Roman Capitol 9

CAPITOLUL 9

Auzea o voce ce îi suna direct în minte, simţea doar atingerea pietrei fierbinţi, pe măsură ce vocea devenea mai clară, piatră se încingea şi ea, ca şi cum ar fi radiat energie electrică.

“La început, Pământul era lipsit de viaţă, era o planetă ce abia apăruse din facerea Universului. Dumnezeu lăsase aici doar 12 spirite menite să dea mai departe viaţa. Aceste spirite erau perfecte, nutreau doar sentimente bune şi respectau singura lege valabilă, Evoluţia, transformarea continua sub influenţa timpului. Unul din aceste spirite, cel al creaţiei, era tot mai trist, ceilalţi inventaseră ziua, noaptea, muzica, speranţa, iubirea, el, însă, tocmai cel menit să creeze, nu făcuse nimic. Într-o bună zi, şi-a da seama că nu mai poate vieţui aşa, că trebuie să creeze şi el ceva. A zburat în înaltul cerului, zbura cu viteză, vedea planeta din ce în ce mai mică, apoi, când era destul de sus, se opri şi se avânta cu furie către Pământ, zbura rapid şi decis să se ciocnească cu scoarţa dură a acestei planete. A căzut și acolo unde el a căzut au apărut munţi, au apărut văi, pietrele atinse de el au căpătat energii nemuritoare. Din căderea lui, din stropii de materie împrăştiaţi au apărut şi oamenii, simple fiinţe, nici inteligente, nici cu conştiinţa de sine. Celelalte spirite erau triste, îl plângeau pe cel asemeni lor, nu înţelegeau ce s-a întâmplat şi au mers la Dumnezeu.

- Doamne, Creatorul a murit, suntem nemuritori, cum se poate asta, grai cel mai puternic dintre ei, cel ce avea să se numească apoi Lup?

- Creatorul nu a murit, el a creeat viaţa. Toată creaţia lui se va naşte şi va muri, voi nu aveţi un început pentru că nu îl conştientizaţi şi nu veţi avea nici sfârşit, creaţia, însă, cere sacrificiu.

- Dar unde e acum, dacă nu a murit, Dumnezeule?!

- Trăieşte în acei munţi, stâncile îi păstrează viu spiritul, trăieşte în oamenii pe care i-a creat, trăieşte pentru că în fiecare om să se afle o fărâmă de spirit, fărâmă ce se va întoarce mereu la creatorul ei.

- Dar noi ce am putea face să îl aducem la noi?!

- Nu puteţi face nimic, decât să înnobilaţi acele creaturi cu o parte din calităţile voastre bune, daţi-le inteligenta, sensibilitate, compasiune, dreptate, iubire. Sunteţi până la urma spirite ale virtutiilor universale, daţi din spiritul vostru acelor fiinţe pentru care Creatorul s-a jertifit. Sufletele lor înnobilate vor fi parte a Lui. Nu se va mai întrupa ca voi niciodată, dar, de fiecare dată când la sânul lui va ajunge un mare spirit, îl veţi simţi împlinit, universul acesta va simţi armonia mai mult ca niciodată.

Plecară deci în lume, Speranţa, Bunătatea, Arta, Iubirea, Sensibilitatea, Rigoarea, Dreptatea, Curajul, Frumuseţea, Forţa şi Înţelepciunea să îşi reverse darurile asupra oamenilor, care au devenit buni, puternici şi trăiau viaţă lungă şi plină de armonie. La început, mulţumeau direct acestor spirite, le vorbeau ca unor egali, apoi, pe măsură ce primii oameni, cei dăruiţi de spirite plecau către Creator, cei rămaşi se depărtau tot mai mult de ele. Dumnezeu le dăduse o singură lege, să respecte viaţa, acel miracol dăruit de spiritul creaţiei, dar, pe măsură ce viaţă îşi pierdea din importanţă, oamenii inventară alte legi, au început să inventeze legi pentru cele mai particulare situaţii. Creatorul nu era supărat pe ei, cum poate oare un părinte să fie supărat pe greşelile copiiilor lui? Spiritele se străduiau tot mai mult acum să dea din graţia lor acestor fiinţe ce deveneau tot mai insensibile la durerea vieţii. Au început să îndrăgească traiul uşor, nu mai munceau şi încercau să fure celui mai slab totul, au inventat legi şi pentru asta, dacă unul slab fură de la altul slab, atunci cel ce fură era pedepsit, în schimb, dacă unul puternic fură de la cel slab atunci se făcea “voia domnului”. Au apărut aşa tot felul de caste, de oportunişti. Primul lucru inventat a fost un nou dumnezeu. Şi, pentru că ideea a venit şi altora, au inventat tot mai mulţi dumnezei, fiecare credea că al lui are adevărul absolut. Vechea lege a vieţii era deșartă, spiritele bune erau alungate şi ignorate. Apoi, oamenii au deprins teamă, cei puternici se hrăneau cu teamă celor slabi, cei slabi hrăneau teama lor cu propria slăbiciune. Viaţa nu mai avea valoare, valoarea era acum aurul. Locul unui miracol era luat de un simplu metal. Oamenii erau tot mai mulţi şi tot mai lipsiţi de ruşine, uneori Creatorul se supără şi atunci scutură pământul sau dezlănţuia ploi, mai mureau dintre ei, dar rămâneau destui. Acolo, în singurătatea lui. Creatorul plângea trist, celelalte spirite simţeau asta, dar nu ştiau ce pot face. Au mers iarăşi la Dumnezeu. Lupul, cel mai puternic dintre toţi, a vorbit iarăşi:

- Doamne, le-am dat virturtutile noastre, i-am făcut asemeni nouă şi, iată, fratele nostru e în continuare trist. Sacrificiul lui a fost oare zadarnic?!

- Nimic nu este zadarnic! Aşa însăşi creaţia ar fi zadarnică! Fratele vostru a creat o fiinţă liberă, nimeni, nici voi, nici eu, nu putem interveni asupra lor, i-am nega Creatorului sacrificiul. Le-aţi dat din darurile voastre, dar au decis să le refuze, vor fi tot mai mulţi şi tot mai lipsiţi de virtuţi.

- Dar cine le dă lenea, ura, minciuna, nepăsarea?! Sunt oare spirite ca şi noi şi noi nu ştim de ele?!

- Nu, toate astea nu există decât la ei, toate aceste defecte au apărut odată cu zeii creaţi de ei, sunt doar defectele oamenilor.

- De ce au trebuit inventaţi aceşti zei, nu le-au adus nimic bun?! Poate ar trebui să luptăm cu ei, să le dărâmăm acum altarele aurite, poate ar trebui să scoatem acum sămânţa divină de creatori din ei.

- Nu se mai poate, Lupule, eşti încrâncenat mereu dar ești și drept, nu ar fi drept să le luaţi credinţele lor, oricât de false şi păguboase ar fi. Nu vă comportaţi ca zeii lor oportunişti, iluminatii-i, faceţi-i să simtă atingerea virtuţilor voastre.

Sfatul se terminase, toţi erau dezamăgiţi de modul în care oamenii începuseră să simtă tot mai mult gustul violenţei, erau tot mai barbari. În două colţuri ale lumii, se ridicau încet două mari imperii. Primii erau atlanţii, un popor care respectă legea mai mult decât tot ceilalţi, nu aveau zei şi nu făceau sacrificii. Iubeau artele, munca ogoarelor şi animalele ce le erau tovarăşi de drum. Conducătorii lor erau oameni plini de compasiune, niciodată nu nedreptăţeau pe nimeni, spiritele îi vizitau des mai ales Arta, tânărul frumos înconjurat de muze. Cântecele lor erau pline de armonie şi vesele, toate erau dedicate marelui Creator care se jertifise. Moartea era doar o trecere firească, oamenii trăiau fericiţi cât trăiau, când sufletul pleca să se regăsească în marele spirit, pleca mereu împăcat. Nimeni nu plângea morţii în oraşele atlanţilor, era incineraţi şi cenuşă împrăştiată în vânt. Nimeni nu îşi aducea aminte de cei morţi cu tristeţe, pentru că moartea nu era ceva trist. În mijlocul teritoriului stăpânit de atlanţi era un munte sacru, era muntele crescut din mare, atunci când Creatorul se sacrificase. Aici pietrele aveau din energia lui, în coridoarele imense lumina doar o flacără albastră, flacăra creaţiei, cea care ţinea toate focurile vii şi de nestins. În acele peşteri intrau oamenii buni, aleşi de spiritele virtuţi, învăţau tainele tuturor lucrurilor, apoi plecau în lume şi duceau cunoştinţele semenilor. În tărâmul atlant nimeni nu lua mai mult decât îi era necesar, toţi trăiau împăcaţi pentru că nu existau lupte şi războaie, pentru că nimeni nu îşi ucidea semenul pentru ceva ce îi aparţinea acestuia din urmă. Aici pruncii se năşteau doar din dragostea părinţilor lor, nimeni nu calca legea destinului, fiecare avea sufletul lui pereche.

La capătul celălalt al lumii, se ridică încet un alt imperiu, erau lemurienii, locuitorii insulelor ce prădau la început populaţiile paşnice de agricultori. Erau oameni cruzi şi primitivi, mânuirea armelor era prima lor virtute. Ei au adus omenirii zeii, fiinţe asemeni lor, rele şi pline de ură. Iubeau doar violenţa şi aurul, nu aveau poeţi sau alţi artişti. Cântecele lor erau fără acorduri, doar bătăi haotice şi repezi de tobe, tot ce preamăreau era ura şi războiul ucigaş. Neamul ăsta era lovit adeseori de molime, consumau tot felul de extracte care să îi facă mai agresivi, pruncii lor erau rodul violurilor, mâncau doar carnea animalelor şi, deseori, şi a duşmanilor ucişi în luptă. Zeii lor cereau mereu sânge, oricine putea sfârşi pe masa preotului, sacrificat pe un altar plin de ură. Castele preoţeşti căpătau putere şi cunoştinţe tot mai multe şi deveneau tot mai periculoase. Trăiau într-o lumea plină de zei în care spiritele erau pe cale să moară, puţini îşi mai aminteau că sunt urmaşii creatorului divin, puţini mai păstrau în ei acea mică scânteie numită suflet.

Lumile astea două s-au ciocnit într-un târziu. Atlanţii i-au primit cu bunăvoinţă, i-au întâmpinat ca pe nistre fraţi cu obiceiuri diferite, dar curând jumătate din teritoriul lor a ajuns doar ruină, lemurienii nu ştiau decât să prade şi să siluiască. Atunci au intervenit spiritele și au lovit napraznic în lemurieni, legendele acelor vremuri au rămas, au rămas şi ruine, cum sunt cele de la Mohenjo Dâro. Lemurienii își învăţaseră lecţia, au început să creeze arme tot mai distrugătoare, geniul lor nu se obosea să construiască ceva, nu aveau oraşe fortificate, doar simple aşezări de războinici nomazi, tot ce conta erau armele. La graniţele imperiului, atlanţii se sălbăticeau şi ei. Au început să uite legea, au început să creadă în zeii păgâni ai lemurienilor, au uitat să vorbească cu spiritele ocrotitoare. Cu toată opoziţia spiritelor, acest mod de viaţă barbar a pătruns şi în celelate oraşe ale atlanţilor, conducătorii au uitat compasiunea şi dreptatea, au devenit egoişti şi răi. Artiştii au început să tacă, apoi să preamărească zeii aducători de război, au uitat să cânte iubirea şi frumuseţea, acum lăudau zangănitul armelor. Lirele au tăcut şi ele, bărbaţii nu au mai respectat datul ursitei, au luat cu forţa femeile care le plăceau. Copiii nu se mai năşteau nici aici din iubire.

Un nou război devenise iminent, ambele tabere aveau arme suficiente să distrugă lumea. Când a început, luptele erau tot mai devastatoare, nimeni nu mai ştia pentru ce se bate şi când are să se termine.

Spiritele s-au adunat iarăşi la sfat cu Dumnezeu, Lupul era cel mai nemulţumit:

- Doamne, uite ce s-a ales de omenire! Lasă-ne să-i distrugem, apoi refă-l la loc pe fratele nostru, tu poţi orice, renunţa la aceste fiinţe rele.

- Lupule, dacă ar fi după dreptate, aşa ar trebui să facem, dar drept e și să lăsăm timpului o cale, să nu întoarcem niciodată nimic din drum, am strica astfel echilibrul universului. Nu îi vom lovi pe acei oameni, se lovesc destul şi singuri. Mulţi vor dispărea curând, vor apărea alții, poate aceia vor fi mai buni. Lasă furia şi iartă-i pe oameni, se depărtează de lege, nu ne mai iubesc pe noi, au inventat zei, dar ei sunt fiii fratelui vostru jertfit.

- Aceste brute nu mai sunt demult fiii lui.

- Se vor distruge curând unii pe alţii, tot ce mai puteţi face e să găsiţi oamenii curaţi şi să îi protejaţi de acest rău. Mai sunt încă destui oameni curaţi.

Spiritele au pornit atunci să caute peste tot oamenii care meritau salvaţi. Din toată lumea largă au pornit către munţii sacri puţinii oameni care mai aveau sufletul pur, călătoreau cu teamă de lumea nebună şi plină de ură. Lupul urlă sălbatic şi liber pe creşte, chema la libertatea adevărată, aceea pe care oamenii doar în ei înșiși o găsesc, călătorii cei buni au început să intre în peşterile în care Creatorul, părintele lor, încă lumină totul în lumină pură albastră. După trei ani, toţi cei căutaţi erau la adăpostul munţilor. Apoi s-a dezlănţuit măcelul. Milioane de lemurieni au invadat țara atlanţilor, au murit milioane dintre ei, alţii au scăpat şi încet-încet, oraş cu oraş, imperiul a căzut. Războiul a durat câţiva ani, pământul nu mai era luminat de soare, fumul era atât de gros, încât şi ziua părea tot noapte. Cadavrele rămase în spate au răspândit miasme şi boli grave. Apoi, vreme de mii de ani, s-a instalat frigul, oamenii erau tot mai rari, nimeni nu mai ţinea minte dacă a fost atlant sau lemurian, nimeni nu mai ştia cărui zeu se rugase. Oamenii erau simple fantome, spiritele altă dată puternice erau acum doar umbre palide, într-o iarnă devastatoare şi fără de sfârşit. Unii au reuşit să supravieţuiască, cei mai puternici şi lipsiţi de scrupule au reuşit să scape.

Însă muntele sacru nu era acoperit de gheţuri decât iarna, vara la poalele lui păşteau turme de capre, se coceau fructe. Oamenii cei buni trăiau în armonie perfectă cu spiritele, era un mic paradis într-o lume distrusă. Cu timpul clima s-a îmblânzit, iarna cruntă s-a transformat în primăvară, oamenii intrau tot mai rar în peşterile muntelui. Au învăţat să îşi facă adăposturi la poalele lui, apoi au coborât spre dealuri şi spre câmpii. Erau oameni simpli, iubeau armonia şi respectau legea. Dintre ei, spiritele alegeau acele suflete ce rezonau mai bine la chemarea lor şi îi iniţiau. Spiritele ştiau acum cât de periculoşi sunt zeii, oricare ar fi numele lor, de aceea le interziceau tuturor să le venereze, Lupul veghea din creşte ca această lege să rămână sacră.

În lumea celor ce au supravieţuit se năşteau acum alţi zei, alte legende, dar lucrurile rămâneau la fel, oamenii erau la fel de sălbatici chiar de îşi construiau piramide sau palate monumentale. Doar în comunitatea săracă şi restrânsă de la poalele muntelui încă mai vibrau sufletete, încă mai vibră o liră sau se năşteau poeţi.

Lasă piatra din mână, ştia acum ce se întâmplase, ştia acum de ce oamenii s-au depărtat atât de mult de esenţă, de ce au devenit o turmă manipulabilă. Doar căutarea unei perfecţiuni absurde, creată de minţi imperfecte, i-a făcut să abandoneze legile naturii şi să găsească alți zei. Zei neputincioşi ca şi oamenii, cu biserici triste şi goale de speranţe.

Dar Creatorul păstrase, totuși, un loc sfânt, spiritele bune încă îl vegheau, oamenii încă se iubeau, tot mai rar, e drept, dar încă se mai năşteau şi iubiri. Înţelegea acum ce însemnau aceste peşteri albastre, ele erau ultimul bastion, dacă vreodată lumină albastră s-ar fi stins, Creatorul murise cu adevărat.

În minte îi veneau atâtea întrebări, şi-ar fi dorit ca cineva să vină să îi răspundă, invoca spiritul Lupului, nu voia să rămână singur acum.

- Se pare că ai înţeles, Bucure! Sau eşti pe cale să înţelegi! Bătrânul spirit vorbea cu voce molcomă.

- Da, oricum mai mult decât aş fi bănuit vreodată. Cum de a rămas locul acesta secret atâta vreme?! Este la vedere şi totuşi atât de secret! Nu pot să cred că nu au încercat să vă pătrundă taina.

- Se chinuie de aproape 2000 de ani, Bucure. Înainte de a veni creştinii, lucrurile se stricaseră, obştea nu mai respecta legea veche, vegheata de spirite. Au apărut sacerdoţi care au început să îndobitocească poporul, tainele transmise de bătrâni nu mai erau preţuite! Aceste locuri sunt pline de forţă, au în ele forţă lăuntrică pe care doar spiritul creator o poate avea. Mereu şi-au dorit-o, mereu au crezut că această forţa poate fi folosită împotriva creaţiei însăşi. Au făcut dintr-un înţelept drept şi bun un zeu, aşa a apărut legenda lui Zamolxis! Nu era zeu, ura zeii mai presus de orice, ştia cât de periculos poate fi un cult. Călătorise prin Grecia, Egipt, Persia. Văzuse oameni care nu iubeau şi nu munceau, a văzut oameni care exploatau fără remuşcare cele mai sfinte sentimente ale semenilor. Întors aici, iluminat de spiritele noastre, a propovăduit calea înţelepciunii, calea iubirii curate. Cât a trăit nimeni, nu a îndrăznit să încalce acele porunci, apoi urmaşii i-au folosit memoria. Zamolxis chema la el oamenii speciali, îi iniţia alături de noi în peşterile acestea sacre, iluminaţi de forţă creatoare plecau apoi în lume pentru a împărtăşi din cunoaşterea lor. Era o iniţiere, cel care urma să urce în aceşti munţi trebuia să parcurgă traseul Acelor, cele trei ace erau numite pe atunci ţepuşi. Iniţierea era grea, era greu să urce vârfurile ascuţite, unii cădeau, însă mereu îi salvăm pe cei ce aveau sufletul curat. Unii veneau pentru că această chemare a spiritelor era prea puternică, alţii veneau pentru motive meschine, credeau că iniţierea în tainele noastre le va da puterea să îşi domine semenii! Aceia cădeau mereu la testul Acelor Morarului. După moartea lui Zamolxis, preoţii au modificat ritualul, au zis că cel mai bun să fie aruncat cu adevărat în ţepuşe ! S-a ajuns la o crimă odioasă în numele unui zeu! Altarele din munte erau păzite de mine, nu puteau face asta aici, dar au inventat altare oriunde erau comunităţi umane. Nimic nu mai era sacru şi poporul se sălbăticea. Doar la poalele munţilor au rămas până târziu comunităţi locale închise, care respectau legea străbună, bătrânii duceau mai departea voia Creatorului, Noaptea Sânzienelor încă se celebra în acele comunităţi. Oamenii încă erau uniţi de magia Creatorului, cei ce îşi găseau astfel potrivirea se iubeau şi erau fericiţi până la moarte. Strămoşul tău făcea parte din acea lume, tu ai avut norocul să bei din apa ce izvoraşte de sub stâncă.

Bucur îl ascultă tăcut, bătrânul continua să vorbească.

- După o vreme, prin câmpiile altă dată vesele s-au perindat tot felul de migratori, pământul ăsta a cunoscut atâtea altare şi zei, încât a şi uitat de ele, aici mai ajungeau doar ciobanii, oameni simpli pentru care mersul stelelor şi ordinea lumii nu era chiar o taină. Doar ciobanii mai ziceau “ce-o vrea Dumnezeu!” şi îşi vedeau de treabă, ceilalţi aşteptau mântuire de la fiul unui tâmplar din Nazaret. Şi ce le oferea acest Iisus? O poveste tulbure şi plină de ură despre un zeu gelos ce împărţea dreptate unui trib mărunt de păstori evrei, o poveste în care creaţia însăşi e un mare păcat, o poveste în care cei mulţi şi obidiţi sunt obligaţi să dea şi cezarului şi lui dumnezeu, fără să primească nimic. Apoi, adepţii lui au fost şi mai odioşi, au cerut celor mulţi să fie modeşti, în vreme ce ei s-au îmbrăcat cu haine aurite, să fie flămânzi, când ei devenau obezi, să fie săraci, când ei adunau toată bogăţia pământului, să îşi iubească aproapele în vreme ce ei dispreţuiau oamenii. Au urmat intoleranta, războiul religios, lupta pentru tot ce însemna o bogăţie şi o influenţa mai mare. Noi eram tot aici, neclintiţi, păstram vie creaţia fratelui ce s-a jertfit. Ştii, povestea iadului, locul infernal de sub pământ, apărut atunci când Lucifer a fost aruncat din ceruri de Arhanghelul Mihail, este o altă mistificare a poveştii reale a creaţiei însăşi. Să arunci în acest infern tocmai spiritele răzvrătite împotriva aşa-zişilor dumnezei, tocmai acei oameni care mai gândesc liber şi iubesc din tot sufletul, e cumva culmea minciunii. În timp au câştigat adepţi, tocmai de aceea acum tot mai puţine suflete rămân în eternitate.

- De ce nu aţi luptat cu ei? De ce nu aţi luptat cu ei aşa cum aţi luptat şi cu lemurienii?

- Nu puteam face asta, noi nu manipulam conştiinţe cum fac ei. Noi modelăm sufletele trezite, noi călăuzim, nu conducem. Am fi făcut acelaşi lucru ca şi ei! Încă există suflete pure în lumea asta şi pentru ele suntem noi aici.

- Mă întreb dacă în acea zi de august, când am urcat prima dată Acele Morarului, am trecut de “ţepuşe”?

- Nu, Bucure! Mereu te-ai depărtat de calea ta. Aşa ai făcut mereu, mergeai drept o vreme, apoi porneai în altă direcție, însa în sufletul tău ceva se încăpățâna să rămână curat. Multă vreme am crezut că nu te vei întoarce la cale, m-ai surprins făcând-o de câteva ori. Nu îţi influenţez destinul, eşti liber să îţi trăieşti viaţa cum vrei, aşa cum fiecare om e liber să trăiască în felul lui. Atunci când ai urcat Acele, ai făcut o simplă escalada pe munte. Iniţierea ta a fost în Hornul Mare! Cred că şi acum te întrebi de unde apăruse acel câine la refugiul părăsit. Dar i-ai dat din mâncarea ta, i-ai vorbit şi l-ai mângâiat, deşi ar fi putut să te muşte.

- Ţin minte şi acum cum care mă privea, ochii păreau umani, păreau a înţelege tot ce simt!

- Erai distrus, aveai nevoie de credinţa atunci. Nu erai pregătit să iubeşti şi nici să trăieşti! Mi-ai ascultat chemarea şi ai îndrăgit muntele!

- Urcăm în fiecare duminică, mă uitam dimineaţa pe peron după cunoscuţi, vara traseele erau pline de turişti, găseam mereu companioni. În acea zi, o zi de miercuri, nu mai era nimeni. M-a speriat senzaţia că ceva rău urmează să mi se întâmple, aveam un presentiment tare ciudat că o să cad de pe o stâncă. Am schimbat în minte de zeci de ori traseul…

- Din fericire, eram acolo şi te-am ţinut să nu cazi, după asta viaţa ta a devenit alta.

- Da, după asta am căpătat curaj, nu mă mai speria nimic, nici traseele de creastă dificile şi expuse, nici văile pline de săritori înalte şi spălături. Dar, mai presus de tot, urcăm pe munte pentru a mă ruga lui Dumnezeu, era biserica mea imensă în care puteam medita. Am început să umblu singur şi să îmi vorbesc. Atunci m-am cunoscut cel mai bine, m-am înţeles. Prin văi şi creşte am lăsat regrete şi remuşcări, am lăsat întrebări la care nu aşteptam niciodată răspuns.

- Ai înţeles care e marea luptă, cu care toţi oamenii sunt datori, lupta cu întrebările din ei, lupta pentru a se înţelege pe ei înşişi, nu de a se integra formalist în sisteme. Asta au primit oamenii de la creatorul lor, o fărâmă din el pe care să o înţeleagă şi să o iubească. Aşa ar trebui să fie viaţa voastră, mai întâi să vă descoperiţi, să vă înţelegeţi pe voi înşivă, apoi să vă iubiţi. Şi, după ce vă veţi iubi suficient pe voi înşivă, să daţi din dragostea voastră şi celorlalţi. Nu trebuie să mai credeţi în zeii care vă neagă personalitatea, în zeii care vă reduc la oile din turmă. Zeii ăia nu pot fi creatorii voștrii, ei nici măcar nu există. Zeii nu dau naştere, Bucure, sunt concepte golite de sens şi pline de toată ura omenească. În aparenţă lor iubire pentru oameni s-a mascat tot ce a adunat mintea umană mai perfid şi mai abject. Zeii aceia inventaţi nu pot iubi, doar oamenii sunt capabili de dragoste, nici măcar noi, spiritele acestei planete, nu putem iubi. Singurul cu această capacitate s-a jertfit când aţi apărut voi, e adevăratul vostru părinte. De la el vine dragostea pentru pruncii ce abia vi s-au născut, de la el vine acea dragoste nebună pentru acel suflet ce aparent vă e străin şi totuşi atât de drag….

- Mă întreb dacă există suflete pereche, oare chiar există cineva ce ne e hărăzit din clipa naşterii şi care, oricât de imposibil ar părea, e singura completare reală a sufletului ce tânjeşte după el?

- Bucure, strămoşii tăi credeau că floarea de sânziene leagă mai mult ca vorbele şi că orice alt legământ. Şi nu se înşelau. Sufletul tău, înainte de a se întrupa în tine, a fost o mică parte din marea conştiinţă a creatorului vostru, stătea acolo în adevăratul paradis, stătea în nemişcarea anterioară creaţiei. Erai fericit acolo, nici nu ştii acum cât de bine era atunci, dar fiecare fărâmă ce devine suflet e datoare să simtă focul, să simtă chinul creaţiei. Sufletele sunt asemeni apei, uneori abur, alteori gheaţă solidă, cel mai des un fluid care se insinuează şi măcina tot, dar în permanentă mişcare. Părticica ce ai devenit tu, stătea acolo lângă o altă părticică ce a devenit ea. O vei căuta mereu, pentru că doar în ochii ei întrebările tale au răspunsuri, te va căuta pentru că nici ea nu-i completă fără tine. De aceea se spune că există suflete pereche, eraţi acolo împreună şi vibraţi la fel. Mereu veţi fi mai aproape unul de altul decât credeţi, mereu veţi simţi dorul şi cât de bine vă completaţi unul pe altul.

- Bine, dar am iubit de mai multe ori! Oare am găsit sufletul pereche atunci?!

- Da, Bucure, ai iubit, mereu vei fi un îndrăgostit şi mereu o vei face cu toată fiinţa ta. Eşti un om liber și un om liber iubeşte mereu cu toată patimă. Destinul tău nu s-a terminat…Prima dată habar nu aveai să iubeşti, erai doar un tânăr înflăcărat şi mort de dorinţă. Ai fi iubit pe oricine atunci, erai avid. După moartea bunicului tău nu mai ştiai să iubeşti, să ai încredere, deveneai o brută. Ştii bine că nu îţi mai pasă de nimeni, erai doar un teribilist şi un măscărici. Îi păcăleai pe toţi că eşti un mare dur, dar eu îţi ştiu temerile de atunci, îşi ştiu nopţile când nu dormeai de teamă pentru ce va urma, apoi aveai o sclipire şi ieşeai din orice încurcătură. Mereu te considerai norocos, dar poate că erai vegheat. Ai iubit frumos atunci, dar nu erai tu. Erai un tânăr beat de dragoste, alteori de alcool, dar nu erai tu. Te avântai pe atunci în iubire doar pentru a uita cât de singur te simţeai în nopţile acelea în care nu dormeai.

- Nu e aşa, eram îndrăgostit, umblam poate şi beat, dar nu mă simţeam singur, era bine, puteam trăi aşa o viaţă întreagă!

- Nu ai fi putut!! În jurul tău se ţeseau plase, nu mai erai liber şi ştii bine asta, nu încerca să găseşti argumente doar de dragul contradicţiei, aşa ai făcut o viaţă intreaga până acum. De ce nu ai rămas acolo, de ce nu ai continuat, ai avut şansa?! Nu da vina pe ea, cum ai făcut mulţi ani! Erai satul, oraşul te sufoca, doar apa de acasă îţi potolea setea şi acasă ajungeai tot mai rar. Ţii minte cum fugeai atunci pe munte?! Cu câtă disperare te bucurai şi de câteva ore numai?? Nu iubirea aia te-a sufocat, ci tu însuţi, nu mai era iubire de mult, Bucure, era doar un joc pe care îl jucai tot mai prost. Dacă nu aş fi spirit, ţi-aş spune că mă simt vinovat puţin, când te-am strigat la naştere ţi-am dat din încăpăţânarea mea, poţi fi sărac, bolnav sau în mizerie, niciodată nu te vei închina. Eşti un om disciplinat, ai rigoare, dar uită-te la tine, când cineva vrea să te înrobească, pleci pur şi simplu.

- Dar a doua oară??! Nu-mi spune că a fost o întâmplare sau o eroare a florii de sânziana!

- Nu e cazul să fii ironic, ce floare ţi-a spus atunci să te opreşti?? Eraţi doua spirite la limită, poate că nu ar fi trebuit să vă întâlniţi, dar nu noi decidem. Ştii acum o parte a poveştii, ţi-a spus Răul, ea ar fi trebuit să plece încă de-atunci, era mâhnită, avea nevoie de eliberare, nu de dragostea ta. Doar că ai făcut cum ştii tu să faci de obicei, să lupţi pentru o cauză pierdută. Ştiu, habar nu aveai că e o cauză pierdută, poate erai sătul să umbli singur, sper să înveţi din greşeală asta şi să nu te mai grăbeşti niciodată. M-ai abandonat fără să mai auzi chemarea, erai surd la urlet, te transformai, Bucure.

- Bine, dar copiii??! Dacă ce am făcut era aşa greşit, nu ar fi trebuit să apară copiii. Apoi, chiar am iubit-o, până în ultima clipă, m-a durut tot. Nu trebuia să plece!!

- Nu te lamenta, ştii că îi este bine acum, şi-a găsit mântuirea pentru o vreme. De acolo de unde este, ea va pleca să rătăcească iarăşi prin lumea asta largă, sub o altă formă, poate vă veţi întâlni din nou, poate nu. Eu port doar luptă, destinul îl ştie doar marele Dumnezeu. Copiii tăi sunt un dar, Bucure, i-ai primit pentru că ai dăruit iubire. Ei sunt menirea ta, doar iubindu-i pe ei vei fi complet, meritai să simţi marea bucurie a creaţiei. Eşti părinte acum şi tu, ştii ce înseamnă bucuria asta.

- Ce se va mai întâmplă cu mine??!

- Ar trebui să fii fericit şi să iubeşti în tihnă! Se pare că destinul ţi-a arătat calea spre acel suflet pereche. Poate că încă mai şovăi, poate că ai vrea să te arunci imediat într-o iubire puternică, aşa cum faci de obicei, dar învaţa din trecut. Trecutul nu contează, Bucure, decât dacă din el înveţi ceva, înveţi să nu faci greşelile trecutului în prezent, pentru că aşa viitorul îţi va fi unul greşit. Tot ce contruiesti pe greşeală, este greşit. Poate ar trebui să înveţi să nu te grăbeşti, să nu te revolţi şi, mai ales, să îţi păstrezi libertatea cu orice preţ. Dacă nu eşti liber, nu poţi iubi! Ţi-a fost hărăzita, iubeşte-o în tihnă, chiar dacă nu-i cu tine acum. Iubeşte-o o viaţă întreagă, aşa cum ai iubit-o cu câteva seri în urmă în poiană, la foc. Dă-i tot preaplinul tău, scrie-i, spune-i în gând tot ce simţi…vorbeşte-i! Mereu te va auzi! Şi, dacă în viaţa asta nu vă veţi privi niciodată în ochi, atunci când fiecare va pleca, veţi petrece o eternitate acolo, împreună, la sânul aceluiaşi creator. Lasă disperarea în urmă, poţi fi fericit, trebuie doar să laşi să crească iubirea. Iubirea e că floarea de colţ, mică şi urgisita de toate împrejurările, dar acolo, în cel mai ascuţit vârf de munte, nimic nu o împiedica să înflorească în iulie, să râdă o vreme scurtă în soare, până ce toamna o va arde iar. Rareori se întâmplă ca cei care se iubesc să nu fie puşi de destin în situaţii imposibile, în situaţii făcute parcă împotriva iubirii însăşi. Unii obosesc şi renunţă, alţii îşi pierd speranţa şi renunţă, puţini rămân fericiţi, pentru că iubesc indiferent de circumstanţe. Învaţă să iubeşti fără să primeşti altceva decât iubire la schimb! Învaţă să dărui ce primeşti, apoi zâmbeşte, din fericirea celui drag mereu îţi iei forţa! Acum gândeşte-te la asta, întreabă, afla şi crede. Când întrebi cu inima curată şi sete de adevăr, ţi se va răspunde cu adevăr, iar adevărul trebuie crezut.

Simţea o toropeală plăcută, închise ochii, ştia că bătrânul lup plecase de acolo, visa cu dor la acel suflet predestinat, visa că într-o zi se vor vedea, ca într-o zi o va îmbrăţişa atât de strâns, încât nici nimeni nu va reuşi să îi desfacă. Și aşa, înlănţuiţi unul de altul, vor trece prin timpul bătrâneţii.