ROMAN CAPITOLUL 5....si poze din Vale Alba

                                                CAPITOLUL 5

Se trezise din vis, era pe laviţă de piatră, îl zări pe bătrânul lup cum îl privea. Era mai liniştit. Nu mai avea acum curiozitatea aceea morbidă de a afla răspunsuri, răspunsuri cu orice preţ, oricât de dureroase. Era însă la fel ca întotdeauna, cineva ştia totul despre el, cele mai intime gânduri, cele mai secrete aspiraţii, în vreme ce el nu ştia mai nimic despre acest om, sau ce era el.

-         De ce vrei să ucizi misterul?! Contează ce ştii sau contează ce simţi?  Îţi pot citi gândurile, dar nu pentru că vreau asta, pur şi simplu pentru că ce gândeşti tu ajunge şi la mine. Învaţă să ai răbdare, învaţa să trăieşti viaţa şi să păstrezi acel izvor din grădina ta pentru cei ce vor veni după tine.

-         Vreau să trăiesc altfel, dar nu ştiu cum. Sunt derutat…

-         Eşti doar grăbit! Aşa ai fost mereu! Vei pleca de aici, vei primi o nouă şansă, nu o rata! Nu te lasa ispitit de soluţiile uşoare, iubeşte de data asta cum nu ai avut niciodată curajul să o faci. Iubeşte aşa cum strămoşul tău a iubit-o pe Stanca. Renunță la orice vis nebunesc, pentru că nu te va face fericit!

-         De ce nu mi-ai lăsat ce aveam??! Era atât de bine! De ce să te mai cred?! De ce să risc să iubesc pentru o nouă suferinţă?! De data asta ce urmează?!

-         Te-am adus aici să te linişteşti! Te-am adus să regăseşti speranţă. Ai ars prea mult în tine şi tot mai ai suflet, de ce ţi-l otrăveşti cu întrebări?! Trăieşte doar aşa cum ţi-a fost dat să o faci! Nimeni nu ţi-a luat nimic. Nu aveai nimic, nu poţi avea oamenii din jur, Bucure. Fiecare are destinul lui, doar egoismul te face să vrei să creezi o lume după placul tău pentru toţi.

Bătrânul tăcu, tăcerea apăsa atât de greu peste Bucur, era prima dată când se oprea preţ de o clipă, îşi luă un răgaz din goana lui nebunească către nimic. Mână caldă îi atinse fruntea, simţi preţ de o clipă fulgerul, apoi în faţa ochilor apăru imaginea unei poieni. Era seară şi răcoarea plăcută îl odihnea după ziua de sus de pe munte! Era ziua solstiţiului de vară, era noaptea când cerurile se deschideau. Era singur, pregătise câteva lemne care să ţină viu focul toată noaptea, se înserase de-a binelea, acum era întuneric total, doar stelele luminau cerul, focul era singura lumină din poiană ascunsă. Stătea aşezat în tăcere în faţa focului, privea cu nesaţ dansul flăcărilor ce se ridicau spre cer ca o rugă. Trecuse de miezul nopţii, nu se mişcase nici măcar un milimetru de acolo, părea o stană de piatră, privea doar focul. Spre dimineaţă, se întinse obosit lângă spuza încă arzânda a vetrei. Acum visa, şi primul lucru aflat a fost un chip frumos de femeie, era un chip ce semăna cu Stanca, cu femeia care a avut puterea să aştepte pentru dragostea ei frumoasă. Era un chip ce îi zâmbea, cunoştea acel chip de undeva, dar nu reuşea acum să îşi amintească. O visă cum întinde mâinile, cum îl cuprinde şi îl leagă de ea pentru eternitatea unui vis. Mai văzuse acel chip, știa sigur asta. De când era mic avea o prietenă imaginară, o prietenă care îi ştia fiecare gând, fiecare aspiraţie. Niciodată nu îşi explicase de ce inventase acea prietenă, nicioda nu înţelese de ce în timp se transformase în femeie şi nici de ce nu îi văzuse niciodată chipul. Era perfectă, era cu el clipa de clipă, dar nu îi văzuse niciodată chipul. În perioada adolescentei era convins că trebuie să iubească acea fata din vis, timpul îl învăluise însă în pragmatism, învăţase să dorească femei de care nu era sigur că le şi iubeşte, ştia că uneori e dorit de femei care chiar nu îl iubeau. În liceu petrecuse anii într-o simbioză perfectă, el iese cu tipele frumoase din liceu, rareori ieşea cu un sărut mai acătării, doar ca şi el şi ele se treceau într-un  palmares de “popularitate”adolescentină, era cumva o apariţie. Păr lung şi rebel de rocker, atitudine agresivă, dublată de ceva blând în priviri totuşi, în preajma lui nu numai feţele se simţeau în siguranţă, ci, culmea chiar şi părinţii lor. Nu o dată se ducea şi luă o fată de acasă, dând mâna cu tatal ei pentru ca apoi ea să meargă cu iubitul ei real, mult prea timid poate sau mai puţin de încredere încât să vină să o ia de acasă. În toată acea vreme o iubise însă pe ea, deşi nu-i cunoscuse chipul. Cât de ciudată e viaţa, mereu căutam în fiecare chip nou întâlnit chipul ascuns al sufletului pereche, uneori abuzam de prea multe chipuri de nou veniţi, crezând că aşa vom creşte şansele să găsim acel chip, dar când nu îl ştim nici măcar cum arata?! Oare e posibil aşa să sfidăm moartea?! Să lăsăm dincolo de ea semne prin care să regăsim prin timp, oricât am hoinări , acel suflet drag, acea minune care să ne refacă iarăşi completi?! Se întreba când bătrânul îşi luă mâna de pe frunte.

Trezirea bruscă îi dădu o senzaţie de durere fizică. Îl durea faptul că pierduse femeia din vis, că nu reuşise să îi audă vocea. Preţ de o clipă, însă, uitase de tot, focul din suflet era iarăşi aprins.

-         De ce m-ai trezit, era aşa frumos visul?!

-         Era doar o parte  mică din ce se va întâmpla cu tine! O vei găsi, dar acum nici unul din voi nu e pregătit pentru asta. Ştiu, vei arde până atunci, dorul te va ofili, vei vrea ca de obicei mai mult, vei vrea să afli, nu vei avea odihnă până nu vei găsi toate răspunsurile. De data asta ai răbdare! Oamenii nu funcţionează cum vrei tu! Pleacă, ia cu tine focul de aici și ai grijă să nu-l risipești.

-         Rămâi cu bine, bătrâne lup! Te voi mai vedea?!

-         Eu sunt aici şi, mai ales, sunt în tine! Când îţi va fi cel mai greu, urlă ca un lup, urlă pur şi simplu! Lasă lucrurile să crească în sufletul tău, lasa grădina să înflorească, lasa sufletul să iubească din nou!

-         Cum să fac să o găsesc pe femeia din vis?!

-         Nu o caută, o vei găsi atunci când nimeni şi nimic nu va mai poate despărţi. E foarte aproape de tine şi ea simte acum că îţi este ursita. Şi ea te caută, nu ştie unde eşti, aşa cum nu ştii nici tu. Aşteptaţi solstiţiul, cauta locul unde vei face un foc şi gândeşte-te la ea. În noaptea aceea se va gândi şi ea la tine, va fi trează pentru că e ziua ei de naştere, chiar la solstiu. După ce vă veţi vedea prima dată, veţi ştii ce aveţi de făcut. Până atunci, iubeşte-o în suflet, lasă dragostea să crească! Păstrează-i chipul viu în minte, e tot ce ai deocamdată, un chip!

-         Mulţumesc pentru tot, bătrâne!

-         Mergi cu gândurile tale, coboară pe Balaur, e dificil, dar mai ai de ucis o temere. Mergi pe acel drum riscant, mergi singur şi fără teamă, ne luăm rămas bun mai târziu.

De ce pe Balaur?! Era marea lui temere, văzuse oameni căzând din creasta aceea îngustă, tocmai acea creastă îl făcuse să se teamă de munte, era iarnă, era plin de cornişe şi plăci de vânt, nici măcar Dumnezeu tranformat în alpinist nu ar fi traversat-o. Îşi aduse aminte că, totuşi, într-o iarnă o urcase, era cu cel mai bun coechipier pe care îl avusese vreodată, se pregăteau pentru că în weekedul următor voiau să traverseze Creasta Pietrei Craiului. Au mers pe legaţi în coardă, ancoraţi unul de altul, bazaţi pe încredere, dacă se rupea o cornişă şi unul cădea, celălalt trebuia să se arunce pe partea opusă a crestei. Asta era cuvântul, încredere, dar el nu avea în sine, în altcineva era de neconceput pentru mintea lui iscoditoare, capabilă să intuiască chiar şi cele mai discrete manipulări. Va merge pe Balaur, acum trebuia doar să creadă în spusele Lupului, ştia cumva că dacă se va întâmpla ceva rău îl va salva în extremis. În mod clar ştia că acea creastă e legată de Ea, de chipul drag şi neştiut, de fata fără nume, ştia, fără să conştientizeze că şi ea traiese ceva legat de acea creastă.

Păşea pe culoarul îngust, în faţa lui plutea la câţiva paşi lumina aceea albăstruie lucind electric ce părea izvorâtă parcă din stâncă. O urmă, mergea pe calea luminii, după un timp ajunse la capătul culoarului, vedea fulgii căzând. Mirarea i-a fost imensă când se trezi în şaua Bucsoiului, vedea staţia meteo în faţă, în dreapta, pe sub Brâna Caprelor, vedea Malaestiul, în stânga  Valea Morarului. A început să meargă cu atenţie în direcţia opusă, spre Bucsoiu Mare. Era atât de tentat să o ia în dreapta şi să coboare pe Valea Morarului, era echipat adecvat, erau ceva plăci de vânt în prima căldare, dar le-ar fi trecut uşor şi cu atenţie. Apoi tot pe acolo urcase şi de dimineaţă, era uşor. Balaurul arata ca un coşmar, natura parcă se distrase aşezând placi şi cornișe, erau ce-i drept superbe, dar letale. În mod normal, nu ar fi mers niciodată singur iarna pe acolo. Ştia, însă, că e un test de încredere, ştia că de acum încolo viaţa lui se va schimba, va face lucruri şi mai grele decât până atunci, învaţa să creadă, să aştepte şi să iubească cu adevărat.

De câteva ori se împiedicase, odată chiar era să cadă în hău, noroc că se fixase în ultima clipă în piolet. Pe măsură ce depăşea zona de creastă, era tot mai uşor traseul, la Priponul Balaurului era deja pe teren sigur. Mergea spre poteca marcată, se întunecase…nu ştia cât este oră, dar telefoanele oricum nu mai aveau baterie, aşa că îi era inutil să încerce.

În prima poiană tresări, văzu ochii fiarei lucioşi şi vii ca un foc privindu-l. De data asta nu se mai temea, porni în fugă către lup. Se opri la doi paşi în faţa lui, îi privea ochii plini de lumină.

-         E timpul să ne luăm rămas bun, Bucure! Lupul vorbise, îi înţelegea limba.

-         Rămas bun lupule, ne vom revedea curând.

-         Acum eşti pregătit, fugi din singurătatea ce te apasă! Ţi-am dat un chip, nu a fost întâmplător, păstrează-l în gând. Spune-i tot ce simţi, te va înţelege, spune-i toate vorbele tale pentru că le va auzi. Aşteapt-o! Oricât de mult ar dura asta, nu te mai grăbi în nimic. Să ştii că nu Balaurul era încercarea ta, încercarea e lumea reală! Trăieşte şi fii fericit, mai ai încă timp. Să ştii că, atunci când ai fost prins de avalanşa, nu era necesar să sap cu gheare de lup. Voiam să înţelegi că, şi atunci când există soluţii “miraculoase’ e bine să faci lucrurile pas cu pas.

-         Aşa voi face, mulţumesc lupule!

Se despărţiră, fiecare pe calea lui, mergea rapid, la un moment dat văzu luminile. Nu mai era mult şi îl durea îngrozitor apropierea oraşului, tânjea după liniştea acelei grote. Ajuns la maşină, se aştepta să fie asemeni lui Fat Frumos din viaţa fără de moarte, nu ştia realmente cât timp a trecut. Porni motorul şi puse un telefon la încărcat, în următoarea secundă rămase siderat.

Trecuse doar o singură zi, era în aceiaşi duminică. Trăise, însă, într-o zi  cât pentru o viaţă întreagă

Întins în patul lui gândea tot mai intens la acel chip care în mod straniu îi amintea de cineva din trecutul lui, în mod straniu îi era un strămoş îndepărtat. Nu crezuse niciodată în dragoste la prima vedere, mereu acele iubiri erau simple focuri arzând prea repede adesea să mai lase loc măcar de un rămas bun decent. Trăise şi el astfel de momente, trăise astfel de pasiuni, erau devastatoare, dar niciodată nu aducea calmul iubirii, calmul relaţiei de durată, erau incendii devastoare stinse de ploi și mai repezi şi mai devastatoare de vară. De aceea ştia că numai iarna se poate îndrăgosti, iarna când iubirea e astupată de zăpada groasă şi îngheţată, iarna când iubirea trebuie încălzită şi transformată în ghiocei şi braduse, apoi zăpadă să se preschimbe în petale de flori şi totul să capete viaţa. Numai iarna se putea îndrăgosti cu adevărat ştia asta, şi mai ştia şi că niciodată nu se îndrăgostise iarna, primăvara, vara, toamna, dar niciodată iarnă. Era obsedat de o asociere ciudată între iubire şi culoarea albă, începutul gândului scris pe coală de hârtie, rochia de mireasă, florile căzând în beţie de petale. Da, înţelegea parcă acum de ce se întâmpla aşa, iubirea e albă. Ciudat, gândul devenea obsesie, iubirea oare chiar are culoare? Şi îşi răspundea rapid şi categoric, DA, iubirea e mereu albă. Iubirea e mereu ca şi lumina, invizibilă, ştim doar că exista, dar fără invizibilitatea luminii am trăi într-o lume de orbi, nu am vedea nimic. Iubirea ne face să vedem lumea din jur, frumuseţea acelei lumi, pentru că numai în lumina iubirii fiecare obiect are reflexii, are umbre şi faţete atât de diferite. Fără lumina nu ar exista diamante, nu ar exista cristale de gheaţă, chiar şi soarele ar fi ceva negru şi abstract. Auzea afara vântul bătând tăios, cata libertatea purta el în curenţii lui furioşi. De ce libertatea e atât de furioasă?! Ştia şi asta, libertatea aparţine celor singuri, celor lipsiţi de repere de care să se lege. Elogiul făcut libertăţii era supralicitat, nimeni nu vrea să fie liber câtă vreme asta presupune solitudine. Un om poate fi liber în faţa altor oameni, poate sfida legi şi plăti un preţ, dar niciodată nu va fi liber în faţa propriului destin, în faţa propriilor simţiri. Cei care fac ce li se cere, cei aserviţi cuiva, aceia vor trăi frustrant lipsa libertăţii, vor blama vehement un sistem care îi ţine robi, vor elogia libertatea ca evreii din Exod, vor cerşi libertatea, fără să ştie ce fericire pierd când pierd lanţul. Pentru că peste trupul de rob mereu se poate pune vesmântul inocentei, fără a fi demodat sau lipsit de gust în ale asortării. Peste trupul unui om care face doar ceea ce destinul îi cere, cel care face doar ceea ce simte cu adevărat, peste acel trup niciodată nu va cădea haina inocentei, chiar curate de ar fi s-au umple imediat de mizerie. Acel om se va îmbrăca numai cu propriile alegeri, va fi robul acelei libertăţi pe care fie şi-a asumat-o din neştiinţă fie i-a impus-o abuziv destinul. Doar iubirea aduce libertate, pentru ca aduce uitarea concretului şi amintirea unui alt timp. Cei ce iubesc nu-şi fac promisiuni, nu clădesc castele sau cămine, cei ce se iubesc nu cauta ceva în lumea largă. Ei se opresc şi regăsesc ceea ce au plantat în alte vieţi. Ştia, fără să fie un mistic, nici un credincios în transmigraţie, ştia însă ca iubirea adevărată, absolută nu-i posibilă într-o singură viaţă, ştia că drumul pe aici are importanţă daor dacă retrăieşte drumul iubirii. Până la urma religiile asta făceau an de an, retrăiau un eveniment ritual din illo tempore, din timpul netimp al începuturilor. Ştia, oamenii naivi credeau că imită acel zeu, că imită exemplul lui legendar, când de fapt fiecare om îşi retrăieşte doar propria iubire. Fără iubirea aşa, dincolo de timp şi moarte, sufletul însuşi ar fi zadarnic, ce să ducă mai departe, bucuriile bahice sau ale shopingului, ori amintiri de prin concedii, ce scop înalt ar mai avea trecea pe aici, dacă totul s-ar rezuma la simple acumulări materiale. Ştia acum, în ceas târziu de noapte ca acel chip îl mai văzuse, îl mai iubise, îl cunoastea mai bine decât pe sine, trăia cu sentimentul ca în acel chip a fost cândva el însuşi, ştia că acolo, în sufletul ei mai trăise şi altă dată o iubire, ce iată trecuse dincolo de uitare, dincolo de suprimarea fizică a unui trup.

Adormise târziu spre dimineaţă, adormise parcă pe o coală albă pe care urma să se aştearnă în cuvinte şi să îşi scrie povestea, o altă poveste, la fel şi totuşi diferită.  Uitase creasta infioaratoare a Balaurului, nu se mai temea acum de ea, nu se mai temea de durere sau cădere, ştia că e doar un cuvânt pe o pagină albă, ştia că fiecare zi e o pauză între cuvinte, menită să dea sens frazei, ştia că în fiecare zi trebuie să se transforme din om în cuvânt, ştia că zi după zi va scrie o altă poveste. Şi tot ce avea de făcut era să lase semne pentru data viitoare.

Trecuseră câteva săptămâni, nimic notabil nu apăruse în viaţa lui monotonă. Odată cu trecerea timpului era tot mai interesat să afle ce se întâmplase cu adevărat, nu ştia ce să creadă. De fapt, asta era marea lui problemă, încă se păstra raţional, încă avea nevoie de argumente pentru a crede. De data asta, însă, sentimentul de refuz al oricărei idei neargumentate dispăruse, credinţa lui se bazase o viaţă pe argument, pe verificarea informaţiei. Nu era un naiv, nu a fost niciodată, naivi îi considera întotdeauna pe credincioşii practicanţi, le admira e drept disciplina interioară, rigoarea cu care credeau, chiar şi într-o prostie. Acum, el ajunsese să trăiască ceva ieşit din comun şi încă refuza să accepte, raţionalul din el se revoltă încă, doar ca încet-încet adevărata natură îşi ieşea la suprafaţă. Era un visător şi un singuratic, unul din puţinii oameni care reuşeşte să fie cu adevărat singur chiar şi în mijlocul unei mulţimi. A mai urcat într-o duminică pe munte între timp, spera să audă urletul lupului, dar nu a fost să fie, oricum după o vreme a găsit alţi doi călători ca şi el pe un traseu. Nu simţea, însă, dezamăgire pentru asta.

Ziua era acelaşi om, seara, însă, nu mai avea somn, retras în intimitatea dormitorului visa tot mai mult. Filmele de la televizor, cărţile, unele interesante, nu îl mai captivau. În inima  lui ardea o flacără albăstruie ca cele generate de stânci, în minte îi venea acel chip drag, era doar o frântură, dar îi vorbea seara de seară. Simţea că nu poate lăsa ziua să plece, pe cealaltă să vină, fără a se gândi la ea în acel moment de trecere, era primul om căruia îi zicea acel simplu bună dimineaţa.

Timpul trecea, peste noroaiele şi zăpezile murdare a venit primavera, întâi au explodat mugurii de zarzăr,  apoi ceilalţi pomi. Sub zăpadă petalelor petrecea acum serile la răcoarea plăcută a pomilor în  primăvara, cauta pe cer stelele care să îl poată călăuzi cumva pe acest drum solitar. Se simţea împlinit doar în acel miez de noapte când aştepta să treacă ziua, când invoca acea frântură de chip ce îi luminase viaţa. De data asta, ştia că iubeşte pentru ultima dată, ştia în mod dureros că acum e şansa de a trece împăcat dincolo. Devenea un om mistuit de o flacără, slăbise şi îşi revenise rapid la forma fizică de altă dată, teoretic era un om puternic dar cât de puternic poate fi un visător?! Ştia că fără speranţa acelei ultime iubiri împărtăşite nu va putea trece dincolo senin, nu va putea pleca într-o bună zi, târzie de octombrie departe, pe o cărare plină cu frunze ruginite. Ştia că va muri în toamna vieţii, într-o zi de octombrie senină, ştia că va păşi pe frunze moarte, ştia că va urca pe stânci pleşuve şi cam atunci când se va opri, va găsi în sfârşit liniştea. Erau gânduri care se intersectau tot mai mult în conştiinţa sa, căpătase liniştea acelui ce cunoaşte ce va fi să fie.

Nopţile erau tot mai scurte, zilele tot mai lungi şi calde, renăscuse cu primăvara, pentru că aşa se şi simţea, născut a doua oară. Ştia că undeva, în lumea asta mare un înger cu plete blond-castanii îl veghează când doarme, o simţea tot mai real cu fiecare miez al nopţii petrecut cu gândul la ea. Nu lipsea niciodată, prindea uneori fragmente de gând. O simţea, însă, tristă, simţea amărăciunea de a nu putea fi altfel viaţa lor.

Era deja vara acum, aşteptase cu înfrigurare să vină dată sorocita să plece la  munte, să îi cunoască adevăratul chip, să vadă chipul dansând în lumina focului etern ce ţine lumea legată. Era o zi de joi, plecase mai devreme, mâine urma să fie liber, anunţase, nu mai trecea pe casă. Oricum, din fericire, în acea zi de joi era la Braşov, aproape de munte. Văzuse munţii în zori, simţise chemarea magică a acelor piscuri singure. Norocul făcea ca ziua să fie senină. După amiază a ajuns, cum făcea tot mai des în ultima vreme, la Buşteni, deja oamenii din zona îi ştiau maşina! S-a schimbat în maşina de hainele de oraş, şi-a pus un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi, bocancii şi rucsacul

Era un rucsac uşor, cu ceva hrana pentru câteva zile, mânca din ce în ce mai puţin în ultima vreme, câteva tricouri, un polar gros, o bluză împotriva ploii şi nişte pantaloni lungi impermeabili. Urcă vesel pe potecă ce ducea prea poiana La Verdeaţă, ştia că acolo va trebui să fie în noaptea asta, spera să nu fie un alt turist să îi ocupe poiana, deşi şansele erau relativ mici, era totuşi o zi de joi. Abia trecuse de bifurcaţia cu drumul de Pichetul Roşu ca din senin la câţiva paşi în faţa lui apăru un urs. Urşii erau o prezenţă comună în perioda asta şi, evident, un risc pentru oricine le-ar fi ieşit în cale. A rămas pironit locului, nu putea nici măcar să reacţioneze, simte doar o răceală de gheaţă pe ceafă, simţea cum părul se ridică, probabil era un pachet de adrenalină în acel moment. Ursul era prea aproape, nu avea nicio şansă să scape, dacă se ridică să îl atace, momentele treceau prea greu, nu ştia cum şi dacă trebuie să reacţioneze. Îşi aduse aminte că în rucsac, la îndemână, are un spray special pentru urşi, îl luase cu câteva săptămâni în urmă de la Hymalaya din Braşov, avea câteva fracţiuni de secundă să reacţioneze, dar timpul era mult prea scurt. Fiara îl privea cu ochi mici şi inexpresivi, erau nişte ochi maro fără reflexele ochilor de lup, erau ochi de ucigaş şi atât. Ştia că va fi atacat, dar în clipele următoare se auzi urletul de lup, clar, ca un ecou al acelor munţi. Ursul ezită, în privirea aceea inexpresivă de animal sălbatic se citea acum teamă, ochii căpătaseră expresie, animalul făcu câţiva paşi în retragere apoi porni direct în valea stâncoasă de sub ei. Încă o dată Lupul îl salvase, era prima dată când auzea urletul după acea duminică de februarie. Simţea că se vor revedea, acum trebuia doar să facă ce îi ceruse Lupul, simţea cum flacăra acelei credinţe pe care uneori o refuza îl cuprinde iarăşi. A oprit la firicelul de apă ce curgea de la fântâniţa de la Costila, era o apă rece şi limpede. Şi-a umplut recipientul, ştia că în poiană valea e seacă şi nu va mai găsi apă. Ajunsese la poiana aproape pe înserat, şi-a lăsat rucsacul jos, a refăcut o vatră din pietre mai veche, apoi a adunat crengi ca să poată ţine focul viu toată noaptea. Ştia că e marea noapte, ca în noaptea asta va sta cu ea, că îi va învăţa perfect chipul, va învăţa să primească perfecţiunea.

Stătea acum în faţa focului ce ardea cu o flacără potolită, nu ştia ce oră este, nu mai conta oricum, ştia că la miezul nopţii o va vedea, ştia că în acele clipe îi va apărea ea întreaga nu frânturi de chip, îi va apărea aşa cum este, că nu se va satura să îi admire trupul, chipul, că vor vorbi în acea noapte mai mult decât ar putea altii vorbi într-o viaţă întreagă.

Trebuia, însă, să mai aştepte puţin, o aşteptase o iarnă întreagă, o aşteptase seara de seară în miez de noapte, o aşteptase cine mai ştie de când, acum mai era puţin. Trăia un alt paradox uman, cât de mult se tem oamenii de moarte şi cât de tare urăsc aşteptarea, cum le place să ucidă timpul ce precede momente fixe. Dar şi în aşteptare oamenii trăiesc. Orice secundă din acel timp e timp viu, e un timp în care ar putea să viseze, să se gândească la oamenii dragi, să râdă de un banc bun, să îşi amintească de faptul că e ziua cuiva sau altcineva e bolnav şi suferă. Îşi dorea să treacă timpul mai uşor, uneori aşteptarea e mult prea chinuitoare, mai ales când aştepţi cu flacăra unui dor nestins.

Flăcările ardeau tot mai mocnit, cerurile urmau să se deschidă, privea întunericul des din jurul lui, privind la foc îşi dădea seama că orbea, că până la urma aşa sunt vederile umane în general, cu cât sunt mai aprinse cu atât mai obscur e în spatele lor. Simţea acut o privire sfredelitoare în spate, ştia că este Lupul, îi privea aşa cum un părinte priveşte copilul drag lui, nu îl va dezamăgi însă.

Fără să pună lemne pe foc, flacăra se aprinse brusc, dansa veselă şi portocalie, vârful era albăstrui, închise ochii…ştia că venise momentul.

Îngăimă cu vocea tremurândă:

-         Bună dimineaţa, iubito!!! Nu aştepta răspuns, spunea aşa cum o făcuse atâtea seri la rând.

-         Bună dimineaţa, iubitul meu!!

-         Eşti aici, mă tem să deschid ochii!!

-         Deschide-i iubitule, e seara când sunt a ta! Doar m-ai aşteptat atâtea seri la rând, m-ai căutat cu gândul în fiecare miez de noapte.

-         La mulţi ani, iubito! Nu ştia de ce a spus asta, un gând venise fără să îl cheme!

-         Mulţumesc, se pare că nu ai uitat de ziua mea! Eşti aşa drăguţ!!

În sfârşit deschise ochii, îi văzu, în sfârşit, chipul, privea la ochii calzi şi umezi în care jucau flăcările albastre. Privea la fruntea înaltă pe care se revărsau plete aurii, privea la zâmbetul ştrengar, la dinţii albi, la bărbia ce vădea forţa şi determinare. Îl mira puţin  structura acestui chip. Avea în faţă o femeie puternică, învăţată să ducă greul vieţii, dar şi mistuita de dragoste. Ochii îi trădau toată sensibilitatea şi nevoia de iubire. Era însă mândră, asemeni Lupului ce urla pe stânci.

Tricoul şi pantalonii scurţi îi dădeau un aer natural, o făcea să fie aici de când lumea. Îşi scoase bocancii şi porni desculţa prin iarba aceea moale de munte să danseze, se unduia asemeni focului. Nu se putea opri din privit…

Şi-a scos şi el bocancii grei, porni prin roua ce începea să îngemăneze iarba.

-         Îmi acorzi dansul acesta, frumoasa mea?!

-         Evident cavalerul meu, hai să dansăm.

O prinse da talia fină, o ţinu înlănţuita cu toată disperarea singurătăţii, astfel înlănţuiţi nu se mai mişcau deloc, erau doar ei într-o poiană de munte. Târziu se alergară prin rouă, se prinseră în braţe, râdeau, poiana răsună de hohote, păreau să regaseaca acel paradis primordial când totul începuse de la un bărbat şi o femeie, se simţeau tineri ca lacrima, bătrâni ca toată omenirea, atingerea asta îi îngemăna pentru o eternitate.

Erau acum aşezaţi la foc, era o flacără linsitita, se sprijinise pe umărul lui, mana mare şi puternică îi prinsese umărul moale. Răcoarea nopţii părea să nu-i atingă nicicum.

-         Care e numele tău, iubito?! Trebuie să ai unul!

-         Am două, iubitul meu, unul care nu îmi place, şi unul care înseamnă lumina şi puritate! Hai, nu fă riduri încercând să îl ghiceşti!  Şi să ştii că mai am unul doar pentru tine, pentru acela ar trebui să faci riduri… Dar nu e grabă, ai o viaţă înainte pentru asta!

-         Eşti tare misterioasă, dar e ok! Tainele tale te fac frumoasă, nu vreau să le ucid cu o curiozitate prostească! Ştiu că o taină te-a adus aici, ştiu că o taină e toată viaţa nostra, ştiu că grabă şi prostia ne fac să o vrem dezlegată. Nu mă lasa să te dezleg niciodată!

-         Nu o să poţi! Nu eşti aşa deştept, iubitule! Ce se leagă aici nu vei putea tu dezlega în veci!

-         Mica vrăjitoare, vino aici, cine ştie cât îmi vei mai lipsi!

-  Vin, mereu voi veni la chemarea ta. Cândva îmi vei rosti tu singur numele secret, e printre avuţiile păstrate din alt timp, din vremea în care te-am iubit. Ştii, şi tu ai un astfel de nume, e numele unui animal ce poate acum se uita la noi. Ne vom afla numele într-o zi.

Se uită la el, privind în sus, buzele calde era o tentaţie  prea mare. Se atinseră, părea că cerurile deschise în noaptea aceea, focul, pământul şi cerul întreg se contopesc în acel sărut. Era doar un sărut, aprins ca focul, răcoros ca rouă, etern ca munţii. Apoi, urma altul, fetele erau îmbujorate ca ale copiilor ce vin seara de la derdeluş. Braţele îi cuprindeau în eternă îmbrăţişare. Ştiau amândoi că doar în această noapte este permis să se vadă, doar atunci când cerurile se vor deschide, şi, totuşi, în îmbrăţişarea lor nu era disperare, ştiau că undeva în cerurile larg deschise azi, vor găsi tihna, ştiau că îşi aprtin, ce altceva mai conta?!

Erau goi acum, trupul ei alb, de un alb diafan lumina intraga noapte. Bucur atingea tandru acest trup de un alb imaculat, oricât s-ar fi bronzat, fata asta rămânea albă ca zăpada. Sânii ei aveau gustul zmeurei sălbatice, coroniţa din flori de sânziana o făcea să semene cu nimfele uitate din mituri străvechi. Îi sărută trupul plin de rouă, se apropia dimineaţa şi ştia că va pleca, făcuseră dragoste în iarba udă, mâinile se împletiseră în mii de noduri, chipurile zâmbiseră de mii de ori. Bucur privea atent, nu voia să piardă nimic, îi privea ochii plânşi şi plini de dragoste, ştia acum că Lupul avea dreptate, ştia că poate să creadă. Era un om plin, avea cele mai puternice arme acum, iubirea şi credinţa, ambele pure ca şi crestele cele albe!

-         Iubitule, e timpul să plec, mă întorc în lume, sunt aproapte de tine, voi fi mereu, depinde doar de tine să ai răbdare.

-         Iubesc şi cred! Ce m-ar putea opri să te aştept iarăşi seara de seară, miezul nopţii va fi că până acum, doar al nostru. Ştii, de fapt, ce s-a întâmplat în seara asta e mai mult decât trăiesc alţii o viaţă întreagă! O să învăţ să te aştept, o să învăţ să te iubesc sincer, pe tine şi tainele tale.

-         Ne vom vedea la anul, nu aş putea trăi încă un an fără să petrec primele clipe ale lui cu tine! La anul în aceiaşi poiana iubitul meu. Acum ţine-mă în braţe, mai avem puţin, va răsări curând soarele!

-         Am sufletul atât de plin, te simt de parcă ai fi reală!!

-         Dar sunt reală prostuţule, ai făcut dragoste cu mine, mi-ai sărutat lacrimile sărate, mă auzi, mă vezi…sunt reală, dar nu pot rămâne cu tine, nu azi. Nu ştiu de ce, dar în gândul meu a apărut o dată, e o simplă dată în calendar, dar simt ca atunci destinul se va schimba. Să mă aştepţi într-o zi de decembrie, peste 2 ani. Ne vom mai vedea până atunci la fiecare solstiţiu. Îţi promit!

-         Niciodată nu aş fi crezut asta, dar îţi pot spune rămas bun senin, ştiu că timpul nu contează când iubeşti dincolo de limitele lui, la fel şi spaţiul! Nici nu mai contează dacă Dumnezeu vrea să fim sau nu împreună, suntem deja!!! Seara de seară îţi voi trimite gândurile mele, la fiecare miez de noapte te voi aştepta! Nu ne vom despărţi niciodată…pentru că vreau să îţi aflu numele secret!!!!

-         Rămas bun, iubitule!

-         Să nu mă uiţi!!!

Căzu pur şi simplu, adormise brusc, ca şi cum o ceaţa îi învăluise ochii. Ştia că aşa trebuie să fie, nu mai lupta cu gândul, nu mai lupta în general, accepta şi aşteptă, ştia că la capăt va fi împăcat. Dormea fără vise, pentru că reuşise să transforme totul în jur într-un vis frumos. În noaptea asta câştigase visătorul, pentru totdeauna. Nu îl mai interesau realităţile altora, ştia că dacă va crede destul, orice vis de-al lui va deveni realitate. Ştia că iubita lui cea dalba a plecat prin ceaţă lăptoasă a dimineţilor montane, ceaţă care spune taine ascunse vârfurilor.

Soarele puternic îi bătea acum direct în ochi, zâmbea ştrengarul, ştia toată taina nopţii trecute. Văzu coroniţă de sânziene rămasă lângă jarul ce încă mai fumega, ştia că trebuie să meargă la bătrân, ştia că totul a fost real, că totul exista, dacă ai suficientă credinţa să faci îl faci real, să naşti un adevăr mai bun din cele mai urâte minciuni!

Urcă rapid Valea Albă, apoi porni pe Brâul îngust, suspendat deasupra lumii, Moş Gelepeanu era mai uman ca niciodată, privea de sub el peretele stâncos, privea poiană unde trăise atât de intens regăsirea cu ursita. Nu voia să ajungă pe Platou, nu voia să vadă oameni, tot ce voia era să se aşeze pe vârf la Bucura, să stea ca şi cum şi-ar ţine iubita de talie, să simtă apropiera mai mult ca niciodată.

Ajunsese la Pietriş în creastă, brâul era gata acum în Valea Priponului, urca parcă furiş pe sub Cerdac, chiar nu voia să vadă oameni.