Capitolul 6

                                                    CAPITOLUL  6

Nu se miră deloc văzând o siluetă binecunoscută sus în vârf la Bucura. De la o vreme începuse să ştie ce urmează să se întâmple, nu era clarviziune, departe de asta, era doar un presentiment, era doar un decalaj între întâmplarea reală şi percepţia ei. Nu vedea imagini din viitor, nu făcea salturi în timp, nimic din toate giumbuşlucurile paranormale văzute la televizor. Nici măcar nu visa ceea ce avea să se întâmple. Era, mai degrabă, un sentiment perpetuu de déjà vu, era ca şi cum gândul său făcea evenimentul să se producă. Mihai arata cumva la fel, de data asta însă purta pantaloni scurţi, un tricou larg şi un rucsac mic în spate. Era totuşi un om mic şi slab doar că posedă o energie fantasica, era fascinant să îi afle povestea, dar ştia că mai uşor ar plânge pe bune vreo icoană făcătoare de minuni decât să spună acest om ceva.

-         Salutare! Frumoasă zi, nu?!

-         Evident, e printre cele mai fericite zile de care îmi amintesc, Mihai! Tu ce mai faci, nu te-am mai văzut de o vreme!

-         Aceleaşi lucruri, cutreier munţii ăştia şi mă înţelepţesc mai mult cu fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu.

-         Mereu m-am întrebat câţi ani ai, până la urma arăţi când ca unul de 80, când ca unul de 25.

-         Am toţi anii vieţii mele, Bucure, şi cei trecuţi şi cei ce vor veni! Aici greşesc ceilalţi, parcă toată omenirea e o firmă de contabili! Totul trebuie prins într-o statistică, totul trebuie să fie cântărit sau măsurat. De ce nu experimentează nimeni o viaţă în care ziua prezenţa să fie trăită la maxim, să fie trăită frumos, pentru că dacă azi e frumos, mâine ar trebui să fie la fel.

-         Dar, vezi tu, e dificil, viaţa e o linie sinuoasa, mâine nu poate fi că azi, mâine poate plouă.. sau păţim ceva?!

-         Şi dacă în loc să trăieşti azi îţi faci griji pentru mâine?! Şi dacă faci planuri măreţe pe un an sau douăzeci, crezi că mâine nu va ploua sau nu vei avea acel accident?! Mersul planetei nu îl schimbi tu, viitorul tău nu se schimbă, zilnic vei avea de luat decizii! Dacă vei deschide sufletul şi vei trăi frumos azi, dacă vei putea lua în suflet ceva din frumuseţea zilei de azi, mâine vei lua deciziile cu mai multă înţelepciune. Dar tu ar trebui să ştii toate astea, altfel efortul tău este zadarnic.

-         Ştiu, trăiesc acel sentiment de suflet plin! Aş da fericirea mea întregii umanităţi.

-         Opreşte-te! Fericirea e o stare de percepţie, fericirea ta e poate un motiv de tristeţe pentru altul. Fiecare ar trebui să îşi trăiască fericirea în forul lui interior, uneori o fericire ostentativă îi poate răni pe ceilati, iar când nu răneşte, naşte alţi monştrii, invidia, gelozia, ura. Învaţă să trăieşti fericirea ca pe o stare permanentă, nu ca pe un eveniment special. Numai aşa vei avea tăria să iubeşti la fel pentru multă vreme!

Deci, ştia despre ursita lui, probabil ştia şi despre ce se petrecuse noaptea trecută, era puţin neplăcut, dar acum nu mai conta, ar fi preferat, însă, ca Mihai să nu fi făcut indiscreţia.

-         Bucure, eşti un mare norocos, rareori îi este dat unui om să primească atâtea şanse de la destin. E drept că ai primit şi durerea pe măsură, dar numai aşa poţi fi împlinit. Dar acum ai ceva în plus, ai ceva ce niciunul din noi nu a avut la început, credinţă!

-         Nu sunt mai credincios, Mihai, m-am depărtat tot mai mult de religie, nici înainte nu mă omoram cu asta, dar acum chiar nu mai simt nimic.

-         Nu confunda tăria din tine, credinţa reală cu câteva rituri primitive şi tone de scrieri teologice generate de asta. Credinţa nu stă în biserici, oricât de frumos poleite ar fi ele şi oricâtă bună intenţie ar afişa. Credinţa e o stare, credinţa dă speranţă iubirii tale de acum, credinţă te face să trăieşti ziua de mâine fără să o aştepţi! Vezi tu, aşteptând ziua de mâine, răneşti timpul de azi rămas până atunci, aştepţi dimineaţa şi dormi, dormi când noaptea e atât de frumoasă. Credinţa adevărată nu muta munţi, pentru simplul motiv ca munţii nu pot fi mutaţi, credinţa e mereu îngemănată cu speranţa! Credinţa e ca în povestea aceea cu Cutia Pandorei, cel mai firav sentiment uman, mai firav decât speranţă însăşi, din nefericire ea rămâne adesea în cufărul ferecat, aripile sunt atât de slabe încât crezi că nici nu mai există. Vorbesc aici de credinţa adevărată, nu de cea habotnica, aceea nu-i credinţă, e doar un formalism religios care nu duce la nimic bun.

-         Nu le iau apărarea, dar nu-i judec pe acei oameni, unii chiar au o disciplină de fier în a-şi duce la capăt riturile, în a ţine posturile, în rugăciunile lor! Am întâlnit oameni buni în esenţă care fac asta şi sunt fericiţi!

-         Aceia sunt ca tine, Bucure, doar că se închina altcuiva! Sunt oameni buni cu frică de Dumnezeu, sunt oameni care simt compasiune! Ştii, majoritatea oamenilor are un fond bun, cei cu fond rău sunt puţini până la urmă. Doar că în acea mare majoritate există la rându-i o majoritate de oameni conformişti, care se tem de singurătate mai mult decât de orice altceva pe lume. Acei oameni nu vor putea trăi decât într-o comunitate, se vor conforma mereu regulii generale, numai să facă parte din masă. Pe de altă parte, sunt unii singuratici, incapabili să se adapteze oricărui tip de normă. Atât pentru cei mulţi, cât şi pentru singuratici, credinţa nu face doi bani, primii o au pe aia oficială, cea infailibilă, pentru că vine direct de la nu ştiu ce zeu, ceilalţi nu au nevoie, au doar credinţa că viaţa lor e o imensă nefericire.

-         Şi atunci, cui îi foloseşte credinţă, Mihai?! Până la urmă e ceva aşa abstract!

-         Fiecăruia dintre noi, credinţa asta, Bucure, îi dă libertatea să viseze, să poată sta o clipă şi să admire frumuseţea acestei lumi, credinţă te face să mergi pe jos şi nu cu avionul! Credinţa e lemnul care ţine viu focul dragostei tale, credinţa e lemnul pe care îl arzi zilnic pentru a ţine vie dragostea pentru copiii tăi, credinţa e lemnul pe care îl arzi când încerci să nu răneşti pe nimeni, e lemnul care arde flacără de pe altarul stimei de sine.

-         Cam abstract conceptual, nu crezi?! Râdea, era un om împăcat!!

-         Da, pentru altcineva! Dar tu ar trebui să înţelegi! Dacă nu o faci, am vorbit degeaba şi nu mai suntem prieteni!

-         Până la urmă, bătrânul Lup ce este?!

-         De ce nu îl întrebi tu?! Nu aşa ar fi normal? Vrei să afli ceva, întrebi!

-         E puţin jenant, nu vreau să-l supăr. Până la urmă, cred că şi dacă mi-ar spune tot nu aş înţelege!

-         Ai dreptate, doar pe bucată, că nu ai înţelege! Nu e zeu, nu e vreun preot sectant, nu e nimic din bazaconiile acelea spirituale! E un păstrător, pur şi simplu! Păstrează vie o flacără ce vine cu noi de câteva zeci de milioane de ani. Istoria, ştii şi tu, nu începe în Sumer. Omul din paleolitic, cum au numit savanţii perioadă, nu era cu nimic mai prejos decât noi doi. Povestea omenirii e mult mai lungă, iar ei o ştiu pe toată. Asta păstrează Lupul în acele grote, istorie, istorie reală nu miturile unor păstori.

-         Am auzit şi eu poveștile cu hiperboreenii, sunt poveşti frumoase, unele pline de morală, dar sincer e cam ca exodul evreilor, o poveste pentru a legitima o stare, nişte fapte. Cred că orice poveste de genul ăsta doar legitimează ceva, în general nedreptăţi. Nu există nicio dovadă ştiinţifică, de netăgăduit.

-         Ai dreptate, dar cea mai mare nedreptate este să citeşti toate acele basme cu pretenţii de cărţi divine şi să îţi negi adevărata natură, aceea de om! Dar, oricum, dacă vreodată ai fi capabil să înţelegi mai mult, vei primi răspunsul. Şi îl vei primi de la tine, când tainele sunt gata coapte, doar să le culegi, vei ştii primul, în gândul tău se află totul. Acum fugi, coboară până în Horoaba, rămâi acolo peste noapte! Să nu mănânci nimic, chiar dacă îţi va fi foame. Fugi acum, până diseară trebuie să faci focul.

Ziua era caldă şi senină, puţin probabil să se schimbe ceva în următoarele zile, vedea pâlcuri de turişti care tăiau platoul de colo colo. Cobora tăcut Obârşia, mergea puţin lateral faţa de poteca marcată, muntele arată superb, era vara cea caldă, era vara turmelor, era anotimpul în care muntele îşi chemă copiii. Voia să intre în peşteră, apoi să se ducă în canion, să facă focul şi să aştepte miezul nopţii, să cheme în gând iubirea albă, acea iubire care îl făcea acum alt om. Ajuns la peşteră, mulţimea de gură casca îl făcu să plece imediat. Privea biserica de la intrare, privea indignat cum se dau bilete la intrare, ca la o ciudăţenie de circ. Privea oamenii suficienţi, dornici să cheltuie bani pe lumânări şi să ia o sticlă de apă sfinţită. Nu era locul lui printre ei, printre aceşti oameni plictisiţi aflaţi în concediu. Privea rând pe rând ochii lor, erau ochi lipsiţi de interes, ochii unor oameni fără vise. Închise ochii, brusc în fata apărură acei ochi căprui superbi, ochii în care se oglindise cu o seară în urmă, ochii în care se oglindea în fiecare miez de noapte, erau atât de diferiţi, de vii. Lumea asta nu era pentru el, era fericit în cea mai mică lume posibilă, lumea în care existau copiii lui, lumea în care putea iubi o fată albă, cea mai frumoasă fată. Porni spre canion, porni tăcut, paşii îl duceau singuri, era încă lumină, din fericire nu intrase nimeni pe acea cărare nemarcată încă. Era lumină, abia trecut poate de ora cinci, în minte îi stăruia gândul că trebuie să se oprească şi să aştepte. În umbra văii se odihnea, încerca să pună ordine în gândurile sale, încerca să facă un repaos, să stea pur şi simplu. Erau gânduri contradictorii, pe de-o parte era liniştea aceea pe care ţi-o dă un orizont de aşteptare depărtat, pacea unui viitor cert, pe de altă parte făcea ca de obicei, se grăbea să ardă etape, să facă totul cu un ritm alert. Gândurile nu i se mai înghesuiau în cap ca altă dată, printre pietrele văii păleau acum reflexe albaştrii, îi veneau în minte cuvintele lui Mihai, trebuia să aprindă focul. Găsi rapid lemne uscate, bucăţică de spirt solid încinse câteva cetini, apoi focul puse stăpânire pe tot, era ca în viaţă, până la urmă un foc lăuntric mistuie tot, odată aprins va arde cu noi până la finalul zilelor noastre. Stătea privind la jocul flăcărilor, gândurile îi veneau altfel. Înţelegea că, până la urmă, oricât ar fi căutat adevărul acesta există doar în flacără interioară, în dor şi disperare. Lumina adevărului nu apare la oameni blazaţi, nu intra în locurile unde convieţuirea pare dragoste şi nici la mesele bogate, de la care oamenii se ridică tot mai flămânzi. Trăise experienţa asta pe proprie piele, mânca într-o zi întreagă urcând pe munte un măr sau o banană, în vreme ce în ieşirile la grătar cu cunoscuţii mâncau toţi ca nişte crocodili. Şi, parcă mai satul se simţise mereu după acel măr sau banană. Se apropia miezul nopţii, valea îngustă îi dădea o perspectivă superbă asupra cerului, vedea doar un petic din el, dar acel petic era atât de plin, i-ar fi plăcut să ştie toate constelaţiile, îşi dădea seama câtă alienare da tehnologia.

Întins pe spate în faţa focului, îşi petrecea ultimile clipe ale zilei trecute cum făcea de la o vreme încoace, cu gândul la iubita ce îi fusese sortită, îi spunea povestea aşa cum făcea seara de seară. Părea că într-o magie, pur şi simplu îi invocă prezenta, după primele gânduri aceasta apărea, dureros de reală, dureros de aproape. Era la fel, acum însă avea şi un chip, ştia că azi cerul este închis pentru ei, se întreba uneori dacă e reală sau  e doar un spirit lăsat să fugă pentru o singură noapte. Nu mai ştia nimic, dar ce contează ştiinţa când sufletul simte, ce logică se poate opune convingerii ce vine din adânc. Trecuse miezul nopţii, nu putea încă să doarmă, se gândea la ziua  de mâine, nu ştia ce va urma.

A tresărit, un zgomot de paşi se auzea la câteva sute de metri, apoi zgomotul dispăru. Nu se temea, fiara sau om nu conta, era pe teritoriul Lupului şi ştia că nimeni nu îl poate atinge. Apoi văzu la 5-6 pasi o siluetă de om, păşea sprinten şi elegant, părea că vede prin întuneric.

-         Seară bună sau bună dimineaţa! Pot să stau la focul tău?!

-         Sigur, eşti binevenit! Am şi ceva de mâncare, dacă vrei îţi aduc, eu oricum nu mai am nevoie, am apă rece.

-         Mulţumesc, ajunge să stau la foc!

Era un om tânăr, avea o fată deosebit de frumoasă, ochii erau vii, aproape că luceau în noapte, paşii erau uşori, era îmbrăcat într-o mantie largă, purpurie ce îl acoperea de la umeri până jos. Pletele îi atingeau umerii, fata era lungă şi perfectă, avea perfecţiunea zeilor greci. Vocea era calmă, de cântăreţ, inflexiunile erau calde şi perfecte.

-         Numele meu e Bucur!

-         Te cunosc, Bucure! Şi tu mă cunoşti! Să zicem că aici mi se spune Raul! Nu este numele meu real, dar ce înseamnă un nume până la urmă?! Omul se individualizează prin ce face și ce simte, nu prin nume sau alte titluri.

-         Te aşteptam, nu ştiam, însă, când o să apari. Mă bucur că te cunosc! Soţia mea îmi vorbea mult de tine, când abia ne cunoşteam. Mă temeam atunci că o ia razna, era şi aşa cu nervii în pioneze, săraca. Pe măsură ce timpul trecea, îmi pomenea tot mai puţin de tine, multă vreme te-am văzut doar ca pe un refugiu plăsmuit de mintea ei în prea multele ei nopţi de singurătate.

-         Ştiu, ai făcut ceea ce făcea orice om raţional, uneori mă supără exagerarea cu care făceai toate astea, ştiam că voiai doar să o protejezi. Dar, până la urmă, nimeni nu poate fi acuzat că a iubit vreodată prea mult, deci nu te voi acuza de nimic

-         Oricum, îmi doresc din tot sufletul să îi fie bine, îmi doresc să ştiu că acolo unde a ajuns e liniştită.

-         Să ştii că mâine va fi o zi grea, nu îţi poţi spune ce va fi, doar ca Lupul îţi va învinge toate temerile şi temerile nu se înfrâng decât înfruntându-le. Pentru asta ai nevoie de toată liniştea din lume, de toată forţa. Îţi voi spune  un mic secret, forţa ta vine din dragoste, din acea nebunie pe care puţini sunt în stare să o dorească şi doar câţiva o trăiesc, când temerile îţi vor învinge spiritul gândeşte-te la dragoste, căuta lumina albă ce ţi-a fost hărăzita, cauta chipul femeii albe!

Acum voi vorbi doar eu, după, va trebui să dormi, cât îţi va rămâne până în zori.

Prea multe despre mine nu-ţi voi spune, nu-s nici Lucifer, nici alt zeu frumos şi păgân, de fapt zeii nu există, sunt invenţia voastră, cum ar exista?! Aberanţi, amorali, carnali ca şi voi, aşa v-aţi făcut zeii, apoi aţi crezut că sunt şi sfinţi, cumva aşa să vă sfinţiţi voi înşivă prin analogie. De fapt noi existăm ca spirite, uneori apărem asemeni vouă doar pentru a ne înţelege cu voi! Eu mă arăt doar celor cu aplecare spre frumos, mă arăt doar celor cu suflet de artist. Un artist nu cântă perfect la un instrument, un artist canta zbuciumul pământului din care ţâşneşte vulcanul, un artist canta ploia care spala tot! Acei oameni de care îţi vorbesc nici măcar nu au pus în viaţa lor mâna pe un instrument, nu au cântat nici măcar o dată unii din ei, doar ca sufletul lor poate să se umple de vibraţie. Anul 1999 a fost un an greu pentru amândoi, tu erai pe punctul să te sinucizi, nici ea nu a trecut prea uşor, era pe punctul de a inebuni. Din fericire pentru voi amândoi aţi venit către noi, tu te-ai dus direct către munte, către forţa Lupui, îţi ştii povestea nu are rost să repet, ea a venit către mine. În lungile nopţi de singurătate, când lumea părea un coşmar greu de suportat venea către mine, mai întâi un gând, apoi câteva versuri. Vedeam un suflet sensibil şi chinuit, nu o puteam ajuta decât în vis, eu nu am forţa Lupului, eu nu mă pot  bate, arma mea e lira. Am început să îi tot apar în vis, pe măsură ce trecea vremea era tot mai singură, îmi vorbea tot mai mult, era tristă. O simţeam sufocată, pur şi simplu era fără aer atunci când v-aţi întâlnit. Tu, pe de altă parte, luasei ceva din stânca muntelui, încă erai sensibil, dar nu mai aveai curajul să iubeşti, pe atunci îţi testai curajul în tot felul de chestii extreme, dar curajul îţi lipsea cu desăvârşire, curajul de a apărea aşa cum eşti în realitate. Când întâmplarea v-a adus faţă în faţă, m-am întristat tare mult, nu tu trebuia să apari atunci în viaţa ei, viaţa ei trebuia să se termine, era un spirit bun care merita odihnă. Doar că nu mă puteam opune, când eşti înţelept, înveţi să accepţi soarta. Mă enervau toate eforturile tale de a face lucrurile cum trebuie, mă enerva că îi dădeai iarăşi dorinţa de viaţă, dar nu aveam voie să mă opun. Da, i-ai dat ceva ce nu credeam să mai primească, dorinţa de viaţă. Cu dragostea ta ai învins chemarea de a se termina pe care o simţea în ea, ai stopat chemarea către alte sfere. Ştiam că va suferi, dar nu mai aveam ce face, ciudat e, însă, ca în toată suferinţa, ai reuşit să o păstrezi vie, te simţeam în acele clipe, îmi doream să nu mai iubeşti atât, să o laşi să îşi elibereze sufletul, doar că ai avut grijă să o faci să plece puţin tristă. De aceea a venit atunci să îşi ia rămas bun, îi datorăm asta. Eşti un favorit al sorţii, poţi iubi iarăşi! Şi să nu crezi că am venit la tine întâmplător, sufletul tău, chiar şi aşa asprit de voluptatea luptei, poate vibra. Ai nevoie doar de degete delicate care să ciupească acele corzi din tine.

-         Nu vreau să fie tristă, Raul, aş face orice să îşi găsească liniştea.

-         Încearcă să o găseşti pe a ta,  nu te pierde pe tine însuţi, ai grijă să laşi copiilor tăi sufletul cu care au fost înzestraţi, nu încerca să îi modelezi. Asta e greşeala părinţilor, asta îi face pe copii să nu înveţe respectul. Învaţă că totul are un sens aici, că oricât de greu ţi-ar fi să ai răbdare, destinul fiecăruia se împlineşte. Învaţă că florile din ghivece, oricât de bine ar fi îngrijite, nu mai trăiesc, trăiesc doar cele bătute de vânt, arse de soare sau ger, acelea care învaţă să moară şi lasa sămânţa lor următoarei generaţii. Viaţa nu ar avea sens fără alternanta naştere moarte. Copiii se nasc perfecţi, au în ei tot ce le trebuie să trăiască cu adevărat eliberaţi de toate falsele valori. Apoi, părinţii responsabili îi învaţa combativitatea, al lor trebuie să fie cel mai bun la orice, apoi învaţa că pot trişa, sunt atât de orbiţi de atingerea unui obiectiv, încât nu mai contează cum o fac. În adolescenţă intra deja pervertiţi cu valorile unei societăţi care se crede perfectă. Toată învăţătura e doar pentru a scoate o altă generaţie de sclavi lipsiţi de personalitate. Crezi că cei se cred învingători sunt aşa puternici?! Sunt aşa doar pentru că refuză să simtă, refuza să fie aşa cum e întreaga natură umană, vulnerabili, dar în spatele succesului îi roade neputinţă la iminenţa morţii. Voi, oamenii, aţi inventat nemurirea ca deziderat suprem. Nu-i crede pe cei ce spun că orice sentiment uman legat de aproape e o slăbiciune, nu-i crede când se arata puternici în faţa ta. În adâncul lor sunt terorizaţi de propria singurătate, neputinţa lor e şi mai mare, nu se mai pot întoarce, vor rămâne singuri până la sfârşit. Oare asta e putere, asta e forţa absolută?! Pentru ce vreţi nemurirea?! Să vă legaţi mai puternic de lucrurile materiale din jurul vostru?! Pentru că sufletul e nemuritor, ce simte e nemuritor, ce acumulează, rămâne.

-         Raul, dacă tot sunteţi aici, voi spiritele, să vă zic aşa, de ce nu schimbaţi lumea?! Probabil ar fi posibil! Schimbaţi oamenii, faceţi-i receptivi la frumos!! E aşa greu?!

-         Nici nu ştii, e imposibil! Aţi îmbrăţişat religii false cu toţi, fiecare dintre voi venerează un dumnezeu, aţi învăţat mersul stelelor doar pentru a şti când să udaţi altarele cu sânge. Chiar crezi că zeii mănâncă măruntaie de animale sau capete lăsate în pari??! Pe măsură ce aţi învăţat să vă furaţi unii pe alţii, a apărut câte un zeu, din ce în ce mai psihopat, dornic de mai mult sânge. Sufletele nu au ars pe ruguri aprinse de nişte sceleraţi, adevăratele suflete arse au fost ale judecătorilor. Acum mergeţi prea repede, nu aveţi timp să vă opriţi preţ de o clipă să vedeţi frumosul din jurul vostru, nu vă opriţi să plângeţi privind un răsărit, nici măcar nu sunaţi un cunoscut să îi spuneţi să se oprească el. Ai văzut feţele celor ce vin pe munte în concediu?! Le-ai văzut sclipirea??!! Crezi că au găsit libertatea aia pe care doar solitudinea ţi-o dă??! Fără sensibilitate nu poţi iubi frumosul. Vezi cuvintele?! Sensibilitate, iubire, frumos! Îngemănarea lor v-ar face perfecţi. Lipsa asta nu e un somn, sensibilitatea nu-i ca raţiunea, să se poată trezi oricând sub lovitura unui argument, sensibilitatea e  ca vinul din pocal, exact în ritmul în care îl bei se goleşte. Un om inteligent poate deveni raţional când va înţelege, un poet nu va mai putea să scrie versuri, dacă nu priveşte în fiecare zi spectacolul măreţ al naturii, dacă nu lăsa sufletul să iubească şi să sufere, pentru a avea cupa plină mereu. Mai ales suferinţa, nu cea absurdă, oarbă, suferinţă din dragoste, suferinţa aia amestecată cu bucurie, sentimentul acela confuz de bine şi rău. Ca să vă schimbaţi, ar trebui să vă opriţi o clipă, să faceţi mana căuş şi să beţi apă din fântâni curate, să mergeţi odată cu ploaia, fără să vă temeţi că va spăla de gânduri. Ca să vă schimbaţi, ar trebui ca nu trupurile să fie pline ci sufletul! Acum va trebui să dormi!

-         Mulţumesc Raul, aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc în seara asta! Uneori e atât de greu să fii singur!!

-         Tu te plângi de singuratea ta?! Dar eu sau Lupul, noi spiritele eterne?! Dar visele?! Nicicând nu vei fi mai singur decât un vis, acea frântură firavă de gând, de care uneori te agăţi toată viaţa. Acum nu mai gândi, urca mâine dimineaţă pe potecă, urca pur şi simplu, te va chema la ea!

Paşii se depărtau uşor, dispăru ca o adiere, în foc jucau parcă doar chipul alb al iubitei! Apoi flăcările începură un dans hipnotic, jocul lor îl făceau pur şi simplu să adoarmă, îi goleau mintea de gânduri, era bine, uita de griji, de dor. Pică pur şi simplu, toropit de o caldă renunţare.

Acum renunţă la tot ce a fost, ştia asta, în flăcările acelea ardea trecutul, ardea frustrarea şi temerea. Ştia că va trebui să danseze cu flăcările, el, cel care ura dansul. Înainte de a pică definitive, mai auzi încă o dată urletul Lupului, urlet purtat ca un ecou de văile pleşuve. Era urletul vântului, era ţipătul dintr-u-nceput, acel prim ţipat ce umple cu aer plămânii nou născutului. Cu o ultimă putere strânse în pumn florile de sânziene.

Dimineaţa era golit de gânduri, pur şi simplu nu se putea concentra pe ceva, strânse rapid tot şi porni urcuşul, nu mai mâncase nimic din ziua primului urcuş, mâncarea din rucsac o lăsase  lângă vatră, o vor mânca animalele pădurii, nu simţea, însă, nici foame nici oboseală, doar o durere acută de cap, durea atroce pentru că simţea că niciun gând nu mai îşi are locul acolo. Găsi printre pietre un firicel de apă ce abia avea forţa să curgă. Bau din palmele făcute  căuş, simţea răcoarea acestor stropi, simţea cum prin ei bea din sângele muntelui veşnic viu. Percepea prin picăturile de apă cum se contopeşte cu stânca, era mai aproape de Dumnezeu ca niciodată, îl simţea că prezenţă fizică, încerca o rugă, dar un gând inconştient îi spunea că nu e necesară.

Valea era tot mai îngustă, mărginită de pereţi înalţi şi abrupţi. Apoi zări flacăra albasta, se lasa ghidat de ea, văzu apoi câteva stânci între care nu părea să mai existe nimic, fiecare pas îl ducea tot mai adânc în grotă, lumina soarelui dispăruse de multă vreme. Ochii se învăţau cu întunericul. Galeria se tremina acum într-o cupolă subterană, tavanul întreg avea acum lucirea albastră. Se întrebă prin ce fenomen misterios se întâmplă asta, când se auzi o voce:

-         Lumina este radiata direct din stâncă, e energie pură, e energia venită din măruntaie pământului. Ne dă lumină şi căldura în permanenţă, fără să ardem ceva aici. Uite, colo pe piatră un rând de haine, ar trebui să ţi se potrivească.

Privea la haine modeste şi albe, nu păreau aspre la atingere.

-         Ia-le cu tine, mergem să te speli, abia apoi vei îmbrăca veşmântul alb, urmează-mă!

Îl urmă printr-un coridor mai larg, au ajuns la un ochi de apă, avea luciul ca şi cum ar fi fost din cristal. Instinctiv ştia că este o apă rece, nu putea fi altfel în inima muntelui, era complet singur acum şi nu se sfia de propria goliciune, simţea că este ca un botez, doar ca primit corect la vârsta maturităţii. Făcu cei câţiva paşi către apă timid, piatră era lucioasă şi umedă, se străduia să nu cadă direct în apă rece. S-a aplecat asupra luciului şi s-a oglindit în el, i se părea că seamănă cu acel personaj de legendă, îndrăgostit de sine însuşi, nu era cazul lui însă, nu se mai iubea demult pe sine, chiar şi când primea o laudă din partea cuiva avea grijă să o minimizeze, avea grijă ca şi cele mai frumoase părți ale sufltetului sau să fie ascunse de autoironie. Avea doar un mod ciudat de a nu se accepta niciodată, era un mod de a-şi cere autoizolarea, poate doar o simplă protecţie. Se deschidea rar, când o făcea însă îşi deschidea sufletul total, fără să lase nimic în sine. Mâna făcută căuş tulbura pentru o clipă liniştea perfectă a apei, bău cu nesaţ din acea apă, prima senzaţie a fost de şoc, era la fel ca apa din fântâna din grădină, aceeaşi răcoare, acelaşi gust, aceeaşi senzaţie de saţietate. Bau, apoi începu să îşi răcorească faţa, într-un final intra în apă rece ca gheaţa, simţea arsuri pe piele, brusc se crispă şi începu să tremure. Ştia, însă, că nu trebuie să iasă din apă, se scufundase deja în ea, preţ de câteva clipe a dispărut în întregime, apoi plămânii care cereau aer l-au scos afară. Nu mai era atât de rece apă, acum se putea linişti, simţea cum o căldură plăcută îl învăluie, simţea cum liniştea îi cuprinde gândurile. Își retrăia viaţa, într-o aducere aminte care altă dată i-ar fi făcut rău, simţea lacrimile cum îi încălzesc colţul ochilor, încă durea fiecare amintire. Până şi copilăria îl durea uneori, dar acum retrăind-o simţea cum apa îl protejează de el însuşi, simţea că se scufundă într-o oglindă magică a uitării. Era de câteva ore în apă, afară de lumină albăstruie de pe stânca nu mai vedea nimic, trecuse cu viteza peste viaţa de până atunci, ochii încă îi erau plânşi, dar parcă nimic nu mai durea la fel.

Nu se grăbea să iasă din apă, până la urma deveni una cu apă, luciul apei era iarăşi neted, fără urmă de cută, i se părea că nici măcar nu mai respiră, privea fascinat oglinda rece şi clară, ştia că în ea se oglindeşte alt chip, un chip mai împăcat cu el însuşi, un chip ce capătă pe zi ce trece din veşnicia pietrei. Trecuseră deja ore bune de când intrase în apă, acum privea în oglindă şi tot ce vedea era acel chip bălai, acea fată despre care ştia că va veni într-o bună zi, trecuseră amintirile, regretele, speranţele. Era doar un chip care se oglindea în apă, era poate singura speranţă reală să fie vreodată împreună, chipul ei oglindit lângă al lui în apă rece a muntelui, în apă rece a gândului.

Simţea privirea acelui tânăr îmbrăcat în alb, ştia că trebuie să iasă, se ridică uşor, de data asta trupul părea imponderabil, părea a nu mai avea greutate proprie, piatra pe care calca era atinsă uşor, ştia că nu va mai alunecă. Îmbracă hainele de în, erau moi şi răcoroase, deşi textura lor părea atât de rigidă. Pielea făcuse uşoare cute de la statul în apă, asta îi reamintea că încă e viu, că încă mai are un trup de care parcă uitase în toate aceste ore, ştia că toată povara unei vieţii trecute a rămas în urmă. Se intraba acum dacă şi morţii simt la fel după ce se duc, dacă sunt la fel de împăcaţi când fac pasul în cealaltă lume, pe care toţi o dorim mai bună. Odată îmbrăcat apăru şi tânărul:

-         Acum eşti pregătit să mergi în următoarea sală, vei fi singur o vreme în întuneric, învaţa să te regăseşti, când vei vedea iarăşi stanca luminând vei ştii ce ai de făcut mai departe.

Au pornit pe un coridor întunecos, plin de pietre, aparent neumblat de nimeni de multă vreme, lumina era tot mai palidă, dar încă se vedeau colţurile de bolovani, pietricele mici şi ascuţite îi tăiau tălpile, dar nu mai era deranjat de durere. După câteva minute au ajuns într-o grotă boltită, era o grotă total diferită de celelalte, pur şi simplu de aici lipsea armonia, pietrele erau aruncate parcă de o mână de uriaş nebun. Părea peştera în care Ulise îl învinsese pe Polyfemos, arata că lăcaşul unui căpcăun, toată acesta învălmăşeală, aspectul de haos îi dădeau un aer înfricoşător, involuntar simţea teamă, o teamă nejustificată până la urmă, dincolo era un  alt coridor, probabil era doar un pasaj de trecere către altă galerie.

-         Acum  vei rămâne aici! Vei pleca numai când lumina din tine va găsi drumul către ieşire, poţi sta aici o zi, un an sau o eternitate, depinde cât va dura căutarea. Nu striga după ajutor, aici domnesc doar liniştea şi întunericul.

În acel moment, lumina palidă reflectată de stâncă dispăru, totul era întuneric absolut, simţea cum tânărul se depărtează, se întrebă cum reuşeşte să nu cadă între bolovanii colţuroşi. Senzaţia de pace din apă rece dispăruse acum, se temea pur şi simplu, era o teamă visceral, de neoprit cu toată voinţa impusă. Era cea mai neagră temere a lui, de mic suferise de teamă spaţiilor închise, ajunsese la un moment dat să urască orice tip de încăpere. Toată viate fugise, căutase drumul, spaţiile deschise. Acum coşmarul se împlinea, era singur în întuneric şi se temea îngrozitor. Nu vedea nici măcar o rază de lumină, cât de mică, nu auzea nimic, până şi gândurile refuzau să îi vorbească, era într-o tăcere absolută. Mai întâi a  încercat să ţipe, dar nu a auzit nimic, fie nu mai reuşea să facă nici măcar asta, fie….un gând cumplit îi străfulgeră mintea! Murise!!! Încerca să se atingă cu mâinile, nu se putea coordona, nu mai ştia dacă stă în picioare sau e întins pe pietre, nici măcar gravitaţia, legea imuabilă a universului nu îi mai era evidentă, putea fi pe tavan, pe un perete, pe planşeu, oriunde. Lipsa de repere îl făcea să dispere, simţea cum îi plesneşte capul de durere, fără a obţine fie şi măcar un gând, era doar o senzaţie deplină de întuneric şi sufocare şi solitudine. Ştia că e complet singur, atât de singur că până şi gândurile îl părăsiseră, orice încercare era zadarnică, panica bloca orice gând, putea fi la fel de bine şi viu şi mort. Încerca să îşi amintească ceva, nimic, însă, nu intra în mintea paralizată de frică, încerca să se întrebe cine este, dar teamă îi blocă până şi cele mai dragi amintiri. Tot ce îşi dorea era o scânteie, un zgomot infim, ceva care să îi arate că încă e viu, ceva care să îi dea posibilitatea de a face primul pas, acel prim şi unic pas cu care începe mereu o luptă, pasul care să tragă după el pe următorul! Tot ce îi rămânea de făcut era să închidă ochii, era acelaşi intineric, dar măcar renunţase la luptă. Nu ştia dacă e somn, dar o vreme a simţit căldura pleoapelor peste ochii disperaţi, era prima senzaţie de când intrase în acea beznă absolută, era o senzaţie caldă de uitare, o senzaţie unică de pace. Ştia că o să moară, dacă nu murise deja, dar nu îl mai interesa asta, ştia că moartea nu e altceva decât beznă, tăcere şi singurătate. Acum ştia asta, avea linişte şi o certitudine, era mai bine, nu se mai grăbea să afle nimic. Trecuse deja timp, pe măsură ce trecea timpul era tot mai conştient de el însuşi, de trupul lui, simţi durerea amorţelii în şoldul stâng, umărul stâng durea şi el, înseamnă că a dormit pe acea parte direct pe piatra tare, câtă vreme durea înseamnă că încă nu murise, însemna că odată cu durerea  au să vină şi gândurile. Nu se mai grăbea, un gând tăcut îi spunea că viaţa lui viitoare va avea alt ritm de acum încolo, un gând tăcut îi spunea că a trecut dincolo, ca moartea înseamnă doar lipsa speranţei, că până la urma temerea de aici vine. Acum înţelegea unde a greşit în viaţa lui zbuciumată, mereu a vrut să ştie, să afle tot, dar certitudinile ucid speranţă. Faptul că ştim ceva nu înseamnă că acelei probleme i-am găsit şi rezolvare. Ştiinţa deprimă, pentru că ucide visul, ucide speranţa în miracol! Acum ştia, ştia de ce sunt fericiţi cei săraci cu duhul, ştia că misterul şi speranţa pot da măsură fericirii, ştia că certitudinea ucide orice şansă de a crede. Unii ziceau că nu poţi crede decât având certitudini, decât pe principiul cauzalităţii, gândise la fel o vreme, gândise că până la urma orice efect îşi are orginea în cauză. Acum înţelegea că toate asta nu înseamnă nimic, că certitudinea nu e altceva decât întunericul absolut din această peşteră, că certitudinea nu înseamnă decât solitudine şi moarte. Certitudinea e cea care ucide visul, oriunde l-ar afla, până la urma acel pom al cunoaşterii asta i-a dat omului, certitudinea că ştie! Nu mai voia să ştie nimic, nu mai voia să afle nimic, era prea obositor şi împovărător adevărul. Asta era, adevărul nu este o certitudine, adevărul este doar un punct de vedere, absolutizase atâta vreme adevărul, se împovărase cu remuşcare atunci când îl ascunsese, acum ştia că adevărul nu are nicio însemnătate, e doar un punct de vedere. Mişcă palma pe piatra aspră, simţea asperităţile rugoase, era atât de fericit să le atingă, mişca degetele ca într-un dans pe acele asperităţi, era acelaşi întuneric, dar acum era suportabil, acum nu mai conta, îi veneau încet încet gânduri, ori asta îl făcea să nu se mai simtă singur. Înţelegea că din bezna solitudinii nu te salvează decât visul, oricât de imposibil sau de îndrăzneţ ar fi el. Încerca să viseze, o durere fizică însă îi blocă orice gând coerent, înţelegea câte ceva, dar nu putea spune că simte un ansamblu în acele frânturi. Ştia, însă, că după o vreme va fi în stare să viseze, simţea aripile speranţei, simţea cum ochii minţii i se deschid, chiar dacă ceilalţi sunt încă în acel întuneric ireal parcă. Se mişca pe acea piatră, se temea să se ridice în picioare, amorţea din ce în ce mai des, adrenalina dată de panică iniţială începea să se risipească acum, simţea piatra tare şi rece. Voia cu disperare să vadă măcar o singură scânteie, se întrebă dacă ar găsi două pietre, dacă ar reuşi să ciocnească acele pietre, dacă din ele va sări o scânteie, o speranţă firavă într-o mare de întuneric. Se temea să se mişte prea mult, era, însă, un progres nu se mai temea de întuneric, temerile lui erau acum mult mai pământene şi concrete, scăpase de temerea de ceva abstract şi întunecos. Nu ştia cât timp trecuse, începea să îl cuprindă setea, simţea ca buzele îi sunt uscate, simţea nevoia de a ieşi mai repede de acolo, încerca să ţipe, dar gura rămânea încleştată. Mergea de-a buşilea ca un copil, căpătase curajul să se ridice mai întâi în genunchi, apoi să pipăie fiecare por al stâncii cu palmele murdare, începea să facă paşi mărunţi fără a ştii însă în ce direcţie, întâlnea pietre mai mari sau mici, dar acum nu se mai temea de ele, în întuneric dezordinea, haosul, neantul nu există. Aşa cum în speranţa şi vis nu există moarte, înţelegea acum că se poate trăi veşnic, cu condiţia ca asta să fie la adăpostul unui vis, la adăpostul unei speranţe calde, la adăpostul unui chip drag, unui chip ce, poate, în veci nu se va oglindi altfel decât în apa imaginaţiei. Regăsea acum acel chip, nici măcar nu mai avea nevoie de lumină pentru a o regăsi, era în sufletul lui. Se gândea la munţi, la creşte înzăpezite, se gândea la ochii de foc ai lupului, auzea urletul lui liber. Ştia că trebuie să se oprească și să bea apă din acele izvoare ce curg primăvara vesele printre stânci, ştia că dacă o clipă se va opri şi va bea senzaţia asta devastatoare de sete va dispărea. Gândul îl ducea acasă, la pomii plin de petale albe, la iarba ce ieşea timidă din matca ei în fiecare primăvară. Era la fântână şi bea apă rece, era acolo şi vedea salcia plină de matisori, vedea mugurii frasinilor şi ai fagilor, vedea albul pur al mestecenilor. Acum ştia, era cu el şi iubita lui cea albă feciorelnică, erau doar ei, erau atinşi de ani, dar fericiţi, în spate era o căsuţă modestă făcută doar din bârne. Ştia că nu visează, îşi potolise setea, deschise ochii, dar era acelaşi întuneric, era în aceeaşi peşteră întunecoasă, dar acum putea pleca acasă, putea pleca să îşi întâlnească destinul. Nu se mai temea de nimic, nici măcar de el însuşi. Iubea acum orice gând, chiar şi cele depresive erau bine venite, orice numai să nu fie singur. Găsea tot felul de pietre, îl dureau genunchii, dar încă nu se putea ridica în picioare. În urechi îi răsună acum muzica izvoarelor, auzea vântul cum bate prin văi, auzea voci de oameni, nu le putea izola, ştia, însă, că unele sunt vesele, altele temătoare, unele pline de durere, alte de haz. Găsi o piatră mai lată, se aşeză pe ea, acum îşi ţinea capul sprijinit în palme, semăna cu acea statuie celebra din neolitic, acum îşi putea găsi liniştea preţ de o clipă.

Călătorea pe aripi de gând, vedea acum locuri dragi, vedea copiii jucându-se în curte, era atât de real, erau toţi în jurul piscinei, îl apucase un dor nebun de a fi acolo, voia să îi atingă, să le vorbească. Era vara, o zi călduroasă, voia să se aşeze în iarba înaltă din curte, să miroasă stând la umbra sub acel par imens pus de străbunicul lui, florile din iarbă. Vedea marea acum, vedea talazurile ce se loveau de ţărm, simţea briza sărată cum îi flutura părul, o vedea pe ea stând pe plajă, o vedea privind în zare ca şi cum aştepta ceva, îi citea în ochi dorul. Simţea cum valul se sparge de gleznele lui, simţea răcoarea lui, se apropia plin de nisip, îi zâmbea, ştia că nu îl vede, voia să îi fure un sărut, dar neputinţa fizică de a o atinge îl făcu să verse o lacrimă. Simţi lacrima caldă pe mâna, era încă beznă, dar în suflet avea toată lumina din lume. Nu mai avea nevoie de nimic acum, putea sta o eternitate în această grotă, avea gândurile, putea pleca oricând.

Stătea cu pleoapele strânse de ore bune, îl enerva acea beznă, cel puţin aşa nu îşi mai obosea ochii cu căutări zadarnice. Nu mai simţea setea, oboseală sau dorul, avea toată viaţa trecută şi viitoare aici cu el, simţea, însă, că pleoapele îl furnică, nu voia, dar trebuia să deschidă ochii, fie şi măcar pentru  clipi de câteva ori.

Odată deschişi ochii, acum percepeau lumină albastră a stâncii. Vedea acum întreaga sală, vedea şi culoarul din capăt luminat puternic. Nu avea decât să plece de acolo. Îi era însă greu să se ridice, îi era greu să renunţe la gândurile lui din singuratea unei camere obscure. Păşea, însă, curiozitatea era mai mare decât nostalgia. Înţelegea acum sensul firesc al vieţii, să cauţi sensuri noi fiecărei zile, să îi dai speranţă, să o primeşti senin în miez de noapte, nu să plângi după ziua ce tocmai a trecut. Viaţa face ca speranţa să fie mereu mai puternică decât regretul.

Cu speranţa paşii lui porniră spre un alt coridor, al catelea din viaţa lui întortocheată. Îşi spunea acum că viaţa lui arata că aceste peşteri, în unele îşi găseşte liniştea, în altele înfrunta cele mai crunte temeri. Mergând se întrebă dacă viaţa nu e altceva decât un  tur printr-o casă cu mii de camere, unde deschizând o uşă şi păşind, automat închizi alta şi laşi în urma altceva. Voia doar odihnă să viseze, voia doar speranţă şi mai deschidă încă o uşă.