Ruleta ruseasca

         Aş crede că adevărul este unic, este un Zero, port de plecare către orice zare, axiomatic adevărul este doar un punct. Din interpretarea adevărului se nasc însă mii de puncte, le numim convenţional minciuni, le demonizam dar ele sunt doar picături triste, diluate din adevăr numai prin simpla noastră depărtare. Cu cât suntem mai departe de adevărul iniţial cu atât iluziile noastre egoiste pretind mai abitir că-s adevărul însuşi,  cu atât mai mare e minciună, pentru că apropierea de adevăr arde, toată energia din noi e prizonieră în acel soare interior. De câte ori oare nu am adormit fiecare gândind că ziua a fost fericită, gândind că am făcut lucrurile corect, pentru că târziu, în miez de noapte să ne trezească un coşmar numit îndoială, să ne macine restul de noapte în mii de calcule, în mii de regrete. Ori de câte ori nu ne-am minţit cu speranţe, nu ne-am spus că tot ce putem aştepta e un lucru bun, pentru că suntem cu adevărat buni, pentru că noi, spre deosebire de alţii, nu greşim niciodată. Cei mai departe de adevăr sunt singuraticii, oamenii care din lipsă de respect pentru ceilalţi tac, se consideră paznici ai unui adevăr ce nu-i permis celorlalţi, cât de uşor e să spui: "-bine dar nu mă înţelegi!!', cât de idiot pare atunci interlocutorul. Oamenii singuratici sunt cei mai fricoşi oameni de pe pământ, ei se tem că în fata argumentelor celorlalţi, adevărul acela adânc din suflete să nu devină iluzie, prefera să vorbească cu ei înşişi o viaţă decât să rişte clătinarea măcar a unui adevăr autoimpus, prefera să se creadă ascet, fiul drag al unui zeu absolutist, decât să admită că eşafodajul lui poate fi şubred. După ei, aproape la fel de fricoşi sunt cei care au prieteni mulţi, cei care nu au curajul să trăiască adevărul printre străine şi, poate, ostile repere. Aceia se vor amăgi mereu, vor avea adevărul unei mulţimi care împarte convingeri asemănătoare. Sunt oameni fricoşi care ascultă numai melodiile preferate, chiar dacă fac asta de ani de zile, chiar dacă sunt milioane de altele la fel de frumoase poate, sunt cei ce refuza o altă părere, refuza să vadă lumea, fie şi numai o clipă altfel decât cred ei că este. Şi aceştia sunt puţin mai periculoşi cred decât primii, pentru că dacă aceia îşi argumentează adevărul că venind din idealul divin, chiar dacă sunt la limita schizofreniei, măcar gândesc la divin, măcar gândesc la absolut şi puritate, în vreme ce ceilalţi îşi găsesc adevărul numai în număr, număr de adevăruri alterate. Între mine şi tine e poate numai o secundă lumină, ori poate câţiva centimetri, dar chiar şi aşa adevărurile noastre sunt diferite. 

Ei, nu îmi cere să vorbesc despre cei cărora nici măcar nu le pasă de noţiunea de adevăr, nu îmi cere să mă gândesc acum la cei care preferă iluzia din start, de cei care se tem cel mai mult de moarte. Oare cine se îndoapă fără de saţiu, dacă nu cineva terorizat de gândul foamei, oare cine aleargă după orice plăcere dacă nu cineva îngrozit de ideea că niciodată nu va fi fericit, oare cine e combatant în toate războaiele dacă nu cel mai las, cel mai temător dintre toţi, oare cine urlă la viaţă ca o trăieşte, dacă nu cel mai temător de moarte. 

Uneori însă obosim să trăim singuri, să ridicăm eşafodaje de idee care să cadă ca un castel de cărţi de joc la prima apariţie a cuiva prin preajmă, pentru că e atât e de şubredă toată construcţia încât o simplă respiraţie o poate distruge. Şi atunci ce adevăr e acela care se clătina în faţa celui mai elementar semn de viaţă, căci ce alta e suflarea dacă ne gândim mai bine. Alteori obosim să trăim în iluzia dată de adevăruri acceptate ca universale. Oare chiar nu vede nimeni că am uitat să vorbim cu propriile cuvinte şi abuzăm de citate şi înţelepciuni găsite de-a gata pe la ceilalţi. Oare nu vede nimeni că există o industrie a "pythiilor", a acelora care tot joacă la două capete, care ne învaţă să fim mai curaţi la suflet, care ne învaţă să iubim şi cine ştie ce alte poveţe splendide, dar lumea nu se schimbă. Oare nu vede nimeni că spunem numai lucruri unanim acceptate pentru a fi la rându-ne unanim acceptaţi, oare nu vedem că susţinem adevăruri absolute şi ne comportăm ca şi cum nu le-am fi ştiut niciodată, oare nu vedem că nu putem înţelege genialitatea altora, nu putem trăi înţelepciunea lor pentru că ne negăm firea într-un final, pentru că acele cuvinte nu ne apartim, noi nu mergem pe calea lor decât din dorinţa meschină de a crede că împărţim adevăruri absolute cu ceilalţi. 

Te văd, pe tine om singuratic pierdut printre ideile tale, te văd cum disperat îţi priveşti telefonul, un gadget inutil, nimeni nu te sună, te văd privind uşa, zadarnic, nimeni nu o deschide, priveşti fereastră, dar ai uitat că urai atât de mult să îţi vezi vecinii încât acum mulţi ani ai lăsat iedera să crească peste ea, acum zăreşti doar o pătură verde, nici măcar nu ştii de-i ziua sau e noapte, pentru că viaţa ta e luminată de un bec palid, în care credeai cândva că-i însăşi graţia divină. 

Te văd pe tine, om conformist, te văd dând "like" la toate postările celorlalţi, te minţi, dar ştiu că eşti plictisit, ştiu că la început îţi plăcea, păreau atât de deştepte toate acele teze, acele maxime, atât de frumoase, acele poveşti de dragoste atât de vii şi de reale, apoi ai pierdut şirul, ai început să semeni cu un personaj de apărea pe la televior cândva, era o emisiune veselă, mai ales că lui i se întâmplaseră real toate bancurile cu Bula, undeva pe la Universitate. Acum toţi spun aceleaşi lucruri, acela o fi adevărul, dar eşti sătul până peste cap de el.

Te văd pe tine, om care nu-ţi pasă de gândurile altora, care nu dai doi bani pe suflet, te văd cum te temi pe zi ce trece tot mai mult, în jurul tău au murit câteva rude mai bătrâne, au murit prea devreme câţiva amici, te temi să te gândeşti, pentru că da, poţi bate lumea la şah sau în ring, poţi câştiga totul fără să ai însă altceva afară de nimic. Priveşti la împărăţia ta din beton, îţi dai seama că oricât de mult nisip ai fi adunat la un loc, rămâne tot nisip, chiar dacă îţi da iluzia de duritate şi durabilitate, te temi ca naiba, şti că se va surpa într-o zi.

Toţi vreţi ceva, ceva nedefinit, ceva care să vă transforme precarul adevăr în deplina certitudine. Spuneam că adevărul e doar un punct, restul doar interpretarea ce îl îmbrăca asemeni unei haine. Am fost pe rând atlet într-o luptă inutilă, am fost consumator de citate înţelepte, am fost şi solitar....o doamne, în iluzia aia mi-am pierdut cea mai multă vreme. Până într-o zi! Ziua în care soarta, îmbrăcată în rochie decoltată şi plete fluturând în vânt, a venit zâmbind, mi-a întins un revolver cu butoiaşul gol, mi-a întins în singur cartuş, priveam cu poftă de lup flămând la coapsele ei strânse atât de sexi în rochie, priveam la ochii ei atât de misterioşi, priveam buzele ei roşii, simţeam cum buzele mele ard, voiam să o sărut....am simţit că Universul s-a oprit odată cu butoiaşul, am simţit că viaţa e la final şi tot ce mai am de făcut e să sărut acele buze, să pun viaţa într-un sărut, aşa cum destinul meu se juca la ruletă rusească. Viaţa a tras, m-a nimerit din plin, când m-am trezit, când lipsit de curaj am deschis ochii, erai acolo, habar nu am acum dacă mai trăiesc sau nu, pentru că sunt cu tine şi existenţa aceasta îmi pare minunată. Am aflat atunci că adevărul e la distanţă de un sărut, e la distanţa dintre două suflete ce se iubesc şi cer contopire, am aflat că numai cuvintele indragostilor pot transmite nealterat adevărul. 

Evident, nu toţi au norocul meu, uneori în locul unul glonţ care trezeşte la realitate va fi un pocnet sec, steril, laşul se va bucura poate, a mai scăpat încă o dată, perseverentul va învârti iarăşi roata vieţii, nu va închide niciodată uşile destinului prin care oamenii intră in viaţa lui, nu va lăsa iedera să acopere legătură cu Soarele şi Luna, va mai trage pur şi simplu încă o dată. 

Atunci când joci ruleta rusească, atunci când miza e iubirea absolută şi adevărul, să nu îţi pierzi speranţa, oricâte încercări s-ar risipi, într-o bună zi va veni şi aceea care să îţi schimbe radical viaţa.