Florii de salcâm

Îți simt parfumul, floare albă de salcâm,
Pe tine draga mea te stiu din Paradis,
Ne regăseam iubindu-ne în sfânt tărâm
Pe-atunci eternitea stelele ne-au scris.

Din slova lor ce au gravat cu lucitoare raze
Destin ne-au dat prin dragoste să împlinim
Într-un deșert de moarte, viețile ni-s oaze
Și suntem binecuvantați iubito că trăim.

Îți simt mireasma floare albă de salcâm,
Când mă învălui tandru-n antică-amintire,
Când Visul peste lume-i Dumnezeu, Stăpân,
Și tu mă ții la pieptul tău mireasmă de iubire.

Îmi cânți în vântul care-mi bate la ureche,
Știind că roată-ai dat întregului pământ,
Să te iubesc pe tine suflet drag, pereche,
Cu Dumnezeu drept martor, spun în jurământ.

Să nu mă rup de tine chiar de-ar fi blestem
Și moartea îmi promit cât pot să mai amân,
Îmi jur in fiecare dimineată-n poezie sa te chem,
Să te miros pe tine înc-o vară floare de salcam!

Roman - Sfarsit

        SFÂRȘIT!

        În lumea asta sunt zeci de munți, în lumea asta e atâta frumusețe, în lumea asta fiecare suflet își găsește până la urmă umbra sufletului pereche. Doar iubirea coaptă în veacuri poate trece dincolo în gălbuia mare a uitării. Pământul acesta se deschide nu pentru a primi în țărână trupuri efemere ci pentru a primi în pace suflete împăcate. Sunt unii care cred că sufletele eliberate se ridică la cer, sunt unii care cred că eliberarea sufletului aduce o rătăcire cosmica, un neant infinit și confuz până la urmă. Eu cred că adevaratul loc al sufletelor împăcate e în pământul dătător de viață, în inima planetei care ne dăruiește tot ce avem nevoie pentru a exista. Eu cred ca așa cum materia s-a despărțit de gând, devenind doua părti distincte, Cosmosul și Dumnezeu, la fel Omul prim creat s-a despărțit în doua Sufletul, îmbrăcat în pieritorul trup, menit rătăcirii, creșterii, asemeni corpurilor cerești aflate de miliarde de ani în continua mișcare și Destinul, care asemeni lui Dumnezeu în Cosmos asigura buna împlinire a vieții.

În lumea asta sunt iubiri frumoase care nu se vor stinge niciodată prin moartea trupurilor, trăind mai departe la sânul pământului, încât Destinul renunță să le mai dea ceva de făcut, iubiri mai presus până și de minima materialitate a sufletului, iubiri care sunt mai curate decat eterul, iubiri veșnice.

În lumea asta trăiesc și eu...și am un suflet pereche, în lipsa lui mă voi stinge inutil, în lipsa lui sunt chiar mai muritor decât trupul supus degradării. Adevaratul aur nu e cel pe care îl prețuim noi atât de mult, nu-i cel care ne-a învățat valoarea materiei, nu e cel care ne-a învatat să afișăm un cost la tot, adevăratul aur e în inima Pământului, în pace, armonie și uitare, adevăratul aur leagă cele două suflete pentru eternitate.

Roman - Capitolul 17

CAPITOLUL 17

Era o dimineaţă de toamnă târzie, soarele era parcă la fel de arzător deşi era început de octombrie. Vara parcă nu se îndura să plece, parcă lăsase ceva neterminat, mai ales în amurgul cald venind mai devreme parcă se simţea cel mai acut asta. Era dimineaţă şi pe iarbă mică, otăvita pentru a treia oară era un strat gros de rouă, mici mărgăritare lucind sub mângâierea caldă a razelor de soare. Cerul era de un albastru impecabil, de câteva săptămâni nu mai plouase nici măcar un strop, la prânz ierburile păreau galbene şi ofilite, însă sub roua dimineţii păreau a îşi lua porţia de răsfăţ zilnică. Se trezise că de obicei foarte devreme, de ani buni se trezea odată cu soarele. Stătea pe banca tare, din lemn de brad, tăiată cu toporul direct din butuc, o bancă aşezată lângă prispa casei! Casa din lemn avea un aer vetust, un aer din alt veac, din veacul în care oamenii încă nu descoperiseră atâtea minuni tehnologice, era doar un simplu cămin al retragerii în sine, un cămin al amintirilor calde, un cămin plin de veselie şi chichoteli de copil. Era un cămin al tinereţii veşnice, un cămin care îi rupea fără drept de apel de lume pentru a îi redă lor, pentru a îi redă propriilor suflete. Era doar o casă cu aspect de poveste, o casă dintr-un basm atât de vechi ca incepeea invariabil cu a fost odată…

Privea cu nesaţ cerul senin, aştepta să se trezească Alba, de ani de zile îi aştepta în tăcere trezirea, o aştepta cu o ceaşcă de caféa aburindă şi cu o floare, mereu găsea o floare pentru ea. Era vechiul lor obicei, beau cafeaua împreună şi stăteau câteva minute îmbrăţişaţi, aşa că o garanţie că ziua chiar de îi va despărţi o vreme primele clipe le petrec împreună. Mulţi încercaseră să afle secretul acestei iubiri, evident mult mai tinere decât protagoniştii ei, până la urmă nu era niciun secret, erau doar sortiţi unul altuia, erau doar fericiţi prin ei înşişi, niciodată nu îşi doriseră mai mult decât atât. Şi cei mai fericiţi erau când se retrăgeau în căsuţa de lemn de la marginea păduricii de lăstari, o pădure parcă obligată prin natura ei la tinereţe. Mereu acolo creşteau doar lăstari de alun, frasin, doar mestecenii albi dominau cumva perdeeaua deasă şi verde. Erau fericiţi bând din apa rece scoasă din fântâna care rămăsese aceiaşi în secole de existență, ca o ieşire în afara timpului, ca o evadare de sub imperiul morţii, al îmbătrânirii. Aştepta tăcut, semăna tot mai mult cu bătrânul lui bunic, parcă trecuseră secole de când pe acolo usca fânul copil fiind, părul era acum alb, de un alb ameţitor asemeni zăpezii, umerii îi erau mai lăsaţi, barba moale şi cărunta îi dădea un aer înţelept. De ceva vreme un gând îl măcina, ştia că în curând se vor despărţi, ştia că în curând unul va pleca de aici şi refuza să accepte asta. Urcă tot mai rar pe munte şi nu pentru că nu ar mai fi făcut faţă fizic, urcau tot mai rar pentru că adevăratul lor paradis era poiana de deasupra izvorului, pentru că cele mai fericite clipe erau când casă mică din lemn se umplea cu copii şi nepoţii lor. Afară de Bianca toţi ceilalţi aveau copiii lor, ea se dedicase aşa cum presimţise încă de la început, vieţii artistice. Obţinuse o bursă de studii la Pariş la Academia de Arte Frumoase, era o tânără pictoriţă debutantă de real talent, un înger şaten superb asemeni mamei ei, o fiinţă în care parcă fiecare cuvânt sau privire capăta tremur, capăta atingerea graţiei. Era evident că era un copil totalmente dedicate artei, acelui spirit ce îşi spunea Raul, refuza să creadă, dar parcă uneori privind schiţele ei îi invocă un licurici de pe vremuri, atunci era bucuros şi spera ca spiritul acela ce îi dăruise cei trei copii se bucura aici de existent lor. Oricum erau uniţi de iubire, mereu făcuseră o echipă strânsă în jurul lui  şi al Albei.

Apoi mai aveau un motiv de tristeţe care să îi ţină departe de munte, în primăvara ieşiseră aşa cum făceau de fiecare dată să vadă brânduşele şi ghioceii. De data asta îl întâlniră pe Mihai, era parcă mai îmbătrânit ca niciodată, părul alb, pielea destul de mată arătau vârsta aproape neverosimila a omului, emana în mod paradoxal la fel de multă energie. Pe fata lui se citea uşurarea, era un om care chiar dacă nu simţise dragostea sufletului pereche trăise fericit în armonia munţilor, în renunţarea atât de grea la lume. Mihai era un adevărat călugăr, un om care renunţase la tot, nu retrăgându-se în confortul rugăciunii şi al unei chilii austere, da suna paradoxal, dar chilia aceea austera era un confort raportată la viaţa acestui om. Apoi..el se retrăsese, chiar trăise singur, câţi călugări o fac, până la urmă, având sprijinul fraţilor de credinţă, admiraţia unei lumi întregi, nu poţi numi retragerea lui singurătate, în vreme ce Mihai chiar trăise singur. În lumea munţilor, în galeriile cunoaşterii, la adăpostul cerului, trăise singur şi fericit.

-         Mi-ar plăcea să mergeţi cu mine până pe Plaiul Gutanului, coboram prin Gaură, apoi voi să mergeţi la Padina.

-         Sigur, cu mare drag Mihai....e ceva de văzut acolo...

-         Da, mulţimea de izvoare şi pădurea înverzită, ce naiba, toată lumea e de văzut, fiecare clipă e de trăit.

Îi simţeau amândoi un tremur aparte în glas, în minte independent le venise un singur cuvânt MOARTE, ştiau că Mihai vrea să îşi ia rămas bun de la ei, în mod ciudat, nu s-ar fi gândit să vadă acest om pentru ultima dată. Au lăsat lumea modernă de deasupra Branului şi au intrat pe potecă ce tăia de ani de zile pâraiaşele de pe Guțan, s-au oprit şi au băut apă, era rece şi limpede. Bucur îl îmbrăţişa strâns pe Mihai, acesta îi sărută obrajii îmbujoraţi ai Albei, păreau atinşi de aceais „boala” a seninătăţii, a longevităţii, niciunul dintre ei nu arăta adevărata vârsta.

-         Bucure, Alba, vă spun acum rămas bun, drumul meu prin aceşti munţi se va sfârşi, e vremea să intru în munte şi să mă opresc, e vremea să trec dincolo şi să sper că data viitoare să am norocul vostra de a trăi în acelaşi timp cu sufletul meu pereche. La asta se reduce totul..

-         Drum bun Mihai, să-ţi fie trecerea uşoară, nu ştiu ce să zic acum, cred că meriţi fericirea...pe care nu ai avut-o aici.

-         Nu mă înţelege greşit, am fost fericit, poţi fi fericit oriunde ai fi, lângă oricine câtă vreme trăieşti viaţa cu bucurie. Poţi fi fericit lângă o femeie sensibilă şi plină de suflet, poţi fi fericit ţinându-ţi în braţe copiii sau așteptând primăvara, poţi fi fericit şi aşa, împlinit însă nu te vei simţi niciodată fără acel suflet pereche. Şi voi aţi fost fericiţi până să vă cunoaşteţi, în multe rânduri chiar, dar după a fost o altă fericire.

-         Da, din păcate tu nu o poţi înţelege, nu poţi decât să ştii cum a fost şi asta cred că e dureros acum la final.

-         Nu e aşa, eu am avut privilegiul să primesc, asemeni ţie acele pietre ale cunoaşterii de sine. Sufletul meu pereche mă aşteaptă dincolo, nu am înţeles multă vreme asta, de aceea am cunoscut un timp furia, apoi am înţeles, ea evoluase înaintea mea, mă aştepta acolo, la mine e ultima ieşire. Sub aceşti munţi se afla finalul călătoriei, sub aceşti munţi e viaţa eternă. Mă aşteaptă, simt nerăbdarea, am atâtea să îi aduc din lumea asta...

-         Cum aşa? Poţi duce amintirea dincolo de moarte sau nu vei mai muri?! Intri pur şi simplu şi rămâi acolo? Hai te rog, suntem la vârsta la care ne cam interesează!

-         Oare şarpele care leapădă pielea după fiecare an de existenţa moare?? Trupul e doar o piele a sufletului, o poartă o vreme, îl apără, îi ţine cald, prin ea respiră, prin ea simte lumea din jur, dar o poate lepăda fără să îi fie viaţa pusă în pericol. Voi pierde acest trup bătrân, nu îmi este necesar, dar voi duce amintirea tuturor trăirilor mele, voi duce acolo iernile şi cornişele, verile şi rododendronul, voi duce până şi amintirea unui tânăr prost care l-a găsit aici pe Dumnezeu, voi duce şi amintirea unui bărbat plin de conflicte care a găsit liniştea căzând de pe cea mai ascuţită creastă. Abia atunci ai trecut testul Acelor Bucure, când ai căzut şi ai rămas aici doar pentru iubire. Cum e în munţi...veţi afla şi voi, mi-aş dori să fie în viaţa asta....

Intrase într-o grotă albatruie, simţeau însă eliberare, parcă munţii zâmbeau primind un astfel de om. Priveau la creste, era o alta primăvara a iubiri lor.

Curând urma să vină ziua lui de naştere, împlinea 68 de ani, cine i-ar fi dat atunci când căzuse din Acele Morarului şi era doar legumă pe un pat de spital?! Ştia că numai dragostea Albei îl ţinuse atunci în viaţă şi destinul, destinul care îi pregătise o viaţă plină de fericire. O aştepta să se trezească, pe tavă lângă cafeaua aburindă era o floare, una singură, o crizantemă, semn al toamnei iminente, al toamnei ce parcă refuza în acest an să mai vină. Apăruse într-un târziu somnoroasă în aerul rece al dimineţii, părul îi era la fel de frumos şi ciufulit, chiar dacă acum nu îl mai vopsea, părul alb îi dădea nobleţea înţelepţilor. Avea aceiaşi ţinuta sportivă, chiar dacă nu mai era de mult o puştoaică, avea acelaşi mers mândru şi ferm, aceiaşi privire ce pătrundea ca un scanner direct în  sufletul omului, dar şi blândeţea cu care îl privise pe Bucur întotdeauna, era omul în care avea încredere necondiţionat, era omul pe care mereu îl percepuse că o prelungire a ei, că pe cea mai frumoasă parte din sufletul ei.

-         Bună dimineaţa iubitule! Mulţumesc pentru cafea!

-         Pot gusta?? Niciodată nu bea acea gură de cafea fără a cere permisiunea, era jocul lor de ani de zile, era jocul lor de mai bine de un sfert de veac.

-         Sigur, acelaşi tăntălică scump! Nu te întreb de ce nu ţi-ai pus şi tu într-o ceaşcă! Îmi place când faci asta….

-         Iubita mea îmi place la nebunie toamna asta, mă gândesc dacă ar fi ultima din viaţa noastră?!

-         Să ştii că nu m-aş întrista decât de un lucru! Că viaţa după ce ne-a adus împreună ne va despărţi până la urmă, dar momentan eşti sub “contract”, ai uitat că mi-ai promis 50 de ani când m-am mutat la tine???

-         Nu şi îmi doresc să mă ţin de cuvânt, era doar un gând de om bătrân!

-         Nu-ţi e ruşine??! Niciodată nu mi s-a părut că ai îmbătrânit! Arăta e drept destul de în formă pentru vârsta lui, încă mergea mulţi kilometrii zilnic pe jos, încă putea ţine mâinile întinse fără a tremura câtuşi de puţin.

-         Ok, recunosc…..vinovat. Nu-s bătrân!

-         Dar în dimineaţa asta al cui eşti??!! Era întrebarea pe care i-o punea zilnic, primea acelaşi răspuns în nuanţe diferite, era însă cea mai frumoasă formă de alint, făceau ceea mare parte a celorlalţi oameni nu făceau, conştientizau zilnic iubirea, o ţineau trează în minte şi suflet…

-         Doar al tău, al tău în fiecare zi, al tău întotdeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi, toată viaţa..apoi o sărută, aşa făcea de fiecare dată, răspundea apoi o sărută.

-         Mulţumesc mult, o să ţin minte…dar doar până mâine dimineaţă când o să te întreb iarăşi.

Ani de zile procedaseră aşa, mereu trecuseră peste piedici zâmbind, mereu trecuseră peste tristeţi râzând, aveau ceva fascinant în relaţia lor, puteau pierde orice câtă vreme erau împreună, asta îi făcea acum după ani şi ani să fie la fel ca în prima zi. Dacă la început era puţin sceptică, nu credea în prostia aia cu sufletele pereche, cu destinul cu oamenii ursiţi unul pentru altul, în timp devenise un credincios asiduu, credea cu toată convingerea că vieţile oamenilor sunt legate de un destin, că orice ar face fiecare ceea ce îi este dat să se întâmple se va întâmpla. Dacă la început considerase trăirile lui Bucur pe munte puţin excentrice, dacă se îndoia din tot sufletul de acele peşteri, spirite şi toate poveştile debitate de el, în timp ajunsese să creadă poate mai mult decât crezuse Bucur vreodată. Pentru că adevăratului credincior adevărul nu i se demonstrează ci i se revelează. Cumva aflase adevărul doar crezând fără să înţeleagă, tocmi ea, una dintre cele mai analitice minţi. Şi poate tocmai de aceea credinţa ei era atât de puternică, poate tocmai de aceea simţise mereu că destinul i-a întins mâna atunci când l-a întâlnit pe Bucur. Încercase în ani de zile să îl înţeleagă, să înţeleagă tot ce îi spunea el, dar nu reuşise decât să privească fascinată sufletul de care se îndrăgostise cu tot cu ciudăţeniile lui. Se întrebă de ce evitase celebritatea, de ce continuase să publice cu pseudonim, de ce nu apăruse niciodată în public pentru a îşi clama momentul de glorie. Avea succes mai departe, dar nimeni nu îi mai ştia chipul real, nimeni nu îi publica chipul pe copertă, era doar un pseudonim. Odată îl întrebase de ce procedează aşa, răspunsul a fost destul de sec:

-         Dacă aş cădea în păcatul vanităţii, m-aş iubi prea mult pe mine însumi, aş deveni poate un narcisist egoist prea îndrăgostit de imaginea lui şi prea nepăsător faţă de ceilalţi! Ori destinul meu e să te iubesc cu toată fiinţa pe tine, ajunge ca tu ştii cine e acel autor din spatele pseudonimului! Poate accidentul acela de pe munte tocmai de asta s-a întâmplat, trebuia să cad în anonimat pentru a te iubi pe tine, pentru a deveni UNIC doar pentru tine. Şi apoi nu-mi lipseşte deloc celebritatea, sunt un om cunoscut în lumea noastră tot mai mică…şi sunt fericit aşa.

Până la urmă îl iubea tocmai pentru că întregul timp îl dedica ei, îl iubea tocmai pentru că dintre toate lucrurile din lume el îi dedicase timpul, cel mai efemer dar, cel mai greu de dat până la urmă. Şi timpul întreg îi dovedise iubirea, ce îşi putea dori mai mult. Nu îi lipsea viaţa în care era cunoscută de mulţi de oameni, nu îi lipsea nimic stând cu el în căsuţă mică şi caldă din lemne, nu îi lipsea nimic în iernile aspre când stăteau îmbrăţişaţi privind focul din cămin, când întinşi pe duşumeaua tare, beau ceai de tei sau compot de mere. Îi dăruise atâţia ani în care nu făcuse altceva decât să o iubească în fiecare zi tot mai mult, în fiecare zi un strop în plus. Era mereu al ei, dar încă nu se săturase să îl întrebe zilnic.

Trecuse ziua lui, în preziua ei ninsese, de la căldură aia torida în numai câteva zile se lăsase frigul, apoi ploia rece devenise lapoviţa şi spre dimineaţă zăpadă. Îi invocă ziua în care îl îngropase cu mulţi ani în urmă pe bunicul lui, fusese cea mai urâtă aniversare. Se gândea însă câtă pace îi adusese bătrânului acea zi, era marea lui plecare. Se gândea la părinţii lui stinşi de mult, muriseră şi ei cu aceiaşi pace în priviri, se părea că toţi cei care plecau în marea călătorie din această grădină o făceau împăcaţi cu ei înşişi, o făceau fără regret, fără patimi. Se gândise că toţi plecaseră parcă la întâlnirea cea mare cu destinul, ştia că pentru ei plecarea nu era o penitenţă! Acum înţelegea şi de ce, lăsaseră în urma oameni tari, cu principii! Putea pleca oricând, pentru că lăsase în spate o familie unită, legată de dragoste şi bunătate. Ştia că oricare ar cădea ceilalţi l-ar purta pe braţe toată viaţa l-ar duce fără să li se pară niciodată că este o povară.

Veniseră toţi, erau aşezaţi la masa cea mare de la parterul casei, o masă făcută direct din vârghii de brad, o masă tare şi groasă…excentricitatea rustică a bătrânului îi întorcea pe toţi într-o vreme de poveste, îi aducea mari sau mici în lumea în care basmele n mor niciodată, îi aducea în lumea sacră a copilăriei. Cântau la chitară, îşi dădeau pe rând chitara din mână în mână, priveau la foc. Vremea rece era pe placul lui Bucur, focul era superb.

-         Vă mulţumesc la toţi că sunteţi cu mine azi. Vă mulţumesc că mi-aţi luminat mereu viaţa, că mi-aţi dat mereu un motiv să iubesc viaţa. Mulţumesc mai ales ţie Alba, iubirea mea eternă, fără tine nu aş fi învăţat niciodată să iubesc viaţa şi bucuria lucrurilor simple. Mulţumesc copii, mi-aţi adus zilnic fericire văzându-vă cum creşteţi, uneori îmi pricinuiaţi supărări, toţi copiii o fac, dar fără voi viaţa mea ar fi fost mult mai searbăda. Mulţumesc nepoţei, desenele şi poeziile voastre sunt cel mai frumos cadou, sper să nu se supere ceilalţi, şi ale lor sunt frumoase. Vă mulţumesc pentru toate clipele în care aţi fost cu mine sau numai v-am purtat în gând. Sunt un bătrân fericit, sunt un om împlinit. Vă mulţumesc

Vocea îi tremura la final, era emotionat, simţea acea strângere de inimă inerentă despărţirii. Ştia că într-o zi va veni şi acea clipă, învaţa zilnic să spună rămas bun, învaţa zilnic să mulţumească cerului că se lasa privit încă o dată.

Ştia că după ani de zile mâine va pleca pe munte, zâmbea acum era fericit. Au stat până după miezul nopţii, la plecare îi îmbrăţişase cald pe ficare în parte, simţea cum le da din tăria lui, simţea cum se transformă încet încet în stâncă, simţea că în el sufletul începe să se răcească şi plecă demn!

Dimineaţa aştepta pe laviţă, era îmbrăcat gros, era deja o dimineaţă mult prea rece, inorata, toată noaptea burniţase. Începeau să cadă nucile, gutuile aduse în casa deja aduceau mirosul iernii.

-         Bună dimineaţa iubitule, am avut un vis ciudat, cineva mă chema să merg pe munte, îmi spunea pur şi simplu să te iau cu mine şi să mergem. Ştii tu unde trebuie să ajungem!

-         Cum arată??! Întrebă speriat…se temea să nu fi fost chemarea bătrânului Lup, a bătrânului spirit al libertăţii

-         Era înalt, cărunt şi vorbea monoton că într-o curgere de izvor. Avea ochii pătrunzători şi parcă de foc, m-a dominat prin tăria lui.

-         Era bătrânul Lup, e timpul să îi urmăm chemarea! Mâine dimineaţa vom pleca pe munte, pregătim de azi rucsacii, să ai încredere în  Lup orice s-ar întâmpla!

-         Am în tine iubitule, voi avea încredere mereu în tine. Ştiu că orice ar fi va fi bine…vom merge!

În acea noapte au stat treji până târziu ascultând muzică preferată, au stau trezi şi îmbrăţişaţi, parcă retrăiau viaţă fericită, anii în care seara de seară făceau dragoste în mansardă din casă mare de la stradă, serile în care el scria şi ea lucra diverse chestii de contabilitate, retrăiau serile de vară în care stareau până târziu în noapte tolăniţi în scaune de răchită ascultând greierii. Retrăiau toate clipele de tandreţe şi conştientizau că în peste un sfert de veac nici măcar o singură dată unul din ei nu ridicase tonul, retrăiau toate tăcerile care spuneau adease mai mult decât toate cuvintele din lume. Parcă revedea toate florile primite în fiecare dimineaţă, parcă auzea toate cuvintele de iubire şoptite în mii de seri. Se simţeau atât de bogaţi, atât de frumoşi şi tineri în iubirea lor. Ştiau că orice le va aduce ziua de mâine, vor rămâne împreună pe veci, ştiau că locul lor e veşnic alături, îşi câştigaseră dreptul ăsta prin iubire.

Ziua era senină, amintirea burniţei reci din ajun părea uitate, pe iarba arsă de ger are acum un strat gros de brumă, din piepturile lor ieşeau aburi, priviră cu nostalgie în urma casa de bârne, casa fericirii lor, simţeau că trebuie să o părăsească, erau însă fericiţi că pleacă împreună…

Au ajuns în Buşteni, un oraş atât de diferit, trecuseră anii şi faţa i se schimbase radical, părea un décor de film SF pentru ei, septuagenarii care îl ştiau atât de diferit. Acum înţelegea Bucur sentimental lui Făt Frumos, încerca să recreeze cu ochii minţii vechiul Cămin Alpin unde întâlnise în adolescenţă marii iubitori de munte, nume uitate, apuse ca şi căminul însuşi, încerca să scape de imaginea monstruoasă a oraşului modern, se afunda parcă furios în pădure. După o vreme îşi dădu seama că orice ar face oamenii, după o vreme muntele e acelaşi, acelaşi tarâm de basm neschimbat. Pe măsură ce înaintau, locurile erau tot mai famiale, tot mai cunoscute. Au ajuns în poiana La Verdeaţă, era aceiaşi, sub aceasi înclinată Vale Albă, sub acelaşi Perete al Costilei, majestuos ca un zeu, aceleaşi Albişoare săgalinice în stânga văii. Se odihneau, se priveau…ştiau că aici destinul lor se unise în realitate. Trecuseră atâţia ani de la acea noapte de sânziene, trecuseră atâţia ani şi dorul parcă nu se stinsese, parcă acum simţeau nevoia şi mai mult să se atingă. Trecuseră ani şi parcă era ieri, parcă şi acum simţea acele buze moi, privea acele tălpi fine dansând în iarbă moale de munte. Parcă şi acum făceau dragoste la lumina focului. Se întrebă dacă şi acum îi priveşte Mihai, nu l-ar fi surprins deloc. Era rece, priveau la vale şi porniră încet spre Săritoarea Cârnului, aceiaşi stânca înaltă, aceiaşi chemare pe care o ascultase de câte ori urcase valea. Mergeau printre pietrele mari, prin grohotiş, urmă un mic pod de zăpadă, zăpadă ninsă cu câteva zile în urmă, era însă moale, nu se impuneau colţarii. În timp îl urmase în nebunia lui pentru munte, dormiseră împreună în zeci de seri inghsuiti unul în altul în cortul călduros, în zeci de dăţi urcaseră vai, traversaseră creşte, niciodată însă Alba nu intrase în munte. Acum priveau lumină albastră care lumina firul văii, o urmau ştiind că în curând muntele se va deschide, muntele îi vă primii la sânul său pe amândoi.

Curând pătrunseră în galerie, atât de familială cândva lui Bucur, nu mi intrase de atunci în munte, din ziua aceea rece de decembrie când viaţa i se schimbase radical până la urmă. Simţea emoţia, simţea bucuria regăsirii păcii, acelei păci ce numai nemurirea sau lipsa oricărei temeri legate de moarte o poate aduce. Simţea emoţia curiozităţii, în vreme ce Alba păşea fascinata, era prima dată când i se deschidea muntele, multă vreme crezuse că era doar imaginaţie de scriitor, multă vreme crezuse că erau poate doar halucinaţii. Îl credea mereu pe Bucur, îl crezuse de la început, avea mereu încredere în intuiţia lui, dar de crezut povestea cu tunelurile din munte, nu reuşise niciodată să creadă. Poate prea păreau acele spirite moralizatoare, parcă prea voia să dovedească ceva cu toată povestea. La început însăşi idea de suflete pereche şi dragoste la prima vedere îi păruse absurdă, rămânea o sceptică, o minte logică în faţă oricărei povesti orcat de frumoase ar fi fost. Acum privea mirată, nu înţelegea minunea prin care muntele îi primea în inima lui, nu înţelegea cum se poate că muntele să deseneze acele galerii atât de perfecte. Mergeau ţinându-se de mână, puţin temători amândoi, au mers aşa o vreme apoi în faţa lor s-a deschis o sală înaltă, de fiecare dată erau diferite, exact ca şi percepţia umană, aceasi şi parcă de fiecare dată diferită. Mai departe însă nu era nicio altă galerie şi Bucur intelegea că acolo vor sta o vreme. O sărută lung şi apăsat pe Albă, apoi se întinseră amândoi pe una din laviţele tari din piatră, au adormit aproape instantaneu, un somn uşor, fără vise, un somn în care se regăsea doar pacea şi acceptarea! Asta făcuseră ei de la început, acceptaseră, mai întâi iubirea fără de speranţă, apoi acceptaseră scepticismul tuturor, nimeni la început nu era dispus să le dea vreo şansă, erau prea independenti și singuratici  ca să poate face o familie, doar ei credeau atunci cu tărie în iubirea lor, avuseseră curajul să sfideze reguli, oameni şi să fie împreună până astăzi când muntele îşi primea la sân copiii, avuseseră curajul să accepte cu pace în suflet şi bucurii şi necazuri, ce  nu ar fi acceptat niciodată era viaţa unul fără celălalt. Dormeau acum îmbrăţişaţi pe o laviţă, dormeau uitaţi în tăcere! La poalele muntelui deja salvamontiştii găsiseră două trupuri îmbrăţişate, două trupuri răpuse după spusele lor de un puternic şoc hipotermic. Viaţa pe pământ se terminase, continua însă să doarmă calm pe o laviţă tăiată direct în trupul marelui creator, continuau să doarmă îmbrăţişaţi.

Se treziseră într-un târziu, erau încă îmbrăţişaţi, mâinile erau însă mai reci, tremurau puţin, îşi simţeau trupurile atât de uşoare. Ceva era atât de diferit, se priviră în ochi, aveau luciri de foc, aveau ceva ce niciodată nu avuseseră. Acum în faţa lor se deschidea o altă galerie, mergeau prin ea, lucirea era tot mai puternică, lumina altă dată albăstruie capătă reflexe gălbui, era prima dată când vedea acea lumină, era prima dată când în inima muntelui se vedea şi altă lumină decât lumina albastră diafană. Păşeau parcă mai uşori că niciodată, era tot mai cald, dar nu o căldură sufocantă, era o căldură perfectă, plăcută, o căldură care le uşura trupurile, o căldură care îi făcea să uite totul într-o moale şi plăcută toropeală. Păşeau şi pe măsură ce mergeau în calea lor se releva o sală imensă, superbă, plină de culori vii, de imagini frumoase din viaţa lor, pe măsură ce priveau ţinându-se de mână imaginile erau tot mai împăcaţi, vedeau apă rece ce izvora direct din munte, lucea ca un glob de aur, simţeau nevoia să intre în ea, era chemarea primordială de a bea din apa împăcării, din apa uitării, uitării de sine. Erau goi, au sărit în apă, surprinzător deloc rece, o apă călduţă, o apă care indemna sufletul la linişte, la moleşeală aceea din zilele când nu faci nimic. Nu mai ştiu de câtă vreme erau colo îmbrăţişaţi, goi în apă aceea perfectă, pe măsură ce se priveau trupurile le deveau perfecte, frumoase cum numai în tinereţe fuseseră, pe măsură ce stăteau în apă gândurile erau tot mai puţine, simţeau parcă mai acut ca niciodată dorinţa de a se ţine în braţe, simţeau mai mai acut ca niciodată dorinţa de a se atinge. Nu mai voiau explicaţii, nu mai voiau să ştie nimic, ajungea, cum parcă toată viaţa ajunsese, simpla prezenţă pentru a fi fericiţi. Uitaseră de ei ei înşişi, târziu când goi de gânduri, păcate şi amintiri iesirera din apă nu mai aveau ce îmbrăca afară de hainele albe de în găsite pe marginea apei, erau haine din acelea albe, curate, atât de plăcute la atingere. Bucur ştia senzaţia, doar că apa din care ieşise atunci mergând spre intuneric era o apă rece, o apă a vieţii, o apă a treziei, aceasta era o apă călduţă, a păcii, a uitării.

-         Veniţi, spuneţi adio lumii voastre! Veniţi, eu sunt Creatorul, păstrătorul de suflete, voi ce ce încă iubiţi, ce încă mai credeţi în destin îmi sunteţi cei mai dragi. Ştiu că vă e greu să vorbiţi, nu o faceţi, nu vă speriaţi, o să treceţi în ultima etapă a acestei existente, vă veţi păstra sufletul şi iubirea pentru că doar iubirea leagă.

Îl ascultau pe Creatorul lor, îi simţeau cuvintele în suflete, stiua că trecuseră dincolo şi era atât de plăcut că o făcuseră împreună, era atât de plăcut că în faţa lui să îşi jure încă o dată iubirea eternă.

-         Da, ai dreptate, ai trecut dincolo, aţi trecut amândoi, e vremea să vă simţiţi prima dată sufletele atingându-se perfect, de acum încolo pacea asta o veţi simţi pentru totdeauna. La naştere fiecare suflet primeşte ceva din eternitatea iubirii pe care v-o port de milioane de ani, la naştere fiecare suflet primeşte un destin, fiecare suflet e sortit să trăiască să se consume apoi să plece. Si ce nu se poate face intr-o viata se poate face in alta, până ce sufletele devin ușoare Toţi oamenii ar putea fi fericiţi şi împliniţi, dar în loc să se supună chemării interioare, să se supună chemării eterne din ei se supun normelor sociale, se supun unor interese de moment, ajung să se consume alergând după tot felul de lucruri mărunte considerând idealurile himere. Voi aţi reuşit în timp să treceţi peste astea, voi într-un moment al existenţei voastre aţi înţeles că doar iubind puteţi rămâne fericiţi şi împliniţi. Şi aţi avut curajul să negaţi, să luptaţi..acum plecaţi împreună în eternitate. Mergeţi, mergeţi mai departe şi nu uitaţi să rămâneţi îmbrăţişaţi.

Mergeau înveşmântaţi în materialul moale şi alb, păşeau printr-o galerie roşiatică, nimeni nu se temea, păşeau parcă în adâncul pământului, într-o altă lume, o lume în care doar pacea şi împăcarea contau, ştiau că pe măsură ce merg coboară undeva în interiorul planetei, că merg acolo unde începe de fapt lumea, în chiar miezul acestui pământ.

Călătoria se terminase, erau acum într-o lume nouă, o lume cumva asemănătoare lumii de pe pământ, o lume cu plante, cu izvoare, o lume în care răsărea în fiecare dimineaţă un  soare interior care făcea zilele să capete o nunata verzui deschis iar serile o undă roşiatică, nimeni însă nu se gândea să măsoare timpul acolo având aceste repere! De altfel nici nu era necesar, erau de multă vreme acolo, uneori întâlneau spirite fericite, oameni care trăiseră împliniţi în vieţile pământeşti! La început îi mirase faptul că mereu întâlneau acei oameni numai doi câte doi, dar acolo nu era necesar ca cineva să întrebe, răspunsurile răsăreau ca un gând bun, calme şi fără contradicţia demonstraţiei ştiinţifice. Stiua că erau asemeni lor, cei ce reuşiseră să rămână împreună până la sfârşit, cei ce reuşiseră să păstreze în sufletul lor adâncă iubirea, erau daor cei ce soarta le dăduse bucuria de se găsi că suflete pereche. Erau doar ei...trăind eternitatea aşa cum îşi juraseră în trecătoarea viaţa pământeană de atâtea şi atâtea ori, erau împreună totdeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi...

Roman - Capitolul 16

                                                  CAPITOLUL 16

Dimineaţa era superbă, erau ei doi și mergeau la pas prin Poiana Coștilei, era plin de brânduşe, de toporaşi, era sfârşit de aprilie şi natura înviase, totul era parcă din alt an, din altă viaţă!

-         Iubi, cât e de frumos!!! Mulţumesc iubitule!

El se aplecase şi adunase câteva brânduşe, i le împletise în păr deasupra urechilor, era aşa frumoasă cu părul ei de aur scăldat în soare!

-         Cu plăcere iubită mea! Arăţi superb! Mulţumesc că eşti aici! O prinse în braţe şi o sărută, purta un rucsăcel uşor pe umeri, era foarte protector, uneori părea să o sufoce cu atenţia lui, dar îl iubea tocmai pentru acesta atenţie, tocmai pentru că se dăruia tot în fiecare zi doar ei.

-         Iubi….mi-e sete, nu, nu vreau gatoarade, te vreau pe tine! Se sărutară iarăşi.

Era prima lor ieşire pe munte, era prima dată când mergeau împreună pe poteci de munte, era prima lor primăvara împreună! Nimeni nu îşi explicase misterul unei supravieţuiri miraculoase. A stat în comă 21 de zile, l-au găsit în dimineaţa următoare căderii în Valea Cerbului, nu îi plăcea să povestească despre acel incident îl schimbase asta e evident, îi schimbase în primul rând ochii, erau blânzi, nu mai aveau în ei revoltă. Alba plecase a doua zi dimineaţă să îl caute, sunase la salvamont, apoi aflase că a ajuns în comă profundă la spitalul Floreasca. Se temea să meargă, bănuia că sunt acolo deja rudele, prietenii poate, copiii. Totuşi ceva nu îi dădea pace, a hoinărit prin Bucureşti până seara târziu când i-a dat de urmă, era la terapie intensivă, până la urmă a reuşit să între 5 minute să îl vadă. I-a privit faţa liniştită, şansele de supravieţuire erau minime, suferise multiple leziuni interne care în mod inexplicabil se dovediseră a nu îi fi fatale, apoi comoţia cerebrală, ar fi trebuit să îl ucidă pe loc. Nimeni nu înţelegea ce îl ţinea legat de lumea asta, tehnic nu era mort, încă avea activitate cerebrală, încă respiră şi avea puls iar cel mai paradoxal era că nu aparatele îl ţineau în viaţa…trăia pentru că încă nu murise. L-a privit avid în acea noapte, îşi dorea să nu mai plece niciodată, îşi dorea să rămână acolo să îl ţină de mână până îl va readuce la viaţă, era totuşi viu, simţise asta. Îşi amintise în acea noapte de vremea când era asistentă la etajul patru la neurochirurgie, îşi amintea de acel tânăr care nu mai scăpase, îşi amintea de Petre, doamne cât se temea ca muntele să nu îl ia şi pe Bucur. În aceea seara aparatele au monitorizat o intensificare a activităţii cerebrale. Ea revenea seara de seară, petrecea câteva minute la început, apoi pe măsură ce începuse să devină de-a casei o lăsau să stea şi câte o oră, urma să fie mutat de câteva zile într-o rezervă şi va fi mult mai uşor, mai ales ca sora şefă era o fostă colega din alte vremuri parcă. Evită să ajungă ziua, nu voia să se întâlnească cu părinţii lui, cu rudele, cine să le fi spus că e?! Aşa seara de seară patrecea acolo, apoi conducea atent către casă. Îl ţinea de mână, îi plăcea mâna aceea mare, moale şi caldă, o mână puternică puţin slăbită acum, îi plăcea să simtă căldura, viaţa din acea mână, îl sărută încet când era singură cu el, ştia că toate astea îl vor ajuta să se refacă, să se întoarcă la viaţă, ştia că el ştie că e acolo! Trecuseră 20 de zile, starea părea aceiaşi, era stabilă totuşi, rănile se vindecau cu o repeziciune fantastică, medicii priveau contrariaţi cum vânătăile se vindecau de a zi la zi, starea generală era tot mai stabilă, cu 3 săptămâni îl urmă viaţă abia mai pâlpâia în el, acum era stabil, părea a se trezi din clipa în clipă şi a se ridica. Venise ca de obicei pe la zece seara, se aşezase pe pat la căpătâiul lui şi îi ţinea mâna, nu avea ce îi face mai mult de atât, dar îi stangea mâna cu atâta disperare, cu atâta patimă, ştia că îl va putea scoate din ghearele morţii ştia că îl va putea păstra pentru totdeauna al ei! Trebuia să creadă, era rândul ei să creadă că se poate! Îl strânge de mână, apoi se aplecă să îl sărute, ar fi dat orice să vadă acei ochi deschişi, să se vadă oglindită în ei, buzele erau moi şi calde, îi plăcea atât de mult să atingă acele buze, îl sărutase lung şi plină de dragoste. Simţise apoi mâna lui crispată pe e ei, simţise cum o strânge uşor, nu îi venea să creadă era primul semn de când era aici, o strângea tot mai puternic de mână, apoi pleoapele se deschiserera, o privea atât de tandru, simţea cum intră parcă în acei ochi, erau mai blânzi şi mai calmi că data trecută când îl întâlnise, avea o lucire de pace în ei. buzele încercau să se deschidă pentru a rosti ceva, îi puse degetul pe ele,

-         Stai linisitit, o să ai tot timpul să vorbeşti….ce mă bucur că ai revenit!! Nu spune nimic, nu plec de aici, nu mai plec niciodată de lângă tine! Voi rămâne aici cât ne va lăsa viaţa să fim împreună

O strângea de mână, o ţinea strâns ca şi cum se temea să o piardă, o ţinea de mână, părea că din acea atingere îşi ia viaţa, se încarcă cu viaţa pentru a putea continua.

-         Mulţumesc iubito!!! Sunase ciudat, o voce stinsă, era totuşi după o comă de trei săptămâni.

A rămas mai mult în acea zi, nu l-a lăsat să vorbească, nici măcar să ţină ochii deschişi, era treaz, era al ei, simţea că are nevoie de el, ştia că viaţa ei are un alt sens acum!

Revenise în seara următoare, ar fi trebuit să petreacă revelionul, dar în ultima clipă a plecat pur şi simplu la Bucureşti, era treaz când a intrat în rezervă, vorbea tot încet dar era mult mai coerent, o întâmpină se cu un zâmbet! Ştia că e noaptea dintre ani, vorbise mai devreme cu părinţii lui, cu copiii, ştia că e noaptea dintre ani, nu o aşteptase, deşi se aştepta că îşi va sacrifica revelionul pentru el, ştiuse. Îi zâmbise, o învăluise cu privirea aceea plină de dragoste, era doar al ei, ştia asta…

-         La mulţi ani Bucure, era aproape de miezul nopţii!

-         La mulţi ani Alba! Iartă-mă că ţi-am dat atâtea emoţii!!

-         Fă-te bine şi vei plăti tu pentru asta! Acum fă-te bine!! nu vorbi prea mult! Avem timp, voi rămâne mareu cu tine, voi fi mereu a ta, numai a ta Bucure!!!

-         Ştiu, simt, am simţit toată iubirea ta! Datorită ţie sunt acum aici, viu!

-         Nu exagera, eşti datorită medicilor!!

-         Hai să îţi spun cum a fost de fapt….o să fie greu de acceptat, dar nu mai greu ca un vis în care îmi apăreai tu acum aproape 3 ani, nu mai greu decât să acceptăm că ne-a fost dat să fim împreună în viaţa asta, nu mai greu de acceptat că iubirea noastră ne va lega pentru eternitate!

-         Nu te obosi….iubitul meu, ai timp să îmi spui totul, ai timp, acum eşti doar al meu!

-         Sunt doar al tău, asta e clar, dar aş vrea să îţi spun cum a fost…dacă obosesc sau adorm mă ierţi! Uite, după ce m-am văzut cu tine, ţi-am înţeles ezitarea, apoi am urcat pe munte cum făceam de obicei, va fi greu să accepţi acele imagini, va fi greu să accepţi că în acei munţi sunt multe spaţii goale, că acolo sunt energii, eu le zic spirite pare mai uşor, pe care nimeni nu le controlează, energii de la începutul umanităţii! Acele spirite au condus umanitatea spre progres, acei veghetori au grijă de noi copiii universului. Ei bine acolo, în imaginaţia mea probabil îţi vorbisem, ştiu că nu puteam fi împreună, eram însă furios, te aşteptasem atâta vreme, apoi brusc, totul se ducea…am pornit furios fără să-mi pese de nimeni să ies din acele grote. Din păcate povestea m-a scos direct în calea morţii, nici măcar o minune nu mă putea salva, am căzut, nu aveam cum să rezist, era imposibil. Apoi trebuia să mor, simţeam negrul etern, simţeam durerea şi că nu am aer să respir! Regretăm însă, voiam să trăiesc, voiam să dau o şansă iubirii noastre, voiam să mă schimb, să fiu un om care să te merite. În acel moment peste mine am simţit o fiară, era un urs, imens, acelaşi care mă atacase înainte de acea noapte magică de sânziene. Ştiam că dacă mai am puţină viaţă în trup mi-o va frânge, mereu am asociat ursul cu un ucigaş, de câte ori visam urs auzeam de moartea cuiva. Nu mă mai temeam, ştiam că sunt mort, mă deranja însă ca acel animal să mă mutileze, să mă mănânce. I-am simţit răsuflarea caldă pe fata mea, am simţit paradoxal liniştea, ursul s-a aşezat pe mine şi m-a încălzit, îi simţeam inima bătându-i prin blana udă şi rece ce îmi devenea astfel adăpost. Apoi, simţeam cum pot să mă ridic, să plutesc, simţeam cum mă desprind de trupul chinuit de lovituri şi primul gând în clipa aia a fost să zbor la tine, puteam să mă înalţ dar nu voiam, voiam să vin la tine, atunci am apărut şi ţi-am vorbit, ştiam că nu e în regulă, dar eu voiam la tine, nu voiam să ştiu altceva! Apoi am plecat, pur şi simplu ceva mă trăgea de acolo, am intrat în munte, am stat pe acea laviţă pe care m-ai văzut tu, ştiu că ai fost acolo! Imediat ce ai plecat tu am simţit o prezenţă în încăpere, era o prezenţă puternică, era ubicuua, simţeam că îmi vin gânduri de la ea. Nu avea trup, nu avea voce, ştiam însă că este Marele Creator, că sufletul meu trebuia să se întoarcă la matca, dar eram trist, protestăm, nu voiam să mă ridic de pe acea laviţă. Voiam să trăiesc, nu mă interesa uitarea sau pacea. Am aflat apoi că nu mă pot integra în univers câtă vreme nu las uitarea să mă învăluie, eu însă luptăm cu oboseala, cu teamă, eu voiam să îţi păstrez chipul în mintea mea, în suflet. Nu voiam să plec….ştiam că nu pot face nimic, dar nu voiam să plec, nu înainte de a face ceva cu viaţa asta a mea. Până la urmă am aflat că iubirea ta mă ţinuse viu, că refuzul tău de a mă abandona făcuse sufletul meu atât de puternic în fața chemării! Am învins moartea, acum trebuie să trăiesc viaţa. Am jurat atunci că voi fi al tău toată viaţa, am jurat că nu voi invoca nicioadata moartea, nici măcar nu mă voi mai gândi la ea. Asta voiam să ştii….capul îi căzuse prăbuşit de efort. Îl ţinea strâns de mână!!

-         Te iubesc Bucure! Nu credeam să mai spun cuiva asta!

-         Şi eu te iubesc, nu voi mai pleca niciodată de aici! Nu voi mai urca pe munte! Mi-am jurat!

-         Să nu îţi fie frică, vei urca, vom urca! Vreau să urc cu tine! Nu te mai gândi acum, fă-te bine! oricum ai de luat bătaie multă când te vindeci! De la mine, de la copiii tăi! Ai atâtea motive să trăieşti şi tu pleci nepăsător să mori!!!

-         Nu voi mai pleca niciodată!

După alte două săptămâni petrecute în rezervă şi analize perfecte l-au externat, era disperat, îi lipseau serile când Albă venea să îl viziteze, acum era singur, murea de dorul ei! Vorbeau însă mult la telefon, pe messenger. Ajunseseră să se cunoască cu adevărat, îi spunea cu încredere secretele lui, era un alt om, mai calm, un om în care nu mai încăpeau îndoială şi conflictele. Se refăcea rapid, mergea folosind un cadru metalic, dar mergea tot mai bine. Medicii erau miraţi de revenire, era miraculoasă! Se făcuse martie, era soare şi cald afară, era în curte, citea o carte, încerca să uite de dorul Albei, vorbiseră în urmă cu jumătate de oră la telefon, ea îl sfătuise să iasă pe afară dacă tot e frumoasă vremea, acum stătea în scaun afară şi citea, renunţase de câteva zile la cadrul metalic, şchiopata încă puţin dar calca destul de bine, făcea foarte multe exerciţii fizice. Auzea motorul unei maşini care urca pe stradă dar nu mai tresărea, el nu aştepta pe nimeni. Apoi maşina opri în faţa porţii lui, parcase şi…era ea! Nu îi venea să creadă! era atât de elegantă, îmbrăcată în costumul negru, totul venea impecabil!

-         Hei ursule!  De când se refăcuse se identifica tot mai mult cu un urs, tatuase unul pe umăr, era modul lui de a mulţumi acelui animal care îi dăruia totemul lui, puterea şi independenta lui. Ai musafiri!!!  Bucuros de oaspeţi??

Tăcea, era atât de mirat şi de bucuros că parcă începea să îi treacă şi şchiopătatul. Venea încet să o îmbrăţişeze, o ţinuse trans în braţe câteva minute bune! Apoi o prezentase părinţilor, copiilor, toţi o plăceau, cumva o ştiau atât de bine din povestirile lui, toţi ştiau că îi salvase viaţa, toţi ştiau cum îl veghease noapte de noapte la spital! Pe seara, se retraseră în camera lui! Se făcuse miezul nopţii

-         Iubita mea, sper că nu mai pleci acasă la ora asta!

-         Ar trebui, dar ştii ceva, nu-mi pasă! M-am simţit atât de bine în după-amiaza asta încât cred că rămân! Îmi dai o pijama, un tricou de-al tău?! O să sun să o rog pe mama să stea la noi.

-         Sigur! Alege!

Adormise până la urmă într-un sorţ şi un tricoul larg cu Iron Maiden, au dormit îmbrăţişaţi toată noaptea, atât, nu făcuseră dragoste, doar se ţinuseră îmbrăţişaţi toată noaptea!

Trecuse primăvara, acum era sfârşitul lui aprilie, urcau pe munte, îşi revenise destul de bine, nu voia să forţeze, se plimbau prin poiana aceea minunată, ea purta câteva brânduşe prinse în părul auriu. Se ţineau de mână, când simţi o tresărire, simţea viaţa în ea, era surprins de constatare! Instinctiv în minte îi veni figura strămoşului sau, îi vedea fericirea din noaptea când făcuse prima dată dragoste cu Stanca, abia acum îi înţelegea acea lucire fericită, dăduse viaţa. Simţea viaţa în Alba, ochii îi erau mai vii ca niciodată, era atât de fascinat de femeia frumoasă ce i-a fost în sfârşit sortită! Nu voia să îi spună însă vestea, se temea să nu o sperie, va astepta până mâine când va planta un pom, un pom ce va rodi, un pom ce va apuca să fie martor ani mulţi fericirii lui de acum. Plecară târziu către casă, era o zi superbă, parcă voiau să evadeze din timp, parcă voiau în sfarstit că totut să se oprească în loc!

Tresărise speriată, venise dimineaţa şi nu era în pat, primul gest era să îl îmbrăţişeze şi să îi spună simplu te iubesc! Făceau asta în fiecare dimineaţă, devenise un ritual, apoi el se ridică şi îi aduce ceva pregătit rapid şi stângaci de mâncare, uneori aducea numai o cafea din care lua cu voluptate o gură, era singura lui porţie de cafea. Acum plecase înainte de a se trezi ea, era oarecum atipic, mai ales că era o zi de duminică! De ce se grăbise oare?! Simţi un miros de frezii, ştia că e el:

-         Bună dimineaţa iubitule, de ce te-ai trezit aşa devreme?!

-         Pentru că e o zi mare, pentru că azi avem de plantat un pom pentru fetiţa noastră minunată?!

-         Pentru care din ele?! Avem două!

-         Nu pentru ele, pentru fetiţă minunată ce urmează a se naşte, pentru viaţa ce palpita acum în tine!

Privea contrariată, nu avea niciun motiv să se aştepte la aşa ceva!!

-         E o glumă??!

-         Deloc, ieri am aflat asta, am decis să îţi spun astăzi pentru că mă temeam puţin de reacţia ta….sper să îţi doreşti să dai viaţa! Ştiu, e dificil, te vei chinui, dar cred că e piatra noastră de încercare, şansă dată de destin iubirii noastre să rămână nemuritoare

-         Nu ştiu ce să zic, jur…mi-ar plăcea să te cred!! Oricum, mulţumesc pentru idee, pentru o clipă m-am simţit perfect gândind că urmează să dau iarăşi viaţă…vom vedea! Mi-ar plăcea să ai dreptate

-         Am!!! Am simţit ieri pe munte, am simţit că va fi o fetiţă şi îi vom spune Bianca sau Blanca! Cum vei vrea şi tu! E darul nostru alb, e minunea cu care se încununează iubirea noastră! Avem nevoie de alb!

-         De ce de alb?!

-         Pentru că albul înseamnă puritatea de dinainte de idee, albul e fondul pe care poţi scrie versuri, fraze, poţi picta! Albul e darul lui Dumnezeu către noi oamenii. Şi noi putem să îi mulţumim aşternând peste albul magnific culoarea sufletului nostru. Apoi mai e ceva…să ştii că ieri, mergând pe munte am înţeles că de fapt nu acolo e altarul meu! Altarul meu este în sufletul tău, prin atingerea ta am simţit prima dată şi eu atingerea sacralităţii în mine.

-         Nu exagera!!! Ştii bine că muntele îţi va fi mereu altar, mă bucur dacă m-ai pune imediat după el!

-         Eşti mult peste! Acolo pe munte eram până la urma singur, eram eu însumi căutându-l pe Dumnezeu, făcând eforturi…prin tine l-am găsit fără a face nimic! Ştii, el nu ne atinge fizic, nu o poate face decât prin oameni şi lucruri dragi nouă! Şi cel mai de preţ dar este sufletul pereche, acel suflet după care tânjeşti toată viaţa! Cel care te schimbă nu pentru că în tine era iubirea latentă şi tocmai o descoperi, asta poate face orice iubit sau iubita, sufletul pereche îţi schimba esenţa!

-         Exagerezi cu siguranţă, mă simt aiurea când văd că mă divinizezi, sunt doar un om.

-         Ce-ţi place să mă întrerupi!! Voiam să ştii că atunci când întâlneşti cu adevărat sufletul pereche te schimbi radical, renaşti, eşti un altul şi te priveşti fascinat pe tine însuţi! Şi ştii că prin acel suflet ai primit şansă să uiţi trecutul, să te scuturi de greşeli şi să trăieşti o altă viaţă, un rest de viaţă total diferit de ce ai trăit până atunci! Atâta tot…

Timpul trecea peste ei, la început Alba a râs, apoi după o vreme un simplu test i-a alungat puţin râsul, apoi când vară se apropia de sfârşit un ecograf a confirmat că urma să vină pe lume o fetiţă! Casa lor devenise cumva prea mică, neîncăpătoare pentru toţi copiii, se lucra de zor la extinderea ei, dar tocmai forfota asta îi făcea pe toţi să fie atât de apropiaţi, tocmai spaţiile mici îi făceau să comunice atât de mult, să trasforme totul într-o joacă. Era o casă în care nimeni nu era şi nici nu voia să fie singur, e drept că linistea lipsea cu desăvârşire, dar în acel vacarm era atât de prezenta viaţa. Uneori, când târziu casa se umplea de linişte îşi aminteau de acele momente de singurătate, în care îi scria, în care ea visa şi aşteptă iubirea, îşi aminteau de singurătatea aceea apăsătoare. Acum cădeau frânţi unul în braţele celuilalt, erau seri când dormeau duşi până dimineaţă, erau seri în care se plimbau prin grădină său stăteau până târziu în curte, admirând cerul senin şi ascultând greierii. Erau seri când se urcau într-una din maşini şi plecau hai-hui, uneori numai să bea un fresh la cel mai apropiat OMV, alteori pur şi simplu mergeau o oră, o oră jumate într-o direcţie apoi se întorceau. În cele mai multe seri însă stăteau în întuneric şi ascultau muzica. Erau serile cele mai dificile pentru el, pentru că voia să îi scrie o poezie, o avea în cap dar se voia o surpriză, aşa că uneori lipsea fix 5 minute şi o scria rapid pe telefon apoi o timitea email…

De ceva vreme viaţa devenise un mic paradis, nimic spectaculos afară de iubire, era că în clişeele alea de Hollywood, dragostea plutea în aer. Bucur începuse în toamna să scrie la următorul roman, era atât de fericit când termină câte un capitol şi i-l dădea să îl citească, era cea mai frumoasă senzaţie, era primul şi cel mai fidel cititor!

Fetiţa ar fi trebuit să apară pe lume puţin după revelion, în jurul Sf Ion! Era o iarnă minunată, începută cu ghetuţe pline de Moş Nicolae, continuată cu un brad mare şi plin de cadouri! Ajunul l-au petrecut cu toţii cântând colinde, ascultând muzică până târziu! Era frig şi un cer  senin sticlă, Alba se mişca acum greu din cauza sarcinii, era însă mereu veselă şi pusă pe glume, întinerise parcă cu 10 ani! Renunţase la tocurile înalte, renunţase la ţinutele “viespe” mulate pe talie, arata acum că un înger, buclele blonde şi ondulate erau mereu răvăşite de vânt sau de vre-o mângâiere prea apăsată. Priveau zăpadă de afară, priveau un petic de cer din dormitorul lor imens de la mansardă, era o cameră mare şi joasă fără niciun fel de mobilier afară de un pat larg şi jos şi câteva fotolii din acelea în formă de bocanc și minge de fotbal. Seara adeseori dormitorul lor devenea loc de joacă pentru toţi, era locul în care maşinuţele şi păpuşile se rătăceau printre cărţi de joc, printre tot felul de alte obiecte devenite vremelnic jucării. Priveau îmbrăţişaţi oraşul luminat de peste vale, priveau întunericul în care doar zăpadă sclipea în bătaia lunii şi a stelelor. Era atâta linişte, prin fereastra deschisă intra puţin aer rece.

-         M-ai făcut atât de fericită Bucure! Cum să-ţi mulţumesc pentru tot?!

-         Tu ai făcut totul, tu ai avut tăria să renunţi la viaţa de dinainte şi să îmi acorzi încredere! Eu am făcut doar ce am simţit, ce simt clipa de clipă, eu am fost doar eu însumi, mai îndrăgostit că niciodată de tine. Până la urmă să mulţumim destinului că ne-a adus împreună!

-         Hai să-i mulţumim! Hai să-i jurăm că orice s-ar abate peste noi vom fi la fel de fericiţi intodeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi, tot restul vieţii noastre!

-         E singurul mod de a mulţumi cerului iubita mea. Avem o iubire, trebuie să o ocrotim şi să o dăm mai deaparte copiilor noştrii! Noi vom fii mereu modelele lor, ce vor vedea la noi posibil, vor ştii că e posibil şi în viaţa lor! Să ne rugăm că fiecare din ei să găsească atunci când va veni vremea sufletul pereche, să nu aplece mintea la iluzii, la vise false! Toate astea le va aduce doar dezamăgire. Trebuie să înveţe să creadă în iubire…şi cum o vor face altfel decât văzându-ne pe noi?!

-         Ţine-mă în braţe în seara aşa, ţine-mă aşa cum faci în fiecare seară!

Trecuse Crăciunul, au stat mult pe acasă, Alba se mişca tot mai greu, apoi acasă era un mic paradis, în curte răsăriseră deja în ritm ameţitor de unul pe zi câţiva oameni de zăpadă, stadă devenise un derdeluş perfect, seara de seară se umplea de copii şi sănii. Erau zile de calm, în care telefoanele sunau puţin, în care tihna anului ce se pregătea să plece se aşternea peste tot, fusese până la urma cel mai fericit an de până atunci!

Pe 31 decembrie a nins toată ziua, pe seară mare parte din oamenii de pe strada  erau la făcut pârtie, niciodată primăria nu făcuse nici cel mai mic gest pentru a deszăpezi acea stradă, fiecare ieşea cu o lopată şi aşa din casă în casă, din metru în metru aveau poate cea mai frumos întreţinută stradă din oraş. Era o comunitate în care solidaritatea încă mai funcţiona. Apoi că prin minune pe seara s-a oprit ninsoarea. Mai târziu aştepta câţiva prieteni în vizită, nu voiau să îi lase singuri de revelion, spre bucuria copiilor însă mai mulţi invitaţi aveu ei. Şi aproape de miezul nopţii toţi priveau fascinaţi focul mare din curte, un foc făcut din lemne înalţe într-un loc în care nu punea nimic în pericol, un altul mic ardea mocnit cărbunii în grătarul din piatră, era un grătar rustic, făcut parcă într-o joacă din lespezi aseazate una peste alta, era însă original şi toată lumea îl aprecia! În jurul focului se degusta ţuica fiartă şi vin fiert, toţi cei prezenţi înfăşuraţi în canadiene groase urmăreau fascinaţi jocul flăcărilor, capriciile focului, speranţa renaşterii, speranţa cu care un om normal priveşte spre viitor. Copiii păreau să danseze în jurul lui! Nimănui nu îi lipsea atmosfera de cârciumile de lux unde se făceau rezervări pentru o masă de revelion cu luni înainte! Erau liberi asemeni focului! Trecuse ceva vreme de când se aprinsese focul de tabără, ardea tot mai mocnit, zăpada se topise în jurul lui, forma un cerc negru, mărginit de un joc superb de zăpadă topită şi urme de fum…între timp atracţia se mutase la grătar unde la lumina slabă a unor lanterne fiecare mânca friptură pe bucăţi de pâine. Nu aşa trebuia să se întâmple, dar aerul rece era atât de plăcut după ţuica fiartă şi grătarul apetisant încât nimeni nu mai voia în casă. Se apropia miezul nopţii, băieţii pregăteau arficiile într-un colţ al gadinii, Bucur desfăcea sticle de şampanie şi turnă în pahare, va renunţa şi el la obicei şi va ciocni o cupă cu Alba, va sorbi daor o gură şi îi va spune la mulţi ani!

-         5, 4..3..2…1….La mulţi ani!!!!!!!!!!! Au strigat toţi aproape în cor!

-         La mulţi ani iubita mea! Să fii fericită şi să te bucuri că acum de întreaga noastă viaţa! Te iubesc mult!!

-         La mulţi ani!!! Şi eu te iubesc şi ştii bine!!! Iaie-mă în braţe, se alintă aşa cum cel mic se alintase pe vremea când nu putea spune “ia-mă”

Stăteau îmbrăţişaţi de minute bune. Peste focul de tabără acum se aruncă zăpadă, focul urma să se stingă, acelaşi tratament a primit şi jarul din grătarul de piatră. Intraseră toţi în casă, la lumina slabă a intalatiei din brad se dansa, mai mult în joacă pentru că vedetele erau copiii. Totul părea desprins dintr-un basm. Se apropia de 3 dimineaţa când Alba a tresărit, a plecat schimbată la faţă şi speriată din livingul unde era petrecerea. Bucur o urmă imediat.

-         Iubi, cred că vine….cred că tocmai s-a rupt apa!! Mi-e frică….

-         Stai liniştită…mergem acum, stai întinsă puţin până încălzesc maşina şi pun ceva în geanta asta.

Revenise după câteva minute, înghesuise în geantă un halat, pasta de dinţi…habar nu avea ce a apucat să pună nu era important, maşina era caldă deja.

-         Poţi merge?! Hai să te ajut

-         Hei, nu-i necesar, pot merge, mă doare puţin dar nu-ţi face griji…va fii bine. Îl privea schimbat la faţă, era un contrast fantastic la omul ăsta. Cu câteva zile înainte de Crăciun cumpărase un porc pe care îl ucisese cu mâna lui, apoi făcuse totul după tradiţia veche de zeci de ani la ei acasă.

Nici măcar nu clipise omorând acel animal şi acum o privea în ochi şi era speriat ca un copil, mereu se regăsise în ochii aceia care o priveau cu blândeţe, mereu privirea lui îi aducea linişte.

-         Hai uşor, îţi dai seama că îmi fac griji! Habar nu am unde să mergem…cred că ne vom opri la Câmpina.

-         Aşa vom face, hai că eu nasc nu tu! Şi eu nu-s aşa îngrijorată!

A condus ca un nebun, atent şi totuşi rapid, parcă îl durea fiecare viraj sau frâna, drumul durase sub un sfert de oră, apoi parcase rapid lângă spital.

Asistenta adormită şi probabil supărată că era de serviciu în noaptea de revelion trezise medicul de gardă, de la acesta aflase că dilataţia se apropia de maxim şi că va naşte natural. Se temea, îi povestise ce păţise la naşterea anterioară, îi povestise că a fost o sarcină grea sfârşită cu cezariană. Acum nu mai era timp, îl înjura în gând pe medicul cu care urma să nască în ianuarie că programase internarea abia pe 6 ianuarie, acum era târziu. Se ruga să nu se întâmple ceva rău, mereu plătise fericirea cu tristeţe maximă, toată viaţa lui plătise fiecare secundă de fericire cu trei secunde de tristeţe. Era pentru prima dată speriat mai rău decât era speriat de moarte. Ştia că nu ar rezista să piardă iarăşi un om drag, ştia că viaţa fără ea nu ar mai avea absolut niciun sens. După multă vreme în minte îi venise gândul suicidului, era un gând rece şi lipsit de patimă, uin gând raţional care îi spunea că viaţa fără ea nu mai poate fi trăită. Era că atunci când te loveşte boală ca tocmai ai primit de la destin o boală incurabilă cu evoluţie rapidă. Cumva accepţi inevitabilul, cumva accepţi că zilele sunt mai puţine în mod cert decât credeai poate ieri când încă nu ştiai. Şi odată conştient de acest gând orice om accepta mult mai uşor gândul morţii, uneori parcă se simte o nerăbdare senină, nu-i curaj e doar nerăbdare, e doar tendinţa unui om de acţiune de a se ridica şi de a pleca fără să aştepte la rând să fie chemat. Era un gând rece şi urât şi se mustră în gând că în loc să se gândească la Albă, să îi fie alături în acele clipe el gândea meschin că o va pierde. În ciuda banilor lăsaţi pe biroul doctorului, o plată evident generoasă nu i s-a permis să intre în sala de naşteri. Aștepta pe hol, un hol mult prea mic pentru miile de paşi pe care îi făcuse în ultima oră. Apoi uşa se deschis şi asistenta somnoroasă de mai devreme îi arătă o minunăţie de copil:

-         Să vă trăiască!! Aveţi o fetiţă superbă de 3 kilograme! Şi mămica e într-o stare excelentă. Mergeţi să o vedeţi

-         Mulţumesc din suflet. Simţea cum apăsarea i se ia de pe suflet, simţea că în noua viaţă în care renăscuse nimic rău nu i se mai putea întâmpla.

Păşi uşor către salonul în care se odihnea Alba, era singură într-o rezervă de două paturi. O privea plin de dragoste, era obosită, avea cearcăne care arătau durerea, efortul, dar fața îi râdea, era o față fericită.

-         Ce copil frumos avem iubitule!! E superbă şmechera!

-         Păi sigur e frumoasă ca tine! Nu poate fi altfel! Mă bucur că eşti tu ok, mi-am făcut atâtea griji!!

-         Tăntălică! De ce??! Ştiam că totul va fi perfect, am încredere în tine, de ceva vreme ascult tot ce spui, se pare că cineva chiar te inspiră. Eu cred în tine, am învăţat să cred mereu în tine şi tu erai atât de sigur că acest copil e încununarea destinului nostru încât eram sigură că va fi bine! Nu fii copil, te-am simţit speriat!

-         Acum ştiu că toată viaţa vom trăi împreună, niciunul dintre noi nu va pleca primul niciodată nicăieri. Te iubesc! Hai să te îmbrăţişez!

-         Vin!

Plecase târziu dimineaţa să dea vestea cea mare acasă, o parte din musafiri îl aşteptaseră chiar de se făcuse dimineaţa, chiar de se instalase plictiseală! Era prima dată când s-ar fi îmbătat de dragul vremurilor bune, dar nu avea cum, peste câteva ore se va duce iarăşi la spital. Spitalul era aproape gol şi în sinea lui râdea de situaţie, acum fix un an el era într-un pat de spital şi Alba îl vizita seara de seară, acum îi venise cumva rândul lui. Intrase în salon cu un buchet imens de trandafiri, făcuse un adevărat miracol să îi găsească pe 1 ianuarie, avusese însă noroc că ştia pe cineva care vindea flori la un stand în piaţa din Campina, îl sunase şi omul a fost chiar bucuros să îi pregătească mai multe buchete de flori. Găsise cu greu câteva frezii care să arate cât de cât bine să nu fie atinse de ger, trandafirii însă arătau perfect de un roşu aprins, contrastau cu firavele frezii albe şi galbene. Dăruise flori asistentelor şi cel mai mare şi frumos buchet îl păstrase pentru ea.

-         Mulţumesc pentru flori, nu te întreb cum ai reuşit, ştiu că e 1 ianuarie!

-         Sunt un tip plin de resurse iubita…ştii asta!

-         Ştiu! Ce fac copiii noştrii?!

-         Te aşteaptă emoţionaţi toţi, o aşteaptă şi pe noua lor “jucărie”, mai ales fetele…sunt ok şi le e dor de tine doar!

-         Ştiu, am vorbit cu toţi la telefon, au avut grijă să mă ţină de vorbă cât lipseşti tu! Sunt copii buni toţi…mă bucur că pot trăi lângă ei, lângă voi toţi.

-         Merităm fericirea asta! Hai să te ţin în braţe

Stătea cu capul rezemat pe umărul lui de multă vreme, era o îmbrăţişare caldă, vorbeau, dar nu mai păreau a conta cuvintele, totul era în inima lor! Din iubirea lor se născuse un suflet, un suflet care cumva se întorcea sub o altă formă să fie cu copiii şi cu el, simţise asta, nu ştia însă ce să zică. Era prea controversată teoria să o creadă, dar parcă tunelurile din Bucegi, Lupul şi toate celelalte nu erau controversate. Dar parcă vindecarea lui care sfidase orice prognostic medical nu era tot o ciudăţenie. Ştia că dacă are inimă deschisă totul e posibil! Se gândea că acest copil venise tocmai pentru a continua ceva, credea asta, o ţinea însă pentru el! Simţea însă că un suflet auzise chemarea de artist a lui Raul, era convins că un spirit sensibil apăruse în acea dimineaţă să se desăvârşească aici, alături de el, de copiii lui. Simţea, trăia senzaţia de déjà vu privind acei ochişori mic ice priveau miraţi viitorul. Ştia….o va ajuta să îşi găsească menirea, ştia că de data asta va sta

Îi ţinea degetele fine în palma lui bătătorită de tot felul de munci fizice, ştia că pe acele mâini se va baza mereu, ştia că acele palme ştiau să răsfeţe, ştiau să mângâie răni, ştiau să acope ochii în cel mai frumos joc de-a ghicitea! Zâmbea, redevenise cumva un copil răsfăţat, uneori îl simţea că pe un bătrân care alinta un copil drag. Zâmbea, amândoi câştigaseră puritatea, albul de care aveau atâta nevoie! Fondul pe care să îşi picteze în culori pastelate viaţa viitoare, albul colilor pe care să îşi scrie destinul să îşi scrie iubirea fără margini!

Totul era alb, albul unei ierni atât de bogate în cadouri!