CAPITOLUL 10
A rămas în peşteri alte
câteva zile, primea de la acel tânăr pietre, pietre pline de trecut şi
adevăruri. Îl îngrozeau acum minciunile cu care regii, împăraţii şi preoţii îşi
manipulau popoarele. Înţelegea ce minte perfidă reuşise să aşeze oamenii pe
categorii, ce minte abjecta îi învăţase să îşi revendice o apartenenţă, să
susţină cu tărie “adevărurile” unei comunităţi ce tindea să devină închisă. Se
întrebă ce se mai putea face, dar îşi răspundea cinstit că nimic. Iubirea nu
mai avea valoare, nici libertatea. Şi îşi dădea seama că cei mai înrobiţi şi
mai slabi erau tocmai cei bogaţi şi puternici. Depindeau atât de mult de starea
lor socială şi materială, încât nu aveau curajul să mai simtă ceva. Erau atât
de lipsiţi de lumină în viaţa lor întreaga, erau atât de singuri. La ei veneau
supuşii, veneau duşmanii, veneau doar cei care voiau să le ia ceva, niciodată
prietenii care să îi iubească. Într-o lume ca asta, uneori tatăl îşi omora
fiul, fiul îşi ucidea tatăl și mai des, totul era doar bun circulant, capital.
Niciodată nu conta onoarea sau adevărul. Puţini erau cei liberi până la urmă,
puţini mai puteau face ce voiau cu viaţa lor, puţini mai iubeau adevărul.
Stând acolo învăţase cumva să
anticipeze timpul scurs, îl ajuta mult şi faptul că în miez de noapte se
gândea, simţea gândul acelui suflet în existenţa căruia credea acum cu toată
fiinţa lui. Ştia că acum e dimineaţă, ştia că urmează să primească vizita
tânărului, învăţase să le anticipeze prezenta, şi lui şi Lupului. Purta în
suflet atâta cunoaştere şi atâta pace… Se simţea bătrân ca munţii, dar se mişca
tot mai agil, simţea ca trupul îi e mult mai uşor, parcă devenise imponderabil!
Dacă la început amorţea repede pe laviţele tăiate în stâncă, acum putea sta
nemişcat ore în şir, fără să simtă nici cea mai mică amorţeală.
- Bună dimineaţa!!
- Bună dimineaţa, Bucure! E o
zi mare pentru tine, o să pleci de aici, am venit să-mi iau rămas bun, nu ştiu
dacă ne vom mai revedea vreodată. Voi fi în gândul tău, dacă vei avea nevoie de
un sfat sau vei vreau să vorbim, închide ochii şi gândeşte-te la mine.
- Mulţumesc mult pentru tot!
Nici măcar nu îţi ştiu numele!
- Nu am un nume, Bucure, cei
ce intra aici nu au nume şi trecut, asta e preţul real al nemuririi. Eşti
fericit că te vei putea bucura de moarte, ca într-o zi inima ta va înceta să
bată. Fă în așa fel ca în ziua aia, inima ta să fie îndrăgostită şi fericită.
Să nu laşi niciodată ura să intre acolo! Cel ce urăşte devine rob al urii,
robii se vând mereu de la unul la altul, odată robit de ură îl vor robi şi
patimile, şi neîmplinirile, şi toate celelalte urâciuni ale lumii. Iubeşte-te
pe tine, iubeşte-ţi libertatea, şi abia apoi dă iubirea asta tuturor celor din
jur. Află de la mine că iubirea nu răneşte niciodată şi nici nu suferi din
iubire. Iar dorul e mereu dulce, doar blazarea doare sincer. Eşti un om liber,
Bucure, rămâi aşa!
Şi-au strâns mâinile în
tăcere, apoi tânărul a plecat, uneori cuvintele nu îşi mai aveau rostul.
Omenirea pierduse atât, tocmai pentru că s-a bazat pe cuvinte. Orice cuvânt
rostit, generează un altul, drept comentariu, apoi un altul drept erata şi tot
aşa, până se ajunge într-o beţie absurdă de cuvinte, care să nu mai spună
nimic. Cuvântul i-a fost dat omului să îşi imparteseasca trăirea, nu să ţină
loc acesteia, acum toată limbuţia umanităţii nu genera decât ipocrizie, nimeni
nu mai simţea, însă toţi cântau sentimentele. Iubirea era și mai nedreptăţită, puţini
o mai trăiau, erau însă atât de mulţi cei ce o declarau. Acum, în întuneric şi
atemporalitate, înţelegea că ultimă lecţie şi valoarea cuvântului! Ştia că
poate spune lumii întregi “te iubesc”, dar pe tonuri atât de diferite, cumva
iubea copiii, altcumva munţii, părinţii sau prietenii. Dar, cel mai aproape de
sens, iubea acel om cu care vorbea atât de mult şi pe care e posibil să nu-l
întâlnească niciodată.
Urma flăcările pâlpâinde ale
galeriilor, spera să îl ducă la Lup să îşi ia rămas bun și de la el, dar se
trezi undeva pe Brâna Caprelor, erau fantastice aceste tuneluri, acolo unde cu
câteva secunde era un tunel, acum era o piatră tare şi răcoroasă, umbrită.
Încerca să se întoarcă, dar deja muntele îi era închis, ştia asta. Se simţea ca
un alungat din paradis, lumina zilei părea orbitoare, nu reuşea să îşi ţină
ochii deschişi, simţea doar o strângere de inima ce îl făcea să plângă. Auzea
bătaia vântului, auzea cum cad pietre sus pe Bucsoi, probabil erau turişti,
auzea în depărtare motorul unui avion cu reacţie. Revenise la lumea cunoscută,
dar îl durea decizia asta, gustase din taina nemuririi, gustase din liniştea
cunoaşterii, acum era iarăşi singur. Îi venea în minte acea melodie a lui
Whitesnake – Here I go again. Simţea că iarăşi trebuie să umble singur ca un
hoinar. Sună acasă, toată lumea îl caută de o săptămână, va fi greu să dea
explicaţii, dar nu îşi făcea griji acum, îi anunţase că e în regulă, se va
gândi pe drum o explicaţie plauzibilă. Era puţin până în prânz, urca grăbit
spre Bucsoiu Mare. Ajuns în şeaua dinte vârfuri privea în jos la Valea
Morarului, privea în depărtare peretele Costilei, vedea vârful releului, vedea
valea verde şi casele oamenilor. Îi părea atât de departe umanitatea mică, cu
biserici şi reguli, cu mici meschinării, i se părea că este însuşi Zeus în
albul Olimp.
Decise să coboare pe Balaur,
mergea atent pe creasta plină de pernuţe de iarbă. Erau riscante, poteca făcută
de puţinii turişti şi de capre se pierdea adesea în aceste mici capcane
înierbate. Puteau fi foarte periculoase şi ştia asta. Se opri o clipă, undeva
pe creastă, erau flori de colţ, erau multe, mici şi albe. Se gândea la iubirea
lui, firavă că floarea de colţ, dar era fericit, puţini vedeau flarea de colţ
acolo sus pe stâncă, ştia că la fel de puţini puteau iubi statornic o viaţă
întreagă. Era un mare norocos, sau poate cineva îl veghea tot timpul!
Din creasta vedea valea
adâncă a Bucsoiului, simţea o prezenta, se întrebă dacă e Lupul sau Mihai,
mergea, însă, mai departe, oricare dintre ei ar fi fost, urmau să se
întâlnească. Ieşea din jnepeniş şi începea poteca printre copaci, când în zări
pe Mihai.
- Salutare, prieten drag!
- Noroc, Bucure! Faină zi de
plimbare!
- Faină de tot, e tare
plăcută lumina zilei. Afară de asta e o zi superbă. Ce a mai fost zilele astea
prin munţi?
- Mai nimic, e sezon şi e
plin de fraieri. Mulţi cu probleme, mai ales pe Jepii Mici, dar pe aia nu-i bag
în seamă, urca cu o bluză de trening şi o cameră foto! A, să nu uit, o borsetă
mare în jurul şoldurilor. Nu-s oamenii cu care să schimb amabilităţi. Lasă-i în
plata domnului. Tu cum te simţi acum?!
- Ce să zic?! Mă simt bine,
ciudat, cum mă simt de atâtea luni de zile, aflu multe, înţeleg o parte, altele
încă nu, voi analiza acasă după un timp, în tihnă. Dar pe ansamblu mă simt bine
şi sunt fericit
- Păi, cu aşa iubita???
- De ce pui sare pe rană?!
Ştii că e o iubită imaginară!!
- Ai grijă, dacă vei gândi
prostia asta, o poţi pierde!! Nu e deloc imaginară, dacă te ajută, v-am văzut
în poiană. Am plecat repede, ştiam ce veţi face, dar să ştii, a fost acolo cu
tine. Există, şi tu ştii prea bine, poate nu o să vă vedeţi o vreme, poate nu
vă mai vedeți niciodată, nu ştim niciunul ce va aduce ziua de mâine, dar să nu
te gândeşti, nici măcar o clipă, că e cineva imaginar. Nu ai aflat acolo sus?!
Întreabă sincer, afla adevărul şi crede în adevăr.
- Ştiu, am înţeles
imperativul, Mihai. Şi chiar am început să cred! Încă mi se pare ciudat totul,
dar cred!
- Să nu faci greşeala pe care
o fac toţi, crede şi nu cerceta! Mai întâi, întreabă-te!! Mereu răspunsul e în
întrebare, nu există un adevăr abstract şi independent de întrebare! Când nu
eşti sigur, nu crede, verifică. Doar când eşti convins crede, Bucure. Iar în
povestea asta nu crezi încă suficient şi e păcat. Poate nici nu ai găsit răspunsurile
toate, dar ai curajul să te întrebi pe tine însuţi.
- Ştii, aş crede, doar că
până la urmă ea nici măcar nu mă cunoaşte!
- Te cunoaşte mai bine decât
crezi, te cunoaşte înainte de a şti de existenţa ta. Şi să ştii că te aşteaptă.
A fost cu tine…
Era ciudat totul, credea că
totul este rodul minţii lui, acum Mihai îi confirmă o realitate. Simţea că nu
mai are răbdare până la miezul nopţii, timpul părea prea lung până când îi va
spune că e convins că o va iubi toată viaţa. Simţea căldura în suflet, simţea
acei fluturi zburând prin stomac, grăbea pasul, nu îi mai pasă de bolovanii sau
crengile care îi zgâriau gambele! Abia aştepta…îi era al naibii de dor. Simţea
dorul acela pe care doar la lumina arzătoare a soarelui îl poţi simţi, simţea
dorul unui om viu, al unui simplu muritor. Nu-i mai pasă de armonia peşterii,
nu îi mai pasă de învăţăturile înţelepte ascuse pe acele pietre vii. Acum
iubea, aşa cum ştia că nu mai iubise, iubea şi chemă la el un suflet. Era un
drum greu şi anevoios, era un drum plin de piedici, dar avea credinţă că va
ajunge, fie şi o singură dată în viaţă, să o privească în ochi şi îi spună
simplu şi sofisticat, timid şi ferm: “te iubesc!”
Erau în Poiana Bujorilor,
ştia că urmează să îşi ia rămas bun şi de la Mihai, era o strângere de inimă,
îl plăcea, dar ştia că de acum încolo drumul lui va merge singur, va fi drumul
care îl va duce mereu către aceeaşi şi aceeaşi iubire,va rătăci pe acel drum
până în ziua fericită în care se vor întâlni. Ştia că va veni acea zi.
- Ţi-am promis că într-o zi
îţi voi spune povestea mea. Hai să stăm puţin.
Bucur tăcea, era îmbujorat ca
un copil, bău cu guri mici apă, apa rece de munte. Nu mai mâncase de atâtea
zile, dar încă nu-i era foame. Mihai continuă:
- M-am născut la Predeal,
Bucure, trăiam într-o casă nu foarte mare, eram eu, mama şi fratele meu. Tatăl
era militar şi era mai mult plecat, îl vedeam seara doar dacă făcusem ceva rău
la şcoală. Rareori petreceam duminicile împreună. Mama îl venera, el era mândru
de munca lui, noi cred că eram doar accesorii, să dea bine la dosar. Eram
adolescent în anii ’60, pe atunci dosarul de cadre valora o avere, decidea
destinul fiecăruia şi al generaţiilor următoare. Era militar, trebuia să aibe
un dosar impecabil. Eu iubeam munţii, fratele meu iubea electronică. Fugeam
de-acasă şi urcăm pe Susai cu câţiva colegi, iubeam pajiştile înverzite.
Ajunsesem un mic golănaş alpin, să zic aşa, mă ştiau cabanierii, mă ştiau
alpiniştii, eram răsfăţatul tuturor. Tata insista să urmăm carierele militare.
Pentru fratele meu era uşor, era un conformist şi un elev foarte bun, eu eram
un rebel, nu îmi plăcea să fiu în rând cu ceilalţi, uram uniforma de elev,
iubeam pantalonii trei sferturi şi puloverele de lână cu care urcăm pe munte. A
trebuit, însă, să mă supun şi am urmat liceul militar din Brează, au fost patru
ani îngrozitori. În toată acea porcărie doar gândul la vacanţele de la Predeal,
doar gândul la crestele înzăpezite mă făcea să rezist. Dar m-am adaptat, am
terminat al doilea din clasă pentru că ghinionul a făcut să fiu coleg de clasa
cu băiatul unui general de la marele stat major, lua doar 10, chiar şi la
sport, deşi avea 100 kg şi arata ca un elefant. Îmi plăceau artele marţiale,
ajunsesem în 4 ani la centură maro în karate tradiţional, eram mobil şi plin de
energie. Am dat examen şi am făcut academia militară de la Sibiu, la vânători
de munte. Apoi am intrat la o unitate specială de vânători. Eram îndrăgostit de
munte, după ce am ieşit ofiţer, am încercat să iubesc, din păcate au fost doar
câteva relaţii, terminate repede, nu reuşeam să mă desfac din atracţia
munţilor. După un timp m-am consolat cu ideea că voi fi singur, ca nimeni nu va
reuşi niciodată să mă iubească şi, mai rău, că nu voi iubi pe nimeni. Eram cel
mai bun dintre toţi în unitate, am avansat repede locotenent major, apoi
căpitan. Tatăl meu era mândru de amândoi, fratele meu intrase în Securitate, la
serviciul tehnic. Într-o seară de septembrie eram în refugiu la Costila.
Dimineaţa la 5 făceam înviorare, apoi cu un rucsăcel mic în spate şi o coardă mare
pe umeri am pornit împreună cu un bun prieten spre peretele Văii Albe, urma să
facem Fisură Albastră. Cu doi ani în urmă, făcuse premieră la traseul 1 Emilian
Cristea, se spune că de fapt niciodată nu a trecut surplomba, ca de fapt de sus
s-a făcut rapel pentru un piton băgat la fix cu câteva zile înainte de premieră
şi premiera s-a făcut pe 23 august. Auzise și Bucur povestea, circula într-o
vreme, se îndoia însă că un om cu verticalitea lui Emilian Cristea ar fi făcut
așa ceva. Povestea era simplă, se spune că încercase în mai multe rânduri să
traverseze tavanul surplombat, dar de fiecare dată la ultimele două lungimi de
coardă clacaseră și, pentru că premiera traseului devenise deja sarcina de
partid și de stat…se pare că un tovarăș a propus ca acolo să se fie montat un
mic piton care să permită traversarea și implicit ieșirea din surplombă. Era o
simplă poveste cu siguranța, puțin invidioasă și sigur nedreaptă.
- Nu mai contează, ce-a fost,
a fost, noi ştiam că vrem să facem Fisură şi urmează să stăm agăţaţi de o
stâncă de 400 metri minimum 14 ore. Mai erau două, trei lungimi, era seara
târziu şi eram frânţi de oboseală, iar în clipa aia s-a produs ceva ciudat, în
brâu a apărut un lup, era mare şi alb, acum îl cunoşti şi tu. Eram speriaţi, nu
puteam rămâne pe perete chiar şi asiguraţi, pe brâul acela întâlnirea cu un lup
putea fi fatală. Ne privea şi, pe măsură ce îi priveam ochii calzi şi umani,
simţeam cum prin mine trece o energie nebănuită. Parcă stânca era tot mai
albastră, bănuiam că e efectul amurgului. Brusc, mâna mi s-a lipit de stâncă,
era o stâncă fierbinte, nu puteam dezlipi palma de piatră. După câteva minute
m-am desprins şi am început să urc cu viteză, parcă eram pe scară. Sorin era
extenuat, eu, în schimb, râdeam şi eram fericit, ultimile lungimi am fost cap
de coardă, eram deja în brâu, filam coarda de cânepă şi eram plin de energie.
Am rămas amândoi în seara aia în brâu, speriaţi de revenirea Lupului. După
câţiva ani am primit ordin să mă prezint la Statul Major, la Bucureşti, prima
imagine a fost tare neplăcută, fostul coleg de clasă era şi el căpitan, mult
mai gras şi mai neplăcut la vedere. Mi-a întins o mână umedă, transpirată, i-am
spus unde am treabă şi a rămas că, după ce rezolv, să ieşim la o bererie.
Speram să găsesc un pretext şi să îl refuz, nu aveam să-i reproşez ceva
concret, poate doar faptul că eram mereu pe locul doi, deşi toţi mă respectau
ca şi cum aş fi fost pe primul loc. Pur şi simplu nu îmi plăcea, atâta tot.
După câteva minute, eram într-o Dacie albă cu numere de armată, lângă un maior
de la DIA şi un căpitan de la batalionul special de la Buzău. Am mers într-o
clădire din spatele Inspectoratului General de Miliţie de pe Ştefan cel Mare,
era celebra clădire Tonola, aparţinea Securităţii şi ştiam că acolo lucrează fratele
meu. Mă înstrăinasem de el şi de părinţi, muntele era până la urmă cea mai
puternică chemare. Am intrat într-un birou mare în care erau câţiva “tovarăşi”
îmbrăcaţi la costume gri, în cămăşi chinezeşti, era supremul elegantei în acea
perioadă. A fost o întâlnire scurtă, urma să fac parte dintr-o echipă specială
de cercetare a Bucegilor, nu ştiam ce căutam. Aveau nevoie de un alpinist
valoros şi nu puteau apela la niciun civil, eu urma să caţăr munţii, să conduc
acea echipă. Erau, în mare parte, oameni de treabă, inteligenţi, cu două
excepții, unul era evident reprezentantul partidului, tovarăşul nu urca munţii,
aştepta rapoarte amănunţite în vreme ce el petrecea cu tovarăşele studente de
la geologie prin cabane. Celălalt era un securist paranoic şi rău cu toată
lumea. Vorbea puţin şi mereu punea doar întrebări. Avea un ton rău, interpeta
totul după bunul plac. Dacă pe aparatcik îl ignorăm, pe securist îl uram
sincer, eram cel mai fericit când îl taram după mine prin diverse râpe. După o
vreme am aflat ce căutăm, era vorba de tezaurul brancovenilor ascuns într-o
peşteră secretă din Bucegi. Am explorat toate grotele, am trecut dincolo de
Altar în Ialomicioara, am urcat Horoabele, nu găseam nicio grotă, deşi
aparatele toate ne arătau goluri sub tot Platoul. Trecuseră deja trei ani, nu
făceam altceva decât să umblăm iarna şi vară pe aici. Auzisem şi de câteva
incidente stranii, alpinişti ajutaţi de un bătrân misterios, îmbrăcat ca acum
2000 de ani, apariţia unui lup alb, apariţia unor zone puternic radiante, alte
fenomene stranii, mişcări seismice inexplicabile. La un moment dat, a fost cu
noi în echipa şi un teolog. Mă rog, ideea era clară atunci, Tovarăşu’ părea că
se ticnise. Toate până într-o zi, când în mod total inexplicabil în Valea
Priponului am pătruns într-o galerie de care nu ştia nimeni, era o galerie cum
deja ştii, tăiată perfect, luminată de lumina aceea vie albăstruie. Am pătruns
toţi într-o sală cu laviţe, eram doar trei în echipă. Am stat acolo 24 de ore,
nu am găsit pe nimeni, am dormit cred jumătate din timp, apoi am ieşit la fel
de inexplicabil cum am şi intrat, doar că în partea cealaltă a muntelui, în
zona 7 Izvoare. Era prima experienţă de genul ăsta. Am stat apoi închişi într-o
casă conspirativa două, trei săptămâni cred. Ne interogau pe rând, securişti,
paranormali, tot felul de idioţi. Nu aveau ce scoate de la noi, eram speriaţi
şi habar nu aveam ce se întâmplase, nu înţelegeam oricum nimic cu toată
strădania. După asta ne-au lăsat în pace, am mers deghizaţi intru-un grup de
studenţi am săpat în Valea Priponului, am dinamitat, cădeau doar pietre, nu
înţelegeam nimic. Într-o zi de iarnă am urcat cu toată echipa, erau tot mai
narabdatori să descopere ceva. Era în 1982, ţin minte şi acum ziua, 7
februarie, o parte din echipă incă mai săpa în Valea Priponului, cealaltă
explora zona 7 Izvoare, zăpada era tare, acoperise toate săritorile, căutam
înfriguraţi o soluţie, eram aproape de creastă La Pietriş, acolo unde se
termină brâul Costilei, când a pornit iadul, de sus au plecat tone de zăpadă
zgomotoasă. Am închis doar ochii şi am aşteptat să se termine mai repede, urcăm
de ani de zile pe munte, ştiam că într-o zi voi muri aici, nu îmi doream să mor
de bătrâneţe, de boală sau în cine ştie ce accident stupid, nu mă aşteptam să
fie chiar în acea zi, dar eram pregătit. Nu credeam în Dumnezeu în sensul
iudeo-creştin, nu eram nici ateu, era la modă materialismul pe atunci. Am
rostit o rugă în minte, ştiam că voi muri, apoi am auzit un urlet de lup, un
urlet care m-a îngrozit mai tare ca zgomotul asurzitor al avalanşei. Am simţit
doar ochii grei şi negrul din faţa lor, eram împăcat. M-am trezit într-un loc
cald, când am deschis ochii eram într-o mare albastră ca cerul, stăteam pe o
laviţă tare de piatră. Toţi ceilalţi muriseră, nu o să găseşti nicăieri cruci
pentru ei, puţină lume ştia de existenţa acestei misiuni. Am stat acolo câteva
luni bune, am trăit în peştera mâncând din acele merişoare pe care cred că le
ştii acum. Acolo, în armonia aceea primordială m-am întrebat ce vreau de la
viaţa asta atât cât va mai fi. Şi am aflat că nu mai vreau să cobor niciodată
din aceşti munţi. M-au căutat atunci, mă caută încă, misiunea căutării
tezaurului a continuat, încă mai ajung maşini ciudate pe platou, încă mai intra
pe vai turişti dubioşi cu alură de militari. Ştiu ce caută, când sar calul
Lupul le mai dă şi lecţii, ştii elicopterul acela căzut cu ceva ani urmă. Nu au
avut de ales, au dat ştirea pe toate canalele, au dat vina pe nişte turbulenţe.
În fine, nici noi, nici ei, nu vrem publicitate. Nimeni nu va intra în acele
galerii cu dinamită, Bucure, acolo intra doar dacă sunt chemaţi de Lup, doar
dacă au sufletul curat. De atunci bântui prin munţii ăştia, nu te mira, nu-s
bătrân, nici tânăr, am 65 de ani.
Arata, însă, ca unul de 40,
părul alb îl trăda puţin. Ar fi vrut să îl întrebe atâtea, dar era fascinat de
poveste, era fascinat că indiferent unde ar fi oamenii, mai devreme sau mai
târziu aud urletul Lupului. Încerca să înţeleagă, totuşi, care este rolul lui
în povestea asta, nu se va lămuri niciodată, nu înţelege ce vocaţie ar trebui
să urmeze. Şi apoi de ce să vorbească de vocaţie, de destin, de ce foloasea
aceste cuvinte mari, de ce trebuia să aibe idealuri măreţe? Cât de puţin îi
trebuie unui om să fie fericit, ajunge să se iubească pe sine şi să iubească un
alt spirit care să îl completeze perfect. Se gândea la câtă energie a irosit în
ani de zile ca să îşi dea acum seama de inutilitatea tuturor obiectivelor lui!
Ce realizase? Nimic, afară poate de copii, suflete care apăruseră oricum pentru
că aşa trebuia să se întâmple, nu pentru că el ar fi făcut vreun efort. Tot ce
visase în timp îl durea acum, toată solitudinea, toate speranţele năruite. Îl
invidia pe Mihai, îşi găsise până la urmă un scop în viaţă, aflase menirea lui
pe acest pământ, hoinărea munţii solitar ca un lup. A avut curajul să rămână
acolo, izolat poate, dar în lumea lui perfectă, a avut curajul să moară pentru
toţi ceilalţi, să moară pentru oraşul zgomotos. I se părea, totuşi, un gând
egoist şi imposibil, nu şi-ar fi permis niciodată să rămână acolo, deşi poate
îşi dorea, avea responsabilităţi, erau atâţia oameni care îl aşteptau. Se ură
acum pentru că mereu a fost omul datoriei, omul care renunţă mereu la sine
însuşi pentru a da totul celorlalţi. Şi la ce i-a folosit, marea majoritate a
tratat bunătatea şi onorea drept prostie, trăia într-o lume în care iubirea era
considerată slăbiciune, în care respectul era ceva desuet. Nu avea decât să
coboare trist, să înţeleagă până la durere ce înseamnă alungarea din paradis,
adevărata alungare, să înţeleagă că naşterea e de fapt doar ruperea brutală
dintr-un trecut paşnic şi armonios. Aflase atâtea şi se simţea totuşi un
învins, nu avea aerul unui iniţiat în ceva, mai degrabă era împovărat de
propria lui inutilitate. S-au despărţit simplu cu două vorbe şi o strângere de
mână, erau fiii aceloraşi munţi sacri, erau până la urmă discipolii aceluiaşi
spirit drept şi luptător. Ştia că pe umerii lui uşor aduşi acum, se afla acum
povara unui destin. Cobora încet către civilizaţie, nu voia asta, dar nu avea
de ales, era dator să se întoarcă.
Cei de acasă l-au întâmpinat
cu puţine cuvinte, ştia că ceva din chipul lui îi intimida, ştia că arata
schimbat şi că cei dragi vor percepe imediat asta! Nimeni nu întreba nimic,
copiii îl îmbrăţişau cu drag, îl strângeau cu dragostea de care doar copiii pot
fi capabili, îi sărută pe rând. Simţeau, însă, că ceva s-a schimbat la el, îl
simţeau mai puternic şi poate mai distant. După o vreme, târziu în seara, a
aprins un foc mare în grădină, flăcările lui jucau vesele, uneori ieşeau
scântei ce se ridicau sus în aerul cald al serii de vară, erau aşezaţi toţi în
jurul focului şi râdeau. Cu voce gravă a început să le spună povestea lumii aşa
cum o aflase acolo sus pe munte. Cei mici îi sorbeau cuvintele, erau fascinaţi
de tot ce auzeau, apoi focul era superb şi în jur se auzeau doar pocnetele
flăcărilor şi glasul greierilor. Nu ştia dacă cei mici vor înţelege tâlcul
povetii acum, nu conta prea mult, le-o va repeta toată viaţa până o vor
înţelege, până vor înţelege că tot ce rămâne peste timp e doar libertatea. Era
deja târziu, se apropia miezul nopţii şi copiii au plecat la culcare, încă mai
aruncă lemne subţiri pe jarul încins. Privea la flăcări, acum avea timp pentru
el, putea reflecta în liniştea grădinii pe care o ştia atât de bine. Era acasă
şi îşi putea aşeza gândurile. Celor mici le plăcuse povestea, ştia că spusa
frumos va plăcea şi altora. Închise ochii şi peste câteva clipe se văzu în
camera pe care o ştia deja.
Era tot blondă şi frumoasă,
întinsă în pat, citea dintr-o carte, tresărise exact când apăruse el.
- Bine ai venit iubitul meu,
te aşteptam!
- Mi-a fost tare dor de tine,
mi-ai lipsit atât de mult!! Mă bucur că mă primeşti acum în viaţa ta!
Simţea că îi e atât de greu
să vorbească, iubea până la sufocare, iubea aproape cu durerea de a-şi fi
pierdut gândurile. Poate că tocmai asta face iubirea adevărată, te face să
pierzi şirul logic a gândurilor, al acţiunilor, poate crea prezent şi viitor
prin forţa cu care subjugă şi eliberează în acelaşi timp sufletul. Nu putea decât
să îi simtă organic prezenta. Ştia că fizic se afla în grădina lângă un foc,
ştia că ea e acasă, dar aici, acum, erau împreună. Stăteau de ore bune în
tăcere, se priveau în ochi şi atât. Știau că atunci, demult, când sufletele lor
încă erau substanţa din marele creator, au fost pereche, ştia că le-a fost dat
să se întâlnească, fie şi măcar o singură dată, fie şi întâmplător. Erau
aproape și, totuși departe, dar nu simţea disperare, nu simţea frustrare! Iubea
ca şi cum ar fi fost aievea, ştia că de ce va face acum depinde întreg viitorul
său! Şi mai ştia că trebuie să tacă şi să nu ceară nimic în plus decât primise
deja. Se sărutau lung, mâinile se mângâiau, se regăseau părţi ale aceluiaşi
întreg. Iubirea asta îi făcea să rămână suflete, să aibă ce aduce la marea
întâlnire cu Creatorul. Viaţa căpătase sens într-o lume în care iubirea rămânea
o slăbiciune. Înţelegea drama lui Mihai, a lui şi a altor multe suflete, erau
incapabili să iubească, să iubesca acel suflet pereche hărăzit pentru viaţa
asta încă de la naştere. Erau incapabili să sacrifice vanitatea pentru linişte,
erau incapabili să înceteze să mai caute, erau orbi și nu vedeau că au găsit
deja. Asta făcuse Mihai, iubise muntele, dar muntele nu îl putea face complet,
nu îl putea face să rămână peste timp un suflet, doar iubirea poate face asta.
Privea femeia din faţa lui, îmbrăcată cu acelaşi tricou atât de drag, îi privea
ochii în care ştia că se pierde pe sine, îi venea în minte acel cântec “always,
somewhere”, ştia că mereu, undeva, vor rămâne ca acum! Într-un târziu a vorbit,
îi spunea ce aflase acolo în peşteră, îi spunea despre lumile vechi demult
dispărute, îi spunea totul în vreme ce ea ascultă fascinată. Privea mâinile cu
unghii îngrijite, privea degetele fine care îi mangaiaiu degetele scurte şi
puternice, privea încheietura fină. O privea surprins de armonia trăsăturilor,
înţelegea că nu doar iubirea o făcea să fie perfectă, ea însăşi era o fiinţă
deosebită. Îl atinse cu degetele lungi pe obrazul încă palid, simţea cum
degetele ei îl ard, simţea cum fiecare atingere parcă durea, era regăsirea
armoniei primordiale, netulburată de gânduri omeneşti meschine. Se regăseau
într-o iubire altruistă şi generoasă. Plecă aproape de dimineaţă, adormise în
braţele lui în vreme ce îi mângâia părul, respira atât de calm, dormea aşa
frumos, ar fi rămas o viaţă aşa. Acum nu se poate, dar ştia că va veni şi o zi
în care nu va mai pleca, ziua în care va rămâne pentru o viaţă să adoarmă în
braţele lui.
Focul devenise jar mocnit,
simţea aerul umed , nu mai vedea stelele, era inorat, adia un vânt uşor şi
răcoros. Spre munte se zăreau fulgere albastre care brăzdau cerul, aceiaşi
lumină pură ca în peşteră. Urma să plouă, dar nu conta prea mult, se simţea
complet şi fericit. Primele picături l-au surprins puţin, erau fierbinţi că
aerul canicular al verii, apoi au început să curgă stropi reci, stropi care
spălau parcă tot. Tăciunii sfârâiau acum sub efectul ploii, îi venea să danseze
ca un şaman în jurul unui foc ce urma să moară, totul era asemenea patimilor şi
furiei din el, toate urmau să moară acum. Nu mai păstra nimic din cel ce a
fost, era doar un om liber, fără nimic altceva decât credinţa într-o iubire pe
care îşi dorea să o merite, ploua şi era ud până la piele. Era un om fericit
într-o ploaie torenţială de vară.
