Roman - Capitolul 14

CAPITOLUL 14

Era început de decembrie, mergea prin bruma văii, sus stâncile erau îngheţate, urmele primei zăpezi din acel an erau doar petice murdare şi răzleţe. Deasupra stâncii era o ceaţă lăptoasă! Mergea liber, începuse cumva să îi semene lui Mihai, prieten solitar ce îşi căra zi de zi solitudinea printr-o râpă a acestui munte. Nu mai aştepta de multă vreme nimic de la viaţă, îi refuza cu încăpăţânare darurile, nu dorea nimic în compensare. Uneori îl apăsa singurătatea care devenise absolută, nu mai avea realmente cu cine vorbi. Îşi iubea copiii, le vorbea, dar nu îi putea încărca cu singurătatea lui, părea la fel de vesel, găsea mereu vorbele bune să îi încurajeze, să îi facă să zâmbească, dar pentru sine ţinea atât de multe în suflet. Nu mai avea prieteni, cei cu care se întâlnea pe munte îl respectau, dar nu îi simţea ca prieteni. Oricât de mult ar umbla omul, oricât ar căuta lumea în lumea asta mare, oricât de liber s-ar crede, sufletul rămâne mereu prizonier. Sufletul nu se deschide decât unui alt suflet ori tocmai acest suflet îi lipsea acum, îi lipseau serile când ascultau My Light, când credea că va fi acolo sub lumina ei mereu, oricât de dificil ar fi. În mintea lui rămăsese la fel, ajungea să închidă ochii, dar nu îi mai vorbea. Uneori se întrebă dacă nu păţise ceva urât, dar ştia că îi este bine, simţea asta. Pe fata începeau să sape ridurile, arata ciudat, şi aici începea să semene cu Mihai, chipul părea al unui om de 40 de ani, părul al unuia de 60, ochii uneori arătau metalici ca de animal de pradă, alteori erau ai unui copil. Pe părul strâns în coada era acum promoroaca, din spate ieşeau aburi, urca spre vârf spre Bucsoiu. Plecă de câte ori îl apucă cheful, nu mai avea un job stabil, nu îl mai interesa, după ce a scris şi a doua carte viaţa i se schimbase. Câştigă bani suficienţi din diverse colaborări, avea relațiile făcute în timp care îl ajutau să trăiască independent, pleca uneori zile în şir prin munţi cu un caiet cartonat şi câteva pixuri, apoi odată întors acasă se închidea pur şi simplu în camera lui, asculta muzică, mânca fructe şi transcria frenetic toate însemnările, acum lucra deja la al treilea roman, îi plăcea să scrie, îi plăcea să împartă gânduri, spera în sinea lui că aşa împarte şi vise. Dorea în adâncul sufletului să adune bani pentru acel anticariat, voia să fie afacerea lor când se vor întâlni, să adune lucruri pe care alții nu le mai iubeau, să le facă iarăși dorite, să le dea povestea lor unor colecţionari. Simţea că asemeni oamenilor şi lucrurile abandonate în timp , din considerente de utilitate, până la urma aşa se pierd adesea si oamenii unii de alţii, când în jocul social devin inutili, riscând să devină poveri, și acele lucruri se sting, trăiesc o agonie singuratică. Era un vis...mai material decât iubirea care îl însufleţea în fiecare zi. Îşi dorea ca Alba să fi citit primul roman, să fi înţeles iubirea ce îi leagă dincolo de cuvinte şi situaţii concrete. Ajunsese un hoinar adevărat, dar ştia că sufletul i-a rămas tot prizonier, ştia că se poate elibera într-un singur mod. Mâine spera să se întâmple, era dată de care îşi legase atâtea speranţe. Dacă mâine ar fi ştiut că moare nu s-ar fi temut deloc, nu se mai temea de moarte din ziua în care călcase în acea grotă, când murise poate preţ de ore sau zile sau cine ştie cât. Nu se temea, ştia că dacă îşi păstrează conştiinţa dincolo de moarte are acolo o lumină, are la cine se gândi, apoi dacă va trece cumva într-o mare de uitare ce mai conta, nu ar mai fi avut absolut nimic afară de linişte. Dormise ieri înfăşurat într-o foaie de cort în vechiul refugiu de la baza Văii Morarului, era de fapt o simplă construcţie din bârne, îngustă, în care nu încăpea să îşi întindă picioarele, dar avea avea avantajul unui adăpost sigur, la lumina unei lanterne cu leduri a scris câteva ore, apoi a privit cerul senin, era frig dar nu îl deranja, devenise de ceva vreme imun la foame, frig, durere în general, devenise imun la critici şi ironii. Cei apropiaţi îl acceptaseră ca atare, nu îl putea schimba nimeni şi nimic, era deja o evidenţă. Acum păşea prin pâcla dimineţii plin de nerăbdare, spera să afle ce va fi mâine, se temea să ceară ceva, se gândea la nerăbdarea lui Orfeu, la curiozitatea lui, la lipsa de credinţă. Nu ajunge să intri în propriul iad şi să îţi înfrângi demonii, trebuie să ai curajul să le întorci spatele şi să mergi aşa, cu spatele la ei, către lumina până ce eşti sigur că toţi demonii din tine sunt departe. O iubise suficient să coboare în iad după ea, dar nu a avut credinţă cât să mai aştepte puţin, doar puţin a lipsit să reuşească. Aşa făcuse şi el în urmă cu doi ani, se grăbise, era în stare să sară în foc pentru a se întâlni cu ea, pentru a trăi fericiţi tot restul vieţii, apoi a înţeles că trebuie să lupte cu el însuşi, coborâse zilnic în infernul propriei minţi, un infern mobilat cu regrete şi dureri, un infern în care el însuşi era cel mai afurisit demon. Coborâse acolo şi învăţase să reziste tentaţiei de a sări în râpă sau de a săruta la viteză mare un camion pe contrasens, învăţase să nu ceară nimănui nimic niciodată, învăţase să descopere în trecut şi altceva afară de regrete şi frustrări. Descoperise florile, primăvara, descoperise frumuseţea vieţii dăruite şi eternitatea munţilor, se descoperise pe sine după o vreme, altul, capabil de speranţă şi luptă. Intensitatea îi brăzdase chipul cu riduri, dar îi redase vioiciunea ochilor, privit atent nu era un om înfrânt, ştia asta, înfrângerea nu era niciodată pentru el o opţiune. Era greu să se învingă pe sine însuşi, învăţase că lupta nu se dă cu ceilalţi care vor să îţi impună ceva, lupta se da mereu cu tine însuţi. Sperase să intre în munte azi, în mintea lui îşi dorise atât de mult, fără să ceară însă. Sperase să se vadă undeva pe o potecă cu Mihai, să îi dea curaj cu modul lui direct şi puternic de a fi, dar nici el nu era pe acolo, era doar muntele, un conglomerat de stânci aşa cum pare oricărui neavizat. Mai avea un singur lucru de făcut azi, să meargă pe Vârful Ascuns, să stea acolo o vreme să îşi încarce spiritul cu acea energie unică.Plecase spre amurg, ştia că va merge mare parte din drumul către casa pe întuneric, dar era obişnuit, avea o lanternă şi oricum mergea noaptea prin  pădure cu maximă detaşare, nu se mai speria din copilărie de zgomote, era învăţat să meargă noaptea. Era deja târziu când a ajuns acasă, întins în pat făcea ce făcea de 1000 de zile în fiecare miez de noapte se gândea la ea, se gândea la el, în fiecare miez de noapte mai făurea un vis efemer, un vis condamnat să trăiască numai o zi, apoi o luă de la capăt, trăind aşa viaţa nu îi mai părea absurdă, avea repere clare. Se gândea încotro să apuce în zori, cum să facă să o întâlnească, prin ce joc destinul îi va dă şansa. Trebuia să creadă că mâine o va vedea, aştepta de atâta vreme să se întâmple. Va vedea însă mâine ce chemare va urma, dacă chiar există una. Acum îi rămânea doar să doarmă.

Dimineaţa se privi în oglindă, trebuia să îşi dea un aer decent, voia să arate bine, nu avea de gând să o sperie în cazul fericit în care s-ar fi regăsit până la urmă. Se bărbieri cu grijă, apoi îşi pieptănă părul cu atenţie, ezită dacă să îl lase aşa pe spate sau să îl prindă în coada cum făcea în mare parte a timpului. Până la urmă s-a hotărât, îl va prinde în coadă, îi dădea un aer mai puţin neîgrijit. Când să iasă se mai uita puţin la el în oglindă mare din hol, arată diferit, era prima dată după multă vreme în care şi-a ales atent ţinută, purta o scurtă de stofă o cămaşă deschisă la culoare, blugii îi veneau perfect. Renunţase la geacă solidă de munte, renunţase la bocancii grei, impermeabili cu care ieşea aproape de fiecare dată din casă. Nu ştia însă încotro să plece, aştepta un semn, o chemare, plecase de acasă, se apropia de Ploieşti şi încă nu ştia nimic, mergea ca un orb pe o stradă, îi auzea zgomotul, dar nu ştia când va ajunge în capătul ei, nu ştia dacă e pe strada cea bună, nu ştia nimic.

Până la urmă a plecat la Bucureşti, avea nevoie de libertatea pe care i-o dădea autoastrada, avea nevoie de o inspiraţie fenomenală pentru ziua aia, ştia că doar condusul în maniera lui proprie, cu  maşina cambrată permanent asemeni unui cal de curse. Mereu alterna mişcările rapide de volan, frânele ferme urmate de accelerări bruşte, era mereu un coşmar pentru cel din dreapta lui, dar conducea destul de sigur, de ani de zile nu avusese nici măcar un minor accident. Acum fugea cu 170 la oră, asfaltul era umed dar nu îi pasă de asta, zbura pur şi simplu, nu se grăbea nicăieri, nici măcar nu ştia dacă va intra în oraş sau la ultimul giratoriu va face cale întoarsă, nu avea chef să se oprească nicăieri. O dorea, o aşteptase atâta timp, acum putea fi oriunde, în America, Vaslui sau acasă la el, probabilitatea asta îl umplea de disperare. Mergea rapid fără să îi pese de nimic, zări târziu echipajul de poliţie, polistul care îi făcea semn să tragă pe dreapta în refugiu. Oprise, nu îi pasă de amendă sau punctele de penalizare, nu mai luase de multă vreme, aştepta nepăsător că poliţistul să se apuce de scris procesul verbal. În spate tocmai opreau altă maşină, altul neatent la semnele făcute cu siguranţă de ceilalţi. Nu îi pasă rezemat de portiera maşinii trăgea aerul plin de ceaţă direct în piept, lasa umezeala rece să îi mângâie fata, era senzaţia libertăţii. Vocea îl făcu să tresară, o cunoştea!

A întors zâmbind capul şi a privit spre cealaltă maşină, abia atunci văzu şoferul, era ea, nu îi venea să creadă. Minunea se produsese în cel mai întâmplător mod cu putinţă. Ştia că de acum încolo nimeni şi nimic nu i-o va mai putea lua.

Ezită, genunchii nu îl ascultau, se băteau violent, mergea asemeni unui om beat. Genunchii care îl purtaseră pe marginea atâtor prăpăstii îl trădau tocmai acum când făcea cei mai grei paşi din viaţa lui, se simţea ca un copil ce tocmai a păşit prima dată. Îi era atât de greu să se comporte firesc, să nu sara să o sufoce pur şi simplu cu o îmbrăţişare, să nu se oprească pentru totdeauna pe marginea acelei şosele şi să îşi depene tata viaţa.

-         Bună ziua, îmi cer scuze, ştiu că absolut penibil, dar vă rog să mă ascultaţi câteva minute. Nu sunt nebun dacă asta vă e îngrijorarea.

Îl privea contrariată, simţea că ceva nu e în regulă cu acest străin, ştia că nu e nebun, nu se temea de el, o contraria ceva în vocea lui, ştia că o mai auzise. Şi ochii îi erau atât de cunoscuţi, era tentată să creadă că e un fost coleg de şcoală, păreau de aceiaşi generaţie, sau poate un cunoscut legat se serviciu. O enerva asta, avea o memorie impecabilă, era mereu atentă la detalii, acum avea doar un sentiment ciudat că îl cunoaşte, dar nu îl putea asocia cu nicio amintire.  

-         Ok, vă ascult! Ne cunoaştem?!

-         Şi da şi nu, şi e destul de complicat să explic aici, mai ales că băieţii văd că au terminat de scris şi sigur aşteaptă alţii ca noi să îi agaţe.

-         Da micile genii scriu repede totuşi! Păi şi ce propuneţi!?! Şi de ce aş fi interesată?!

-         Păi haideţi că vă zic pe scurt dacă apoi credeţi că merită detaliez la Bucureşti undeva unde putem sta de vorbă în linişte. Numele meu e Bucur şi cred că ne-am mai întâlnit, într-o poveste imaginară dar plină de realism….

-         Mmmm...interesantă replica de agăţat! Acum serios, parcă vă ştiu de undeva....dar nu reuşesc acum să dau deloc refresh

-         Hai să vorbim totuşi la persoana a doua singular...şi dă-mi şi şansa de a îţi spune povestea...

Îl privea în ochi, nu erau în mod clar ochii unui nebun, ceva îi dădea liniște și totuși, era o femeie cerebrală, s-ar fi lăsat pur și simplu agățată ca o toantă, cel puțin așa i se părea. Vocea îi plecase parcă fără un gând coerent:

-         Ok, acum ce propui?!

-         Păi să mergem undeva unde putem sta liniştiţi o oră să beam un ceai, să mâncăm….și între timp să spun ce am de spus.

-         Ok, eu am treabă la ASE, oricum cred că primele două ore sunt compromise, uite, mergem înainte şi pe Barbu Văcărescu e un MacDnalds, au parcare destul de mare, nu ar fi ok să ne învârtim pe la Romană jumătate de oră în maşini căutând loc de parcare.

-         Perfect! Te urmez!

Au semnat zâmbind procese verbale, apoi au plecat întâi uşor apoi tot mai rapid spre Bucureşti. Conducea rapid şi agresiv şi ea, se potriveau că mod de a conduce maşina, era convins că şi la dans paşii le-ar fi fost în perfectă armonie..

O urmă rapid, mergeau în paralel pe cele două benzi când erau doar ei, se priveau şi se salutau din priviri, apoi el rămânea în urma ei, s-ar fi putut alerga şi la 200 la ora amândoi, erau destul de agresivi ca să o facă, doar că ar fi fost o prostie să ajungă tocmai acum într-un morman de fiare contorsionate.

Parcase rapid şi s-a grăbit către maşina ei, îi deschise portiera, îi prinse mâna ca într-un gest de acum sute de ani când cavalerul ajuta domniţă să urce în şea.

Trecuse deja o jumătate de oră, discutau deja că doi vechi prieteni, detaşarea plutea în jurul lor, păreau a uita de trecerea timpului. Aveau ochii umezi amândoi, simţeau că s-au regăsit, dar din păcate ea era tristă.

-         Îmi pare rău, ai avut o viaţă grea şi cred că iubirea asta te-a ajutat să treci peste, dar nu te supăra pe mine…crede-mă nu vreau să par insensibilă...se oprise ezitând

-         Nu-ţi face griji, prefer să îmi spui direct oricât de dur sau neplăcut ar suna pentru mine.

-         Înţelege-mă că nu vreau să îţi nărui speranţele, dar nu mă cunoşti, nu te cunosc...mă refer ca oameni reali, cu vieţi reale. Eu nu cred nici în destin nici în dragoste la prima vedere... se simţea însă un uşor tremur în glas, totuşi acum vorbea raţiunea. Bucur continua să tacă...

După catave minute de tăcere, a reluat:

-         Am deja o viaţă, nu spun că e perfect împlinită, dar am tot ce îmi trebuie..tu ce îţi doreşti de fapt?! Te înţeleg că ai aşteptat momentul ăsta ani de zile, dar dacă chiar aşa ar fi stat lucrurile nu crezi că spiritele tale ar fi creat o conjunctură favorabilă?!

-         Eu am renunţat să mai fiu logic, îmi pare rău să îţi dau dreptate...sincer vedeam altfel ziua de azi.

-         Îţi dai seama că e absurd...doar nu te aşteptai ca azi să ne vedem şi să trecem pe la starea civilă...apoi acasă şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţe.

-         Acum recunosc că era absurd, acum recunosc că viaţa m-a mai păcălit încă o dată. În definitiv de aceea oamenii se declara în bloc nefericiţi, prea mare discrepanța intre aşteptări şi realitate. Nu-i vina ta până la urmă, poate nici a mea, doar ca eu am nevoie să trăiesc în iluzie, viaţa reală mi-a tras-o de prea multe ori să mai cred în ea.

-         Poţi păstra visul, am putea deveni prieteni...nu ştiu, cred că eşti un om care merita cunoscut şi înţeles, dar nu îţi face speranţe legate de noi doi. De ce nu încerci să oferi toată dragostea asta cuiva care poate sta cu tine tot timpul, unei femei deosebite. De ce nu îţi dai şansa unei poveşti de dragoste reală?!

-         Pentru ca..oricât aş căuta raţional motive ştiu că nu exista nicinul afară de credinţa mea că îmi eşti sortita. E credinţa şi gata...apoi tu de ce nu ai putea fi acea femeie?? Eşti căsătorită?? Eşti fericită??

-         Nu, nu sunt căsătorită, am fost o vreme, am un băieţel care acum păşeşte în adolescenţă, el e viaţa mea, aş face orice să îi ofer o viaţă decentă. Ştii, când tatăl meu a murit, mi-am jurat ca acest copil nu va creşte niciodată fără căldura unei familii cu doi părinţi, din păcate a trebuit să renunţ la acel jurământ. Am divorţat deşi îmi jurasem să nu o fac niciodată, doar că riscăm să devin un simplu obiect prizonier pe un raft.

-         Ştiu ce spui, adesea trăim în căsnicii, în relaţii care ne fac mai nefericiţi decât singurătatea, adesea trăim nefericirea tocmai lângă cei ce şi-au jurat să ne facă fericiţi. Din fericire sunt diferit, crede-mă...

-         Nu spune mai multe, acum vreau să mă gândesc, dar asemeni ţie, nu mai aştept iubire, nu mai aştept fericirea în braţele cuiva, trăiesc pentru băiatul meu, am devenit un părinte devotat şi atât....nu te resping pentru că nu îmi placi, nu te cunosc, nu vreau să te cunosc..

-         Dă-mi măcar şansa să încerc..

-         E târziu, trebuie a plecam, dacă chiar între noi e acea iubire de care vorbeşti, e clar că ne vom revedea...desigur...întâmplător...poate vei scrie o carte despre viaţa noastră împreună...şi se va împlini..îi zâmbi, dar sarcasmul durea.

Ploaia rece era parcă mai câinoasa, ea ratase toate cursurile, acum nu îi rămânea decât să plece acasă, el ratase parcă totul, nu avea decât să spună la revedere şi să plece acasă. La maşina se despărţiseră, s-au sărutat pe obraz că doi vechi cunoscuţi. Portiera se trântise grea şi avea lacrimi în ochi, ştia că omul acesta ciudat o iubeşte cum nu ar fi putut nimeni altcineva, o durea sufletul că trebuia să îl lase aşa în ploaie, dar era sătulă de dezamăgiri, era sătulă de bărbații dornici de flirturi, era un bărbat şi bărbaţii îi provocau instinctiv neîncredere. Ezită să apese pe cheie!

Uşa se deschise brusc, a tresărit speriată, era el, se aplecă asupra ei şi îi sărută buzele, uşor ca o adiere, apoi tot mai apăsat, buzele se împleteau, simţea că parcă îi lua aerul din plămâni în vreme ce ea îl luă pe al lui. Cu ochii închişi vedea acum o poiană de munte, un foc înalt, un perete stâncos abrupt, ştia că e desculţă în rouă şi tocmai a făcut dragoste cu Bucur. Sărutul părea că nu se mai termină, vedea liliacul de munte, îi simţea mirosul, vedea brânduși abia ieşite din zăpadă, simţea gerul napraznic şi zăpadă îngheţată de pe fundul unei văi, vedea o plajă pustie şi marea care lovea cu sete nisipul…ştia că e în maşină, dar sărutul ăsta o ducea în altă lume. Odată cu aerul tras în piept părea că îi soarbe şi trăirile, simţea răcoarea plăcută pe care doar iubirea o poate da, simţea pieptul cum stă să se spargă, îl simţea cum face parte integrantă din ea. Nu se săturau de acest sărut, probabil ar fi ţinut decenii, ştia însă că nu se poate. Când buzele s-au separat trăia deja în altă lume, parcă uitase întreaga viaţă, cu bucuriile şi necazurile ei. Viaţa de până atunci nu a fost una neapărat bună, dar se mândrea că nimic nu reuşise să o dărâme şi slava cerului avusese destule motive în timp să clacheze, rezistase până acum. Acum simţea că totul e departe, dragostea asta născută din stele şi începută cu un simplu sărut avea darul de şterge parcă tot trecutul, avea darul de a o face să renască, era alt om! Bucur plecase impeticit, ştia că în toată suferinţa lui va fi capabil să o aştepte fie şi încă o viaţă dacă ar fi necesar. Se temea însă să viseze, de multă vreme renunţase la vis că la ceva complet inutil, trecuse totul prin raţional, prin zeci de filtre. Acum un simplu sărut o bulversase. Târziu în noapte era scufundată în cada cu apă caldă, simţea cum pătrunde căldură prin fiecare por, simţea cum o cuprinde o moleşeală, ştia că visează cu ochii deschişi, încerca să înţeleagă sentimentul dar era imposibil. Ascultă melodia ei preferată, era ciudat, titlul de pe coperta spunea ceva de lumină, ascultă acum My Light, cât de ciudat sunau acum acele versuri, cât de aproape îl simţea acum, era real nu era acel om dintr-un vis singuratic în vremea când o chinuia insomnia şi visele păreau atât de reale. Singură în pat citea cartea, era scrisă într-un ritm destul de rapid, se simţea purtată în toate acele locuri, simţea durerea şi speranţa unui singuratic de care era sigură acum că o iubea. Trăia neliniştea unui om care caută mereu o altă creastă, o altă provocare şi care revenea ca un râu în matca de fiecare dată la iubirea lui, cu toate angoasele, tendinţele suicidale, nebunia aparentă îşi crease o oază de echilibru, iubea. Nu putea să nu se gândească acum că o iubea pe ea, că o iubise când era doar o străină dintr-un vis imaginar, că a avut credinţă să aştepte ca visul să devină realitate. Oare poate exista atâta credinţă sau e doar literatură. I-ar fi plăcut să îl descopere, să îl cunoască, dar ştia că nu îi este permis, toţi ar suferi dacă şi-ar pierde capul. Oare cum putea să iasă din asta?! Să creadă că şi Bucur că odată se va întâmpla minunea? Să asculte vocea raţiunii până la capăt?! Era dimineaţă când a terminat de citit cartea, Bucur anticipase bine, iubirea rămânea imposibilă, în cartea lui se văzuseră doar o singură dată, apoi totul se terminase cu două inimi frânte, lovite parcă de un blestem absurd, se regăsiseră pentru a pleca iarăşi. I-ar fi plăcut să îi ceară să rescrie acel final, dar povestea era deja spusă. Era exact ca în viaţă, povestea asta era asemeni întregului trecut, nimic nu se mai putea rescrie. Privea retrospectiv cu amărăciune, ar fi vrut de atâtea ori să rescrie viaţa, să facă altceva, să fie ea însăşi. Toţi oamenii poartă măşti, toţi se prefac, pretind că sunt altcineva, rănesc pe alţii, se rănesc pe sine. Adevărurile se rostesc în tăcere, cu mâna pusă la gură ca pavăză, adevărul e ca şi acea amărâtă creatura din Cutia Pandorei, Speranţă, niciodată nu găseşte putearea să zboare liber, să se arate aşa cum este el. Mereu va rămâne închis, mereu va fi interpretat, pentru că adevărul e o trăire atât de personală încât nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut. În ce să creadă? Să asculte raţiunea şi să se sacrifice pentru cei din jur? Să plece, să se regăsească pe sine într-o iubire ce îi e astăzi interzisă? De cine?! De sine insăși, nu voia să mai schimbe nimic în viața ei. Să facă un ultim sacrificiu şi să respingă şi acum iubirea, să spună nu, doar pentru că este un om de cuvânt sau se teme?! Nu ştia şi asta o făcea să plângă cu spasme, de ani de zile nu a mai plâns aşa, dar plânsul nu-i făcea rău acum, se simţea doar eliberată şi atât. Dimineaţa se privi în oglindă, cercănele nopţii trecute erau adânci, dar ochii, nu îşi recunoştea ochii, aveau o scânteie frumoasă în ei, erau ochii unui om liber care nu are regrete sau îngrijorări. Cât de uşor i-ar fi fost poate dacă ar fi putut trăi asemeni altora, fără să îi pese măcar o clipă de consecinţe, în definitiv nu avea o viaţă atât de bună încât să nu îi permită o schimbare. Se temea însă pentru atâtea lucruri, reacţia copilului, reacţia ei, se temea ca chiar într-o iubire atât de mare cum părea aceasta îi va fi răpită libertatea. Da, asta era temerea, nu voia să renunţe la serile ei de tăcere, în care vedea un film online, ori conversa cu un cunoscut pe o pagină de socializare, nu voia să renunţe la singurătatea care îi permitea să trăiască în echilibru. Apoi era şi acea nenorocită de operaţie de acum cățiva ani, de atunci lucrurile evoluaseră bine, dar atunci tocmai ce îi extirpaseră un nodul, nu putea accepta acum să îi facă aşa ceva acestui om, dacă recidiva, ajungea că trăieşte ea cu aceasta temere. Apoi de câteva luni o ciudăţenie se întâmpla cu ea, ameţea, suferea de migrene îngrozitoare, erau zile când simţea că îşi pierde cunoştinţa. Atunci nu o ajuta aproape nimeni, doar mama ei, săraca, mama care suferise atâtea era alături, se temea, făcuse tot felul de investigaţii, teoretic era sănătoasă, dar...nu mai ştia ce să creadă. Categoric, nu-i putea face aşa ceva, prefera să îl respingă în mod dureros acum, până la urmă ce s-ar putea întâmpla, era învăţat cu ideea de iubire imposibilă, putea să creadă mai departe fără a se schimba radical, decât să îi reînvie amintirile acelea dureroase. Nu avea niciun drept!! Ştia...dacă întâmplarea îi va mai pune fata în faţă îl va respinge oricât de dificil ar fi să nu-i sară direct în braţe şi să îl sărute la nesfârşit.

Ochii de acum semănau cu ai lui Bucur, aveau acea sclipire de libertate, simţea cum se transformă în alt om. Tristeţea şi frustrarea dispăruseră, putea păstra pentru totdeauna iubirea asta, o putea păstra însă în singurătate, acum îl înţelegea pe Bucur, înţelegea de unde împăcarea cu sine însuşi. Nimeni nu îţi poate lua gândul şi libertatea, iar dacă viaţa reală te obliga să trăieşti într-o temniţă, viseaz-o atunci pe mare, viseaz-o pe munte, fii bediun în deşert. Dacă viaţa te îmbolnăveşte incurabil, visează că o să mori bătrân, dacă viaţa însăşi îţi cere să mori, îmbrăţişează atunci moartea, ea e cel puţin cinstită. Doar logica otrăveşte viaţa, logica cu toate adevararurile ei personalizate şi relative. Dar cât de falsă e credinţa în lumina logicii, ce înseamnă până la urma credinţă, o încăpăţânare comodă de a crede că visul nu poate deveni vreodată realitate, o încăpăţânare care te face să ignori totul şi să pierzi totul într-o lume care te dezbrăca rapid de tot ce îţi aparţine.

Simţea aceiaşi stare de o simţise atunci când l-a visat prima dată, nu avea chef de nimic, doar să zacă! Îşi dorea să nu gândească nimic, să doarmă pentru a se trezi în faţa unei decizii nu în faţa unor opţiuni. Ochii îi păreau tot mai grei, voia să doarmă, să uite de tot! Ştia însă că îl doreşte pe acel om, îl dorea cu toată fiinţa ei, ştia că vrea să îi fie alături toată viaţa. Se temea pentru el, ştia cum conduce, urcă pe munte, îl simţea cochetând cu moartea cu inconştientă, se întrebă dacă se crede şi nemuritor, dacă credea şi asta cu aceiaşi tărie cu care crezuse în dragostea lor. Poate speranţă şi libertatea chiar te fac nemuritor.

Acum voia să doarmă, va fi un mâine în care se va decide! Voia daor ca decizia să nu o ia ea, o durea, raţiunea îi spunea să fugă, inima îi spunea să plece să îl caute.