CAPITOLUL 11
A doua zi se trezi târziu,
era deja ora 12, aerul era iarăşi sufocant, era soare, o altă zi toridă de
vară. Nu avea chef de mai nimic, ar fi vrut să fie lăsat să zacă încă în pat,
dar ştia că sunt, totuşi, ultimile zile de concediu, primul după trei ani. În
pantaloni scurţi bântuia acum pe la bucătărie, voia să bea ceva energizant,
ceva care să îi alunge toropeală. De cafea nu se mai atingea de luni bune, avea
doar ceai verde, era ok până la urmă. Caută în biblioteca o carte pe care să o
citească afară, la umbră, într-unul din fotoliile de răchită din curte. Ochii
îi cădeau, însă, pe un sertar pe care se temuse să îl deschidă mulţi ani, erau
amintiri vechi care îl duruseră atunci, erau poate prea dramatice. Deschise
sertarul şi începu să scoată foile scrise, caiete, vechi agende. Ştia că va
deschide cutia Pandorei, ştia că îl va durea să retrăiască toate acele clipe
grele. Ochii i se opriră pe un caiet studenţesc, cu foile sifonate şi mâzgălite.
Era ciorna pe care începuse să scrie un roman, avea creionate doar două
capitole, îl începuse cu câteva luni înainte ca soţia lui să se îmbolnăvească,
era o modalitatea de a se elibera, devenise atunci un om fără idealuri. Era
apreciat la job, avea copii sănătoşi, soţia îl iubea, o iubea, dar ziua curgea
parcă prea liniar, pe atunci îi lipseau îngrozitor munţii, libertatea aceea şi
aerul tare. Ştia că nu are dreptul să lase copiii orfani, ştia că obligaţia lui
era să fie alături de familie, că nu poate cere nici măcar câteva ore de
singurătate. Retrăia momentele acelea ca şi cum ar vedea un film, cât de puţin
contează timpul în toată această viaţă, uneori pare scurt, alteori un infern
etern. Trăia un sentiment ciudat, pe de-o parte simțea o ușoară temere să se
descopere cum era atunci, pe de alta însă trăia emoția plonjării într-un trecut
ce fusese până la urmă un maxim de fericire pentru el, într-un trecut în care
avea totul.
A început să citească primul
capitol, ce idee trăsnită să îl plaseze într-un spital de psihiatrie. Pe măsură
ce citea îi veneau în minte personajele, îi venea în mintea acţiunea, exact cum
o gândise atunci. După ce a terminat de citit şi ultimul cuvânt şi-a scos
laptopul şi a început să copieze frazele din caiet, modifica, adăuga, apoi
modifica din nou. Ştia că vrea să ducă romanul la bun sfârşit, îşi dorea să
pună ceva din sufletul lui într-o poveste şi apoi să o dăruiască tuturor. Voia
să aibă, în sfârşit, răbdarea să aşeze pe hârtie simţirea, credinţa lui. Voia
să spună lumii întregi cât de importantă e iubirea, să nu rămâi niciodată
singur cu propriile frustrări.
Recitea acum vechi poezii,
vechi scrisori, din viaţa lui trecută se pare că tot ce reuşise să păstreze
erau amintirile, nimic mai mult. Acum avea un prezent în care voia să se
bucure, înţelegea că raportarea la trecut nu ajută la nimic. Trecutul e până la
urma doar trăirea ce s-a dus, nu e nici pe departe o acumulare, afară de acel
trecut care îți relevă rădăcinile, din care îți tragi propria identitate.
Trecutul, cât de greu se poate defini ca noțiune, cât de greu se poate decela
ceea ce am trăit cu adevărat de ceea ce am crezut că trăim. Și vinovat și
condamnabil e doar trecutul în care ne-am amăgit, am alergat după recunoașterea
celor din jur în loc să căutăm în noi înșine. Şi doar lipsa unei minime decențe
ne face să plângem trecutul în prezent, să ucidem prezentul cu griji şi regrete
şi astfel viitorul să ni-l ocupăm totalmente cu boceala. Înţelegea, privind
înapoi, ca plânsul nu schimbă nimic, în vreme ce râsul din prezent poate face
viitorul frumos. Şi dacă viitorul, printr-un joc absurd al destinului, va fi
tot unul urât, cel puţin rămâne prezentul. Şi când un prezent frumos se
transformă în trecut, nimeni nu va sta în viitor să bocească.
Scria parcă într-o transă,
era o eliberare, se gândea la vremurile când scria versuri. Asta îi plăcea cel
mai mult, să scrie poezii, să îşi cânte iubirea, scria pe vremuri, acum nu ştia
dacă vreodată o va mai putea face. Nu putea scrie versuri decât îndrăgostit
fiind.
Era trecut de amiază, se
apropia înserarea, afară era aceiaşi canicula agasantă, puţin poate compensată
de mirosul ierbii proaspăt cosite şi de mirosul de tei ce venea încă din
pădurea din apropiere, copiii erau în curte, se distrau în lumea lor, în care
încă mai venea Moş Crăciun, în lumea în care încă erau ocrotiţi de cei mari.
Avea o stare de nervozitate crescută, era un om al drumurilor, un hoinar, se
simţea claustrat în camera în care scria, se simţea claustrat în gânduri. Ştia
că îi e dor, Alba căpătase chip şi, mai ales, un loc în inima lui, era singurul
gând bun într-o mare de alte gânduri. Se gândea în permanenţă la ea, ajungea să
închidă ochii, nu mai visa de ceva vreme creşte înzăpezite, deşi le iubea la
fel de statornic. Ştia că iubirea recenta e mereu cea mai frumoasă, dar acum
era ceva mai mult, simţea cumva că sufletele lor se îngemănează perfect, simţea
că, oricât de îndepărtat ar fi, visul cu ea e realizabil. Era o stare ciudată,
ştia că e imposibil să se vadă, să se cunoască, în permanenţă raţiunea îi spunea
asta, dar inima insista că se poate. Raţiunea îi spusese în adolescenţa ca
Dumnezeu nu există. De ce ar mai crede-o acum? Multă vreme se ghidase după
raţiune şi cauzalitate, mereu urmărea să aibă datele pentru a putea previziona.
Şi de fiecare dată se înşela, apărea o variabilă, uneori neverosimilă. Oare
totul e aşa cum încercam noi să facem, oare miracolele sunt doar pentru
fanaticii religioşi?! Ştia că niciodată o icoană nu va plânge, că acei stropi
de apă au exact valaorea unui strop de apă, dar acum, după ultimele evenimente,
ştia şi că mereu se întâmplă miracole, ca atunci când a plecat să moară pe
munte şi a supravieţuit trei zile, ca atunci când a primit ajutor în Hornul
Mare, ca atunci când nu mai avea speranţe şi mereu se găsea o rezolvare. De fapt,
asta era important mereu, pentru orice există o rezolvare, excepţie naşterea şi
moartea, singurele evenimente din viaţă care nu-s lovite de echivoc, care au un
singur sens. Restul are mereu două fete, ca o monedă, chiar şi monedele
măsluite cu o singură faţă au până la urmă două, aceiaşi pe ambele, dar sunt
două. Totul pe lume este individual şi unitar, înţelegea acum asta, înţelegea
că asta face iubirea specială, iubirea uneşte individualităţi, iubirea….
Telefonul mobil vibra pe
masă, se uită pe ecran, Gabi, prietenul vechi din spital, omul care îi răpise
inocența dându-i în schimb prietenia lui. Era un tip de viaţă, dar părea
imposibil să îşi revină după o relaţie frumoasă care, însă, se terminase prost.
De atunci trecuseră deja mulţi ani, dar el tot nu reuşea să lege o relaţie mai
mult de câteva săptămâni, deja nu se mai deranja să înveţe numele prietenelor
lui, prietene din ce în ce mai tinere şi frumoase, asta e drept.
- Salut Gabi, ce faci??!
- Eşti acasă? Vin din Vamă și
mă gândeam să trec pe la voi!!
- Păi, eşti bine venit, în
cât timp ajungi?!
- Cel mult 20 minute!!
- Ok te aştept!
Verifică dacă are bere în
frigider, trecuseră luni bune de când nu mai gustase deloc alcool, se uită să
pregătească ceva de mâncare, era un om care venea de pe drum. Auzea gălăgie în
curte, auzise şi zgomotul maşinii, ştia că sosise, aşa că se duse să îl
întâmpine.
- Salutare man, ce mari se
fac ăştia mici pe zi ce trece!!!
- Ai grijă, ticălosule,
fetele sunt prea mici, ştiu că tot coborî ştacheta!
Abia atunci o văzu pe tipa
înaltă şi satena. Era o alta, ce rost avea să îşi bată capul.
- Adina, prietena mea –
ticălosul râdea și făcea cu ochiul -, trebuia să îmi ţin gura, Bucur, cel mai
bătrân prieten!
Gabi arata mai bine, cu părul
tuns destul de scurt, dat cu gel, trupul încă zvelt, menţinut la sală, aerul de
şmecheraş învingător. Prin comparative, Bucur arată rău, avea părul mare şi
nepieptănat, avea ochii vii, dar cumva obosiţi, fata palidă, trupul uşor adus,
puternic, dar parcă împovărat de ceva.
- Man, ce-ai păţit? Arăţi ca
dracu!! Ce-i faţa asta palidă la tine? Eşti bolnav?? Ai grijă, omule!
Rareori îl simţea pe Gabi
îngrijorat, acum sună parcă diferit, parcă cumva altruist, şi nu îl caracteriza
atitudinea.
- Nu am nimic, sunt doar
puţin obosit, am stat multe zile prin Bucegi!
- Ştiu! Am sunat înainte de a
pleca în Vamă, mă gândeam să vii cu noi, aveam un pat liber în rulotă. Oricum,
dacă vrei să mergi o găseşti în parcare, noi cred că vom ajunge şi weekend-ul
următor, poate te găsim acolo.
- Mâncaţi ceva, man, sunteţi
de pe drum? Hai că fac repede ceva! De fapt, am friptura, pot să o încălzesc.
Și mai pot face şi ceva repede pe grătar, dar durează să facem focul. Hai, nu
fiţi nașpa, mâncăm?! Azi am uitat de prânz, aşa că voi mânca şi eu cu voi!
Copii ce mâncăm, friptura la cuptor sau facem grătar??
- Grătar!, se auziră aproape
toţi în cor. Grătarul era specialitatea lui Bucur de ani de zile, făcea cele
mai reuşite fripturi, nici măcar nu avea un secret, era doar răbdare şi foc mic
şi jar perfect.
- Atunci, fetele fac o
salată, cât aprindem noi focul! Hai, man! Bei o bere?? Ştii unde e
frigiderul…mergi să îţi iei!!
- Da, până la Buşteni conduce
Adina!
Apăru după câteva minute cu
două beri în mână, reci, apetisante pe căldura aia.
- Una du-o la loc, Gabi, nu
mai beau alcool de ceva vreme!
- Ce ai păţit, credeam că nu
bei că eşti cu maşina! Te pocăieşti, man, nu te înţeleg. Bun, nu vrei să ai o
relaţie, că e prea devreme, asta înţeleg, dar ce treabă au alcoolul şi cafeaua?
Să nu-mi zici că îi pupi şi lui Jesus picioarele prin biserici, că nu te mai
recunosc.
- Am decis să nu mă otrăvesc
Gabi, atâta tot, să îmi ţin mintea mereu limpede. Nu am intrat în Jesus Band,
nu voi intra niciodată! Dar nici nu înţeleg să mă risipesc aşa prosteşte! Ştii,
mă simt bine făcând ceva nu bând şi fumând într-un bar…
- Da, văd că nu mai pierzi
vremea cu prietenii tăi dezmăţaţi prin cârciumi, eşti prea special să faci
asta, nu?? Ai găsit şi tu o vocaţie misionară!
- Exagerezi, ştii că mă bucur
să vin cu voi, doar că starea mea e nasola şi vă întristez doar…Apoi, cum aş
putea jigni prin ignoranta fetele frumoase cu care umblă învingătorii,
adevăraţii lei ai barurilor? Apropo, ce face Nae?
- A fost în Vamă cu noi, acum
e acasă, îl poţi suna, dacă nu ai devenit prea timid să suni un prieten
- Ai grijă la degete, o să ţi
le tai cu toporul, lasă-mă pe mine!
Focul începu să ardă jucăuş
lemnele uscate, apoi cărbunii. Erau încă singuri în curte.
- Bucure, ai pe cineva?! Nu e
treaba mea, te înţeleg, dar poate ar trebui să începi să trăieşti şi pentru
tine!
Întrebarea suna ca dracu, ce
să zică? Dacă nega, era ca şi cum ar fi trădat-o pe Alba, dacă ar fi povestit,
trebuia să dea detalii, detalii care îl plasau direct în ambulanța pentru
spitalul de nebuni.
- Am pe cineva!
- Hai, man, detalii!! Cum
arată?!
- Frumoasă! Înaltă, suplă,
perfectă, blondă cu ochii căprui!
- Te-ai scos!! Şi ţi-e jenă
să o prezinţi unor umili prieteni din tinereţe?! Nu-mi spune, man,….e în
America!!
- Mai grav, măritată!!! Ştia
că aşa îl va dezarma şi că nu va mai întrebă nimic! Lasă-mă pe mine, fătuca
ăsta cine e?! Are buletin??
- Are, man, are chiar 25 de
ani, deci e în floara vârstei!!
- E gerontofila, sărăcuţa!!!
Sau i-ai zis că îţi merge afacerea de duduie şi la anul intri în top 300?! Tu
de ce nu te opreşti niciodată, Gabi?!! Bănuiesc că ai o listă lungă….ce naiba
faci acum? Ai început să scrii şi anexele???
- Zi-mi de tipa ta, Bucure!!
Hai, tu eşti cel interesant!!
- Du-te dracu, man, nu zic
nimic! Închidem subiectul!!
- Facă-se voia ta, hai să nu
ardem friptura! De fapt, tu fă ce vrei, arde friptura, eu am de gând să o ard
pe Adina şi încă toată noaptea!! Eşti fraier, man, e plin de gâsculiţe care
cred că ard iubirea adevărată cu unul ca mine! Nu le mai dau importanţă, sunt
peste tot!
- Şi zi-mi serios, tu chiar
nu te simţi singur şi ratat acum?? Chiar îţi place viaţa asta?! Gabi, tu chiar
nu te poţi opri, nu poţi descoperi şi sufletul unei femei?? Pentru tine, aşa ca
explicaţie, sufletul e o chestie mică şi în ea, o chestie care o face să plângă,
să râdă, să îi fie dor, să fie vulnerabilă şi puternică. Şi, să ştii, sufletul
nu-l descoperi când îi scoţi chiloţii şi îi depărtezi picioarele!! Man, femeia
nu-i un alt aparat în sala de gimnastică. Tu când o să te trezeşti?? Mâine,
poimâine o să fi un hodorog, bătrân şi singur.
- Poate ai dreptate, Bucure,
dar nu poţi iubi decât o dată în viaţa iar eu mi-am mâncat porţia!
- Atunci de ce nu te opreşti,
de ce nu rămâi pustnic, nu-mi ţine teoria asta doar pentru că ţi-e comodă! După
ani de zile s-a dus naibii amintirea ei, nu-mi spune că din principiu eşti când
cu una, când cu alta
- Nu îţi zic nimic, man, sunt
un ticălos fără inimă, dar îmi place de mine aşa! Ştii că suntem diferiţi!
Mi-ar plăcea să fiu ca tine, dar ştiu că e imposibil!
- Ce e imposibil? Să simţi??
Să ai tăria să aştepţi, în loc să sari în braţele primei femei disponibile??!
- Nu, man, să ai răbdare!
Asta e imposibil! Nu am răbdarea să aştept să apară ea, probabil dacă m-aş opri
locului aş găsi-o şi apoi?? Nu mai am curajul să iubesc! Nu te înţeleg pe
tine!! Ai văzut că din varii motive iubirile se termină! Vino cu noi în Vamă,
vorbesc cu Adina, dacă vrei aduce ea o prietenă, o matoleşti şi i-o tragi! E
simplu!! Apoi over and over.
- Omule, nu numai că ajungi
în iad, dar eşti şi un nemernic! Cum mama naibii crezi că pot face asta?! În
fine, suntem total diferiţi...
Trebuia schimbat subiectul,
apăruse şi Adina. O privea acum atent, frumuşică şi inteligentă, părea genul de
fata capabilă să reusesca în viaţă. Îl rodea curiozitatea, ce naiba caută lângă
Gabi? Să fie doar nepăsarea, să nu conteze în braţele cui se abandonează pentru
o vreme, să fie doar pornire animalică şi atât? Naiba să le înţeleagă, lui îi
era dor de Alb, era fericit că dintre toate o găsise pe ea, era fericit când se
pierdea în ochii ei senini.
- Faină salată, felicitări!
Eşti din Buşteni, Adina?
- Nu, din Bucureşti!
- Frumos oraş, mi-a mâncat o
parte din tinereţe cândva, demult, dar măcar am rămas cu nostalgiile! Oricum,
ajung la București cel puţin săptămânal! Lucrezi?!
- Man, dacă vrei, îţi trimit
diseară pe mail cv-ul! Gabi râdea cu subînţeles.
- Lasă, era doar de dragul
conversaţiei!!
Următoarele ore au discutat
doar banalităţi, erau oameni fericiţi, la noapte vor face dragoste, vor trăi
fericirea şi vor dormi aşa cum îi place lui Gabi, până se crapa de…amiază! Se
simţea atât de diferit de ei, el va sta treaz până la miezul nopţii, apoi va
zbura cu gândul la iubita lui. Doamne, cât îşi dorea să poată să scrie din nou
o poezie, să scrie pentru ea. Ştia că o va face, ştia că mai e foarte puţin
până ce va lăsa dragostea să spargă barajul de blazare, mai era puţin până când
frustrările şi durerile vor fi înecate pentru totdeauna. Doar forţa apei poate
face asta, şi iubirea. Strângea farfuriile murdare, le va spăla mâine…acum nu
mai avea chef decât să îşi potolească dorul, să fie cu ea, mai era puţin până
la miezul nopţii. Porni prin grădină, era vremea fâneţelor și încă mai rămăsese
o parte din iarbă necosită. Ştia că vor sări pe el câinii din vecini, dar nu îi
pasă de ei, a pornit prin iarba udă să adune margarete! Erau albe şi mari, le
vedea clar la lumina lunii. Îşi dorea să le ofere iubitei, îşi dorea să i le
pună în poală şi apoi să pună capul lângă ele, să se lase dezmierdat de
degetele ei încâlcite în părul lui lung. Era atât de fericit, era liber şi nu
îi mai pasă de nimeni, erau doar ei, două suflete gemene care nu încetau să se
caute.
Până la urma acceptase
invitaţia lui Gabi, în weekend pleca la Vamă, îi era dor de terasele
zgomotoase, de rockerii beţi, de mizeria plajelor de acolo. Ştia că va fi
dezamăgit, dar ce putea pierde? Vor pleca amândoi cu mașina lui, era o maşină
mai mare în care încăpea bagaj mult.
Erau deja pe drum, Gabi bea
cu poftă din doză rece de bere.
- Man, cum e cu frumoasa
ta??! Ştie că pleci la mare, să faci dezastru pe litoral??
- Nu-s tornadă, în primul
rând, şi doi, ştie! Mințea, nu avea cum să ştie, dar pentru el orice argument
era bun. Lasă-mă pe mine, ce faci tu? Vine Adina?
- Sincer, m-am cam plictisit
de ea, dar vine, nu am avut timp să invit pe alta! Când ne întoarcem scap de
ea, o vrei?? Poate te tentează să o consolezi! Dar nu te lipi de ea!
- Nu, mulţumesc, e treaba
voastră! Eu, zău, nu înţeleg ce naiba ai cu ele, nu poţi să cred că în zeci de
tipe cu care ai fost nu ai găsit nimic care să te reţină!
- Man, eşti rupt de lumea
asta! De când nu ai mai agăţat pe bune o femeie? Te înţeleg, ai fost căsătorit,
vă iubeaţi, apoi, când suferea, era absurd să vrei să ţi-o tragi cu alta. Dar a
trecut mai bine de jumătate de an! Ai încercat să agăţi vreuna?
- Ce are a face? Mă gândesc
că, dacă aş vrea, aş putea! Totul începe cu un salut, nu??
- Pe naiba, acum se agaţa pe
net, man, găseşti acolo tot felul de actriţe, unele îşi “cosmetizează” pozele,
altele îşi pun imagini din toate destinaţiile exotice. Ştii, unele sunt
mortale, pun poze cu ele prin Milano, Veneţia şi ele au fost acolo în pauză cât
schimbau pampersul la un moş. Aici sunt doamne adevărate, au stil…de capitala
modei…
- Măi, n-or fi toate aşa! Mă
rog, tu eşti “motor’ de căutare, probabil că acum ai criterii, vorba aia, totul
compartimentat.
Râdea, îi plăcea discuţia.
Gabi rămânea un nenorocit de misogin, dar şi un prieten de nădejde şi
sentimental al dracului, doar ca pe femei le reducea la nivelul unei
gonflabile, grav era că nu era niciodată singur. Probabil că asta le place
femeilor, mai ştii?!
- Ar trebui să vezi pe câte
catogorii le poţi împărţii, Bucure, la unele mă uit o clipă şi ştiu cu cine
vorbesc! Ştiu când e gospodină, de mă va impresiona cu povestea unui soţ beţiv
şi afemeiat şi o super mâncare, ştiu când e tipesa singurică şi cam libertină,
care lucrează la multinaţionala şi îmi vinde juma de lume ca oportunitate, ştiu
când e funcţionara frustrată cu haine elegante, dar luate din Dragonul Roşu,
imitaţii de câteva zeci de lei, care îmi cânta despre iubirea aia faină de a
citit-o printr-o carte în clasa a X-a…..
- Măi, dar una normală, care
să discute cu tine, să aveţi multe în comun, să îţi placă aşa cum e, nu găseşti
pe acolo??! Serios, din ce spui tu, lumea e formată din caricaturi.
- Nu zic asta, spun că peste
tot exista cliesee, nu te poţi dezice de ele! Funcţionăm doar după tipare,
Bucure, tâlharul Procust ne aşează pe toţi pe etaloane! Gândeşte-te şi tu cât e
de uşor să te încadrezi în tipare!
- La dracu cu toţi ăştia cu
tipare, înţeleg să scoţi becuri sau motoare pe bandă rulantă, dar oamenii sunt
unici şi diferiţi!
- Uite un alt clieseu,
Bucure. Suntem toţi la fel fir-ar să fie!! Te crezi special, dar eşti special
pe naiba. E atâta tot, egocentrism! Spunem EU şi ne separăm imuabil de restul,
de EI. Să fim serioşi, am trăi mai bine dacă am accepta că suntem la fel, să
trăim în NOI.
- Aici greşeşti, asta vor
religiile, puterile lumii. Nu putem fi noi, suntem fiecare diferit, un suflet
care trăieşte pe lumea asta. Singura situaţie de NOI e când două singurătăţi se
unesc într-o iubire! Asta e tot ce poţi aduce într-o iubire, singurătatea ta,
singurătatea ei, singurătăţi triste ca orice singurătate. O atingere magică le
face să dispară şi ei vor fi fericiţi, dar vor fi EI şi restul, Gabi! Suntem
suflete, omule, nu putem accepta o mântuire la grămadă. Putem iubi un singur om
în acel fel din care din două singurătăţi să faci o iubire. Înţelegi?!!
- Înţeleg, dintr-o astfel de
iubire am ieşit. Știi, problema iubirii ăsteia preamărite de tine e că este
exact ca o bancă, aduci singuratea, te abureşte cu un credit şi când se termină
şi eşti păcălit, îţi iei singurătatea înapoi cu o dobândă babană!
- Ei, aici e problema, Gabi,
cum intri la bancă, dacă te interesează câştigul, te duci la bancă. Dacă te
interesează iubirea te duci cu o floare şi o aştepţi pe bancă. Mereu primeşti
ce oferi! Iubirea nu-i bancă! Credinţa nu-i la biserică!
- Aici, zău că nu te
contrazic, la dracu cu popii, indiferent de sutana! Sunt toţi la fel, man,
lacomi, ipocriţi.
- Da, pentru că ei gândesc ca
şi tine, că toţi oamenii sunt la fel. Nu respectaţi dreptul de a fi singur, de
a iubi, suferi și pleca atunci când ai chef. De ce trebuie să inventăm
sărbători ca să fim mai buni, să mâncăm ceva anume, de ce trebuie să clădim
biserici reci? De ce nu facem temple în sufletele nostre, temple în care să ne
păstrăm credinţa că pe un bun propriu? Vezi tu, biserica asta e doar un CAP de
suflete, întâi vin câţiva oportunişti şi aduc filosofia, apoi apare
cooperativa, scopul iniţial pare nobil, dar pe măsură ce sunt tot mai mulţi,
fură caii şi îi bat de-i ia dracu pe ce cei ce nu li se alătură. Asta e
biserica! Credinţa nu e în icoane făcătoare de minuni, ci în noi înşine.
- Aşa o fi, dar trage pe
dreapta să mai iau o bere din portbagaj
- Ia-ţi doua, una pune-o în
torpedo, intra aer condiţionat şi o păstrează rece.
- Man, ştii de ce seamănă
femeile cu uraganele?!
Ştia dar îi plăcea să audă
bancurile lui răsuflate.
- Uimeşte-mă!!
- Păi, la început sunt umede
şi fierbinţi şi, la final, îţi iau casa şi maşina!
Era un banc bun, dar râdea
doar el, nu avea chef de prostiile lui Gabi, era dezamăgit puţin, era prietenul
lui, dar dacă i-ar fi spus de iubirea lui, dacă i-ar fi dat detalii l-ar fi
luat de nebun! Îl durea realitatea asta a iubirii, îl durea faptul că, după
secole, Don Qiujote era la fel de miștocărit. Atât de puţină înţelegere, toţi
căutăm disperaţi iubirea pentru noi, aici Gabi avea dreptate, totul e clişeu,
dar când o vedem frumoasă la alţii, râdem de ei. Nu putem admite ca cel mai
nătâng dansator pluteşte, atunci când dansează cu ea, unică. Dacă nu faci dans
de societate, dacă nu îţi numeri paşii în gând, nu poţi dansa?! Cât de ciudaţi
suntem noi, oamenii! Cât de multe vedete avem şi ce puţin eroi! Eroii sunt
mereu anonimi, fac corect lucrurile importante. Se gândea la Raskolnikov, la
teoria că, dacă faci un lucru important şi măreţ, toate faptele josnice se
iartă. Măreţia e data de suma faptelor fiecăruia, măreţia înseamnă consecventa,
măreţie au munţii sau marea, par veşnice pentru că în imobilitatea lor rezista
la orice provocare. Era deja la Bucureşti, urma să o ia pe Adina şi, probabil,
încă o prietenă, nu îl interesa, era doar de dragul jocului, dar chiar nu voia
să pară un ciudat, şi aşa în ultima vreme se cam sălbăticise, social vorbind.
Înghesui alte două genţi
printre provizii, grătar şi toate cele.
- Mary, îi întinse mai întâi
mâna lui Gabi, puţin mirată că Bucur îi dădea atât de puţină atenţie, într-un
sfârşit catadixi şi el să strângă mâna întinsă.
- Bucur, încântat de
cunoștința, sus, oameni buni, avem ceva drum.
Conducea tăcut, în spate Gabi
profita de ţinută lejeră a Adinei, ştia că o face intenţionat ca să-l
stârnească. Mary, că de, Maria suna prea
românește, îi expunea un set de pulpe bronzate şi bine lucrate la sală. Nervos,
schimba continuu muzica pe stick, alese în final ceva black metal, era o
porcărie pe care o ascultase mai demult, dar acum voia să arate că nu îi pasă
şi atât. Muzica era dată tare, alerga cu 140 la oră pe autostradă. Nu se mai
uita în retrovizoare, nu avea chef să vadă ce balet fac mâinile lui Gabi pe
trupul Adinei, nu se uită prea mult nici în dreapta, ştia că dacă va dori,
sigur i-o va trage Măriei, era atât de evident dipsonibilă. Doar că nu avea
chef, până la urmă ar fi fost doborât de o poftă pe care ar fi regretat-o
ulterior. Îmbătrânea sau poate se înţelepţea, cine ştie, cert e ca lumea asta
nu îl atrăgea cu nimic, era atât de stingher, încât nici nu îi mai pasă ce
urmează, ştia că va trebui să suporte până duminică seara, erau doar 48 de ore.
Era târziu când au ajuns în
Vamă, rulota mirosea a tutun şi aer statut, în schimb de la terase se auzea
muzică. Erau morţi de foame, dar fetele voiau să se gătească. Bucur stătea
impasibil, cu aceleaşi haine cu care era de dimineaţă, nu-i pasă, era în fund
pe nisipul cald, auzea valurile, îi era dor, nu ştia de ce sau de cine. Se
simţea singur, şi singurătatea asta îl ucidea parcă în fiecare clipă. Regretă
acum, ar fi trebuit să rămână acasă, să se gândească la ea, singur în camera
lui se simţea mult mai împlinit decât aici, printre atâţia oameni, acolo putea
să se dedice unei iubiri, aici nu avea nici un rost. Asculta valurile, îi
fusese dor de mirosul ăsta sărat, de mirosul de alge. Asculta valurile care
spălau tandru nisipul, asculta nostalgic, ce n-ar fi dat să o vadă ieşind din
valurile înspumate, să îi spună bună seara iubita mea, dar se temea să o invoce
aici. Simţea ca o înşeală, ca o trădează, deşi nu făcea nimic greşit. Regretă
că este aici, cu Gabi şi fetele astea două. Aşteptarea părea că nu se mai
termină, apărură și fetele în cele din urmă, în alta conjunctura ar fi fost
teribil de excitat. Erau frumoase, probabil că erau destui care să îi
invidieze, doar că acum nu îl mai interesa ambalajul. Uneori coincidenţă face,
sau Dumnezu însuşi, în înţelepciunea lui, ca oamenii buni să fie şi frumoşi, nu
ostentativ, nu ţipător frumoși, dar nici urâţi sau diformi. Sau poate că cei
urâţi devin răi ca urmare a poverii pe care o duc, urâţenia molipseşte. În
schimb, cei pe care Dumnezeu îi face frumoşi supralicitează, obţin totul facil
tocmai pentru că sunt frumoşi. Ştia că adevăratele caractere nu se ascund în
spatele unei frumuseţi ţipătoare. Adevăratele caractere îşi menţin frumuseţea
în timp, anii le dau distincţie, machiajul nu le-a îmbătrânit fata, pentru că
nu l-au folosit. Asta era măsura unui om de caracter, lipsa machiajului, un
adevărat caracter nu îşi ascunde temerile, durerile sau visele sub o mască
ipocrită. Acum îşi dădea seama că trăise viaţa aşa cum i se ceruse de alţii, se
mascase la exterior, în interior se măcinase multă vreme, dar făcuse tot cum i
se ceruse. Era un om al datoriei, dar de ceva vreme abandonă ideea tâmpită că
ar trebui să moară pe cruce sau, cel puţin, vinovat de toate păcatele omenirii.
De ceva vreme trăia aşa cum simţea, uneori teribilist, alteori la limită, dar
iubea şi încerca să se descopere pe sine însuşi. Ştia că e ultima iubire, nu
putea să rateze şi de data asta purtând o mască.
Muzica era ca de obicei,
bună, lumea pestriţă, totul îmbia la o băută ca pe vremuri, el rămânea la apă
minerală, dar râdea la masa cot la cot cu ceilalţi, îşi intra încet-încet în
mână, redevea cel de altădată, sufletul petrecerii. Glumele curgeau, la fel şi
ironiile, fetele chicoteau uneori prosteşte pentru că ironia, trimiterile la
vechi amintiri, le scapa. Gabi pricepea şi el tot mai greu, pe drum se bucurase
de muzica din maşină, de răcoare şi de berile ţinute în torpedou, acum era
aproape de matoleală. Acum regreta sincer că a venit, nu avea ce căuta, abia
aştepta să scape de el, de fete, de plictiseala ce îl cuprinsese pe o plajă
supraaglomerată, în compania celui mai vechi prieten şi a unor tipe frumoase.
Oare ce mai preţuia Gabi?!
Era clar că era croit pe un alt calapod, era clar că la el “carpe diem” avea
alte sensuri. Iubea libertatea, dar acum realiza că situaţia dată nu e una de
libertate, ci una clasică de libertinaj. Ura libertinajul, ratarea mascata sub
un aer boem. Nu le datora nimic, se scuză că merge la toaletă şi porni uşor
spre plajă accidentată din sudul staţiunii, avea nevoie de singurătate, în
sălbăticia acelor ţărmuri iubea singurătatea din propriile gânduri. Mergea de
minute bune, valurile estompau acum zgomotul teraselor, auzea doar marea,
glasul ei etern. Mirosea a nisip ud şi alge, mergea doar în nişte slapi, era
deja ud până la genunchi, în sfârşit se simţea liber, nu mai era sufocat de
oameni. Ştia că e absolut singur, nu risca sigur să dea peste îndrăgostiţi
romantici, în Vamă sexul se făcea de multă vreme în public, nu mai mergea
nimeni atâta cale doar de dragul romantismului. Se dusese naibii dragostea
romantică, se dusese cavalerismul, tandreţea era oricum moartă şi îngropată de
multă vreme.
Era doar în slip, întins pe
spate pe nisipul umed, şi privea la stele, se aşezase în aşa fel încât valurile
călduţe îi mângâiau tălpile. Abia acum, în singuratea asta era fericit, mintea
îi zbură la Alba, se gândea la ea, abia aştepta să se termine acest weekend. Îi
simţi prezenţa pe plajă pustie, cu ochii închişi rosti:
- Bună seara, iubita mea!
Mi-a fost aşa dor de tine! Mă bucur că ai venit.
- Bună seara, iubitule,
golăneşti aşa fără ştirea mea?
- Iartă-mă, nu trebuia să
accept invitaţia lui Gabi, mi-era însă dor de vremurile vechi, credeam că le
voi regăsi aşa, doar că vremurile acelea îmi sunt acum străine.
- Nu te învinovăţi, până la
urmă e dreptul tău să alegi ce faci! Nu îmi datorezi nimic, dacă vei simţi că
vrei să pleci, pleacă
- Nu pot face asta niciodată,
eu cred că suntem două părţi ale aceluiaşi întreg.
- Eu nu cred în sufletele
pereche, de câte ori te îndrăgosteşti simţi asta! Nu ne certăm, dar nu ai
argumente să mă convingi!
- Am! Doar că nu-s unele
cognitive, ai răbdare…lasă timpul să ne înnobileze iubirea şi vei vedea că ce
leagă spiritele nu mai desface nimeni. Lasă-mi timp, toată viaţa ta, lasă-mă să
te iubesc, şi în clipa în care ne vom despărţi, de vei pleca prima, să mă
aştepţi, voi veni curând, iar de voi pleacă primul, să te pregătești, vei veni
curând.
- De unde ştii toate astea, eşti cumva Tatăl Omidul??
Râdea cu toată inima. Sunt prostii Bucure, nimeni nu ştie aşa ceva, nimeni nu
ştie ce urmează în clipa următoare apoi peste ani, îmi place însă avântarea ta.
Distrează-te şi tu, eşti în Vamă, ce mama naibii, lasă-mă măcar în weekend-ul
ăsta!
- Nu e vorba de lăsat! Când iubeşti porţi mereu în
suflet, nu poţi pleca niciodată, cel mult te poţi deplasa în vagi direcţii, dar
dorul te va ţine mereu legat. Oriunde ai fi eşti totuşi acolo unde ţi-ai lăsat
iubirea.
-
Mă
rog, renunţ să mă mai contrazic cu tine, uneori eşti tare căpos, nimic din ceea
ce e rezonabil nu îţi convine, parcă ai fi un copil.
-
Da,
pentru că dacă nu aş fi aşa imatur nu aş putea iubi, nu aş putea crede. Ce
mândri suntem noi părinţii când copiii noştri se prind că nu vine Moş Crăciun!
Doar o minte imatura, copilărească poate crede în puterea unui vis, un vis care
poate modifica orice realitate, poate vindeca orice rană a sufletului. În loc
să plângem e mult mai uşor să visăm, să păstrăm visul ca pe cea mai sfântă
realitate.
-
Dar
trăieşti în lumea reală, zău aşa Bucure, te vezi dormind pe străzi, pentru că
doar aşa poţi visa!
-
Nu
mă văd însă nici în bogăţie, nici pe străzi evident, mă văd îmbătrânind acasă,
aşa cum au făcut atâtea generaţii la mine, simplu şi frumos. Mă văd un bătrân
simpatic, îndrăgostit de un vis, de ce nu vrei să rămâi mereu visul meu?!
-
Voi
rămâne, nu te speria, voi fi mereu visul tău, din păcate nu îţi promit că voi
fi şi realitatea ta, o să te doară până la urmă, te arunci într-o iubire
imposibilă.
-
Am
căzut deja în ea şi nu vreau să mă ridic deloc Alba! Şi nu mă arunc, o trăiesc,
o invoc, cred în ea, cred în şansa ei când ştiu că tot ce mai am e doar
credinţă. Dacă m-ar interesa ceva uşor, posibil, dar neimportant pentru mine crezi că nu aş
obţine…Mary cea cu vino-ncoace e singură, probabil din acelaşi aluat ca şi
Adina, de ce nu?! Pot fi altele, nu-s eu vreo frumuseţe, dar cred că încă aş
mai avea destul şarm să dau pe spate vre-o tipa indiferent de gen. Dar ce
urmează?! Mă simt singur şi vinovat! Şi nu faţă de tine, mă rog într-o măsură
şi faţă de tine, chiar dacă momentan eşti doar un vis, mă voi simţi vinovat
faţă de mine că îmi refuz visul, că îl vând pe un preţ de nimic. Prefer
solitudinea unui vis măreţ decât aglomeraţia acestei plaje, decât aglomeraţia
vieţii în sine. Hai să ascultăm valurile…
-
Hai
să le ascultăm, visează, doar ca la sfârşit te va durea! Să nu dai după mine cu
bolovani atunci, te-am avertizat!!
-
Nu
dau după nimeni şi nu mă va durea, vei dispărea poate, dar visul rămâne al meu,
singurătatea în care să-mi visez visul e tot a mea. Nu voi fi niciodată al
nimănui, dacă mă vei primi voi fi al tău, dacă nu, pot renunţa! Şi cafeaua era
o mică plăcere, am renunţat la ea. Ce crezi că poate fi o femeie pentru mine
cel de acum? O mică plăcere poate, dar cred că mai degrabă un surogat, un
surogat care îmi răneşte dureros un vis. Mă doare în cot de lumea asta! Am
atâtea vise de trăit, atâta solitudine! Aş fi un mare prost să renunț acum la
mine însumi, la tot ce e încă frumos în mine pentru a redeveni un om cenuşiu şi
blazat. Nu mai pot fi cenuşiu, acolo în munţi am văzut flacăra albastră a
creaţiei, voi crea acum, voi crea visul meu şi îl voi da altora. Voi scrie
Alba, dacă cineva va vrea să citească şi îi va plăcea e ok, dacă nu iarăşi e
ok, nu mă interesează marketingul.
-
Scrie,
te va face să simţi mai bine, cel puţin mai refulezi, poate te şi vindeci, de
dureri mai vechi, de visul ăsta fără final.
-
Nu
cred că mă înţelegi, nu am nimic de vindecat! Durerile vin şi pleacă, bucuriile
la fel, tot ce rămâne între ele sunt eu, eu în singurătatea unui vis imposibil.
De câte ori am iubit s-a sfârşit, cred că niciodată nu am terminat tot ce aveam
de zis, de data asta poate nici măcar nu va începe şi crezi că mă tem?! Ştii
destinul mereu îmi joacă feste, probabil îşi propune să mă frângă, dar rezist
cu nebunie în mine însumi. Nu am de gând să trăiesc mut, orb şi surd în viaţa
asta. Nu am de gând să cred în dumnezeii altora. Cred în mine însumi, cred în
Dumnezeul meu şi al întregii lumi, cred aşa cum pot eu, nu am nevoie de icoane
să ţin treaz un vis. Eşti aici cu mine, poate imaginară, poate reală, uite te
ating, ai mâinile ude, miroşi a alge iubito, miroşi a mare. Cât de nebunesc
poate fi visul ăsta?!
-
Şi
dacă nu sunt, dacă totul e o plăsmuire a minţii tale, dacă după o vreme vei fi
furios că ţi-ai consumat ultima fărâmă de tinereţe într-un vis absurd?!
-
Iubito,
crezi că munţii sunt doar pietre, reci sau fierbinţi funcţie de anotimp, unele
mai accesibile şi alte mai puţin?! Dacă te gândeşti aşa toată strădania de a
ajunge în vârf e absurdă şi inutilă. Dar ştii bine că în sufletul meu se
întâmplă ceva când urc, sunt liber e calea mea grea spre libertate. Când te
iubesc e la fel, e calea grea spre libertate, nu contează râpă, stanca
lunecoasă, gheta frigul, nu contează că nu te ating, că nu mergem împreună la
teatru sau că nu facem dragoste, sunt liber! Nu mă acuza că sunt egoist! Pentru că
sunt! Şi ştiu asta, toţi suntem egoişti, în diverse forme! Unii sunt doar
narcisişti, se iubesc atât de mult încât doar ei contează, ar arunca lumea în
aer şi ar rămâne să se admire stând pe bolovanul rămas, alţii sunt avari, ar face orice pentru un bănuţ în
plus, nu contează cui i-ar aparţine acesta de drept. Alţii sunt leneşi, se dau
boemi şi neînţeleşi, oameni care îşi pot măsura viaţa în două grămezi, una de sticle
goale şi alta de mucuri de ţigară. Sunt oameni cinstiţi care muncesc, îşi cresc
copiii, par eroi cumva dar şi ei o fac tot din egoism, tot ce fac fac pentru
propriul confort, sunt cei care atunci când văd o nedreptate o ignora, atunci
când văd un om suferind întorc capul, gândindu-se la problemele lor atât de
importante. Toţi oamenii sunt egoişti, pentru că egoismul e până la urma calea
prin care suntem robi. Toţi avem un preţ, toţi avem un obiectiv care în timp ne
devorează, ajunge să ne consume, ne pierdem libertatea de a fi noi înşine pe un
altar demonic al propriului egoism.
-
Nu
zic asta, doar că până la urmă nu mă cunoşti cam deloc! Ştii cum arăt, mă simţi
lângă tine, ştim unul despre altul doar lucrurile evidente.
-
Şi
cu ce mă deranjează! Până la urmă ce e de ştiut vom şti, ce trebuie rămas
ascuns aşa va rămâne! Crezi că sunt aşa importante lucrurile astea? Eu cred că
nu! Iubirea crează egalităţi nu le cauta, fiecare cu trecutul lui, fiecare cu
durerile lui! Până la urmă nu cred că visul acesta va vindeca răni, visul ăsta
ne poate da un prezent frumos şi un viitor în care să credem! Nu vreau să mă
întorc la ce a fost acum 15 ani, e o mare prostie, ce voi găsi, cel mult
amintiri pe care le voiam moarte. Mă voi întoarce mereu la ce a fost ieri când
ne iubeam, la ce e azi…uite de câtă vreme vorbesc şi nu te mai sărut odată. Hai
să lăsăm gândurile, nimic nu se va schimba în mine ca să merite să ascult
argumente rezonabile de altfel. Te voi iubi şi gata….dacă mai stăm puţin va
răsări soarele iubito, stai cu mine?!
-
Cât
mi-aş dori de s-ar putea!! Asta mă doare Bucure, îmi doresc atât de multe şi
ştiu că e imposibil să se întâmple!!! Ştii că trebuie să plec, ştii că mereu
visele se termină în zori
-
E
o prostie iubită mea, visele nu se temina niciodată, nu câtă vreme mintea vrea
să le păstreze…
Plecase, marea era roşie, era liniştit, nu dormise
toată noaptea, va fi probabil un altul care va dormi până la prânz în Vamă,
printre miile de acolo nimeni nu îi va simţi lipsa, nimeni nu va întreba unde a
umblat.
Răsărise soarele de multă vreme, nu avea chef să
intre în rulotă, era plin de nisip, simţea sarea uscată pe trup dar nu voia
nici să facă duş, voia să păstreze întâlnirea de la malul mării, voia să simtă
încă sărutul sărat pe buzele însetate. Nu îi era foame, nu mai simţea nimic,
afară de un gol în stomac, un gol de dor.
Ziua trecuse, era tot mai morocănos, îi era dor de
laptopul lui, se simţea bine scriind, nu îl mai interesa acum distracţia, nu
voia nici măcar să guste din bere, ştia că mai are de aşteptat minim 24 de ore. Niciodată nu s-ar fi gândit
în urmă cu mulţi ani ca într-un weekened cu Gabi avea să se plictisească, să
îşi dorească să se termine. Era ultima dată când mai iese cu ei, nu voia să fie
nepoliticios, dar nu simţea nicio atracţie în distracţiile astea mărunte. Ei îl
înţelegeau, credeau că pierderea soţiei e de vină pentru starea asta, vinovatul
era însă el.
Tot ce spera acum era că timpul să treacă mai repede,
nu suporta privirea lui Gabi care îl întrebă parcă ce naiba e cu el, nu suportă
să le vadă pe fete uitându-se pe rând una la alta apoi la el, se simţea ca un
măscărici de circ. Chiar nu avea nevoie şi de umilinţă. Probabil că atitudinea
lui îi jignea, erau chit până la urmă nici a lor nu măgulea.
La intorcere conducea absent, muzica era parcă şi mai
tare, simţea doar chemarea libertăţii, chemarea de a fi acasă, de a visa
iarăşi. Nu era un om normal cu dorinţe normale.
În sfârşit acasă, era deja trecut de miezul nopţii,
era atât de obosit încât abia a găsit resurse să facă un duş călduţ repede,
apoi întins în pat, privind tavanul s-a gândit preţ de o clipă la Alba, apoi a adormit, spera să o viseze. Era tot ce îşi
putea dori, dacă ar mai fi avut energia, ştia însă că îl va veghea, că va fi
lângă el aşa că putea dormi liniştit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu