CAPITOLUL 16
Dimineaţa era superbă, erau ei doi și mergeau la pas
prin Poiana Coștilei, era plin de brânduşe, de toporaşi, era sfârşit de aprilie
şi natura înviase, totul era parcă din alt an, din altă viaţă!
-
Iubi,
cât e de frumos!!! Mulţumesc iubitule!
El se aplecase şi adunase câteva brânduşe, i le
împletise în păr deasupra urechilor, era aşa frumoasă cu părul ei de aur
scăldat în soare!
-
Cu
plăcere iubită mea! Arăţi superb! Mulţumesc că eşti aici! O prinse în braţe şi
o sărută, purta un rucsăcel uşor pe umeri, era foarte protector, uneori părea
să o sufoce cu atenţia lui, dar îl iubea tocmai pentru acesta atenţie, tocmai
pentru că se dăruia tot în fiecare zi doar ei.
-
Iubi….mi-e
sete, nu, nu vreau gatoarade, te vreau pe tine! Se sărutară iarăşi.
Era prima lor ieşire pe munte, era prima dată când
mergeau împreună pe poteci de munte, era prima lor primăvara împreună! Nimeni
nu îşi explicase misterul unei supravieţuiri miraculoase. A stat în comă 21 de
zile, l-au găsit în dimineaţa următoare căderii în Valea Cerbului, nu îi plăcea
să povestească despre acel incident îl schimbase asta e evident, îi schimbase
în primul rând ochii, erau blânzi, nu mai aveau în ei revoltă. Alba plecase a
doua zi dimineaţă să îl caute, sunase la salvamont, apoi aflase că a ajuns în
comă profundă la spitalul Floreasca. Se temea să meargă, bănuia că sunt acolo
deja rudele, prietenii poate, copiii. Totuşi ceva nu îi dădea pace, a hoinărit
prin Bucureşti până seara târziu când i-a dat de urmă, era la terapie
intensivă, până la urmă a reuşit să între 5 minute să îl vadă. I-a privit faţa
liniştită, şansele de supravieţuire erau minime, suferise multiple leziuni
interne care în mod inexplicabil se dovediseră a nu îi fi fatale, apoi comoţia
cerebrală, ar fi trebuit să îl ucidă pe loc. Nimeni nu înţelegea ce îl ţinea
legat de lumea asta, tehnic nu era mort, încă avea activitate cerebrală, încă
respiră şi avea puls iar cel mai paradoxal era că nu aparatele îl ţineau în
viaţa…trăia pentru că încă nu murise. L-a privit avid în acea noapte, îşi dorea
să nu mai plece niciodată, îşi dorea să rămână acolo să îl ţină de mână până îl
va readuce la viaţă, era totuşi viu, simţise asta. Îşi amintise în acea noapte
de vremea când era asistentă la etajul patru la neurochirurgie, îşi amintea de
acel tânăr care nu mai scăpase, îşi amintea de Petre, doamne cât se temea ca
muntele să nu îl ia şi pe Bucur. În aceea seara aparatele au monitorizat o
intensificare a activităţii cerebrale. Ea revenea seara de seară, petrecea
câteva minute la început, apoi pe măsură ce începuse să devină de-a casei o
lăsau să stea şi câte o oră, urma să fie mutat de câteva zile într-o rezervă şi
va fi mult mai uşor, mai ales ca sora şefă era o fostă colega din alte vremuri
parcă. Evită să ajungă ziua, nu voia să se întâlnească cu părinţii lui, cu rudele, cine să le fi spus că e?! Aşa seara de seară
patrecea acolo, apoi conducea atent către casă. Îl ţinea de mână, îi plăcea
mâna aceea mare, moale şi caldă, o mână puternică puţin slăbită acum, îi plăcea
să simtă căldura, viaţa din acea mână, îl sărută încet când era singură cu el,
ştia că toate astea îl vor ajuta să se refacă, să se întoarcă la viaţă, ştia că
el ştie că e acolo! Trecuseră 20 de zile, starea părea aceiaşi, era stabilă
totuşi, rănile se vindecau cu o repeziciune fantastică, medicii priveau
contrariaţi cum vânătăile se vindecau de a zi la zi, starea generală era tot
mai stabilă, cu 3 săptămâni îl urmă viaţă abia mai pâlpâia în el, acum era
stabil, părea a se trezi din clipa în clipă şi a se ridica. Venise ca de obicei
pe la zece seara, se aşezase pe pat la căpătâiul lui şi îi ţinea mâna, nu avea
ce îi face mai mult de atât, dar îi stangea mâna cu atâta disperare, cu atâta patimă,
ştia că îl va putea scoate din ghearele morţii ştia că îl va putea păstra
pentru totdeauna al ei! Trebuia să creadă, era rândul ei să creadă că se poate!
Îl strânge de mână, apoi se aplecă să îl sărute, ar fi dat orice să vadă acei
ochi deschişi, să se vadă oglindită în ei, buzele erau moi şi calde, îi plăcea
atât de mult să atingă acele buze, îl sărutase lung şi plină de dragoste.
Simţise apoi mâna lui crispată pe e ei, simţise cum o strânge uşor, nu îi venea
să creadă era primul semn de când era aici, o strângea tot mai puternic de
mână, apoi pleoapele se deschiserera, o privea atât de tandru, simţea cum intră
parcă în acei ochi, erau mai blânzi şi mai calmi că data trecută când îl
întâlnise, avea o lucire de pace în ei. buzele încercau să se deschidă pentru a
rosti ceva, îi puse degetul pe ele,
-
Stai
linisitit, o să ai tot timpul să vorbeşti….ce mă bucur că ai revenit!! Nu spune
nimic, nu plec de aici, nu mai plec niciodată de lângă tine! Voi rămâne aici
cât ne va lăsa viaţa să fim împreună
O strângea de mână, o ţinea strâns ca şi cum se temea
să o piardă, o ţinea de mână, părea că din acea atingere îşi ia viaţa, se
încarcă cu viaţa pentru a putea continua.
-
Mulţumesc
iubito!!! Sunase ciudat, o voce stinsă, era totuşi după o comă de trei
săptămâni.
A rămas mai mult în acea zi, nu l-a lăsat să
vorbească, nici măcar să ţină ochii deschişi, era treaz, era al ei, simţea că
are nevoie de el, ştia că viaţa ei are un alt sens acum!
Revenise în seara următoare, ar fi trebuit să
petreacă revelionul, dar în ultima clipă a plecat pur şi simplu la Bucureşti,
era treaz când a intrat în rezervă, vorbea tot încet dar era mult mai coerent,
o întâmpină se cu un zâmbet! Ştia că e noaptea dintre ani, vorbise mai devreme
cu părinţii lui, cu copiii, ştia că e noaptea dintre ani, nu o aşteptase, deşi
se aştepta că îşi va sacrifica revelionul pentru el, ştiuse. Îi zâmbise, o
învăluise cu privirea aceea plină de dragoste, era doar al ei, ştia asta…
-
La
mulţi ani Bucure, era aproape de miezul nopţii!
-
La
mulţi ani Alba! Iartă-mă că ţi-am dat atâtea emoţii!!
-
Fă-te
bine şi vei plăti tu pentru asta! Acum fă-te bine!! nu vorbi prea mult! Avem
timp, voi rămâne mareu cu tine, voi fi mereu a ta, numai a ta Bucure!!!
-
Ştiu,
simt, am simţit toată iubirea ta! Datorită ţie sunt acum aici, viu!
-
Nu
exagera, eşti datorită medicilor!!
-
Hai
să îţi spun cum a fost de fapt….o să fie greu de acceptat, dar nu mai greu ca
un vis în care îmi apăreai tu acum aproape 3 ani, nu mai greu decât să acceptăm
că ne-a fost dat să fim împreună în viaţa asta, nu mai greu de acceptat că
iubirea noastră ne va lega pentru eternitate!
-
Nu
te obosi….iubitul meu, ai timp să îmi spui totul, ai timp, acum eşti doar al
meu!
-
Sunt
doar al tău, asta e clar, dar aş vrea să îţi spun cum a fost…dacă obosesc sau
adorm mă ierţi! Uite, după ce m-am văzut cu tine, ţi-am înţeles ezitarea, apoi
am urcat pe munte cum făceam de obicei, va fi greu să accepţi acele imagini, va
fi greu să accepţi că în acei munţi sunt multe spaţii goale, că acolo sunt
energii, eu le zic spirite pare mai uşor, pe care nimeni nu le controlează,
energii de la începutul umanităţii! Acele spirite au condus umanitatea spre
progres, acei veghetori au grijă de noi copiii universului. Ei bine acolo, în
imaginaţia mea probabil îţi vorbisem, ştiu că nu puteam fi împreună, eram însă
furios, te aşteptasem atâta vreme, apoi brusc, totul se ducea…am pornit furios
fără să-mi pese de nimeni să ies din acele grote. Din păcate povestea m-a scos
direct în calea morţii, nici măcar o minune nu mă putea salva, am căzut, nu
aveam cum să rezist, era imposibil. Apoi trebuia să mor, simţeam negrul etern,
simţeam durerea şi că nu am aer să respir! Regretăm însă, voiam să trăiesc,
voiam să dau o şansă iubirii noastre, voiam să mă schimb, să fiu un om care să
te merite. În acel moment peste mine am simţit o fiară, era un urs, imens,
acelaşi care mă atacase înainte de acea noapte magică de sânziene. Ştiam că
dacă mai am puţină viaţă în trup mi-o va frânge, mereu am asociat ursul cu un ucigaş, de câte ori visam urs auzeam de moartea
cuiva. Nu mă mai temeam, ştiam că sunt mort, mă deranja însă ca acel animal să
mă mutileze, să mă mănânce. I-am simţit răsuflarea caldă pe fata mea, am simţit
paradoxal liniştea, ursul s-a aşezat pe mine şi m-a încălzit, îi simţeam inima
bătându-i prin blana udă şi rece ce îmi devenea astfel adăpost. Apoi, simţeam
cum pot să mă ridic, să plutesc, simţeam cum mă desprind de trupul chinuit de
lovituri şi primul gând în clipa aia a fost să zbor la tine, puteam să mă înalţ
dar nu voiam, voiam să vin la tine, atunci am apărut şi ţi-am vorbit, ştiam că
nu e în regulă, dar eu voiam la tine, nu voiam să ştiu altceva! Apoi am plecat,
pur şi simplu ceva mă trăgea de acolo, am intrat în munte, am stat pe acea
laviţă pe care m-ai văzut tu, ştiu că ai fost acolo! Imediat ce ai plecat tu am
simţit o prezenţă în încăpere, era o prezenţă puternică, era ubicuua, simţeam
că îmi vin gânduri de la ea. Nu avea trup, nu avea voce, ştiam însă că este
Marele Creator, că sufletul meu trebuia să se întoarcă la matca, dar eram
trist, protestăm, nu voiam să mă ridic de pe acea laviţă. Voiam să trăiesc, nu
mă interesa uitarea sau pacea. Am aflat apoi că nu mă pot integra în univers
câtă vreme nu las uitarea să mă învăluie, eu însă luptăm cu oboseala, cu teamă,
eu voiam să îţi păstrez chipul în mintea mea, în suflet. Nu voiam să
plec….ştiam că nu pot face nimic, dar nu voiam să plec, nu înainte de a face
ceva cu viaţa asta a mea. Până la urmă am aflat că iubirea ta mă ţinuse viu, că
refuzul tău de a mă abandona făcuse sufletul meu atât de puternic în fața
chemării! Am învins moartea, acum trebuie să trăiesc viaţa. Am jurat atunci că
voi fi al tău toată viaţa, am jurat că nu voi invoca nicioadata moartea, nici
măcar nu mă voi mai gândi la ea. Asta voiam să ştii….capul îi căzuse prăbuşit
de efort. Îl ţinea strâns de mână!!
-
Te
iubesc Bucure! Nu credeam să mai spun cuiva asta!
-
Şi
eu te iubesc, nu voi mai pleca niciodată de aici! Nu voi mai urca pe munte!
Mi-am jurat!
-
Să
nu îţi fie frică, vei urca, vom urca! Vreau să urc cu tine! Nu te mai gândi
acum, fă-te bine! oricum ai de luat bătaie multă când te vindeci! De la mine,
de la copiii tăi! Ai atâtea motive să trăieşti şi tu pleci nepăsător să mori!!!
-
Nu
voi mai pleca niciodată!
După alte două săptămâni petrecute în rezervă şi
analize perfecte l-au externat, era disperat, îi lipseau serile când Albă venea
să îl viziteze, acum era singur, murea de dorul ei! Vorbeau însă mult la
telefon, pe messenger. Ajunseseră să se cunoască cu adevărat, îi spunea cu
încredere secretele lui, era un alt om, mai calm, un om în care nu mai încăpeau
îndoială şi conflictele. Se refăcea rapid, mergea folosind un cadru metalic,
dar mergea tot mai bine. Medicii erau miraţi de revenire, era miraculoasă! Se
făcuse martie, era soare şi cald afară, era în curte, citea o carte, încerca să
uite de dorul Albei, vorbiseră în urmă cu jumătate de oră la telefon, ea îl
sfătuise să iasă pe afară dacă tot e frumoasă vremea, acum stătea în scaun
afară şi citea, renunţase de câteva zile la cadrul metalic, şchiopata încă
puţin dar calca destul de bine, făcea foarte multe exerciţii fizice. Auzea
motorul unei maşini care urca pe stradă dar nu mai tresărea, el nu aştepta pe
nimeni. Apoi maşina opri în faţa porţii lui, parcase şi…era ea! Nu îi venea să
creadă! era atât de elegantă, îmbrăcată în costumul negru, totul venea
impecabil!
-
Hei
ursule! De când se refăcuse se
identifica tot mai mult cu un urs, tatuase unul pe umăr, era modul lui de a
mulţumi acelui animal care îi dăruia totemul lui, puterea şi independenta lui.
Ai musafiri!!! Bucuros de oaspeţi??
Tăcea, era atât de mirat şi de bucuros că parcă
începea să îi treacă şi şchiopătatul. Venea încet să o îmbrăţişeze, o ţinuse
trans în braţe câteva minute bune! Apoi o prezentase părinţilor, copiilor, toţi
o plăceau, cumva o ştiau atât de bine din povestirile lui, toţi ştiau că îi salvase viaţa, toţi ştiau cum îl veghease
noapte de noapte la spital! Pe seara, se retraseră în camera lui! Se făcuse
miezul nopţii
-
Iubita
mea, sper că nu mai pleci acasă la ora asta!
-
Ar
trebui, dar ştii ceva, nu-mi pasă! M-am simţit atât de bine în după-amiaza asta
încât cred că rămân! Îmi dai o pijama, un tricou de-al tău?! O
să sun să o rog pe mama să stea la noi.
-
Sigur!
Alege!
Adormise până la urmă într-un sorţ şi un tricoul larg
cu Iron Maiden, au dormit îmbrăţişaţi toată noaptea, atât, nu făcuseră
dragoste, doar se ţinuseră îmbrăţişaţi toată noaptea!
Trecuse primăvara, acum era sfârşitul lui aprilie,
urcau pe munte, îşi revenise destul de bine, nu voia să forţeze, se plimbau
prin poiana aceea minunată, ea purta câteva brânduşe prinse în părul auriu. Se
ţineau de mână, când simţi o tresărire, simţea viaţa în ea, era surprins de
constatare! Instinctiv în minte îi veni figura strămoşului sau, îi vedea
fericirea din noaptea când făcuse prima dată dragoste cu Stanca, abia acum îi
înţelegea acea lucire fericită, dăduse viaţa. Simţea viaţa în Alba, ochii îi
erau mai vii ca niciodată, era atât de fascinat de femeia frumoasă ce i-a fost
în sfârşit sortită! Nu voia să îi spună însă vestea, se temea să nu o sperie,
va astepta până mâine când va planta un pom, un pom ce va rodi, un pom ce va
apuca să fie martor ani mulţi fericirii lui de acum. Plecară târziu către casă,
era o zi superbă, parcă voiau să evadeze din timp, parcă voiau în sfarstit că
totut să se oprească în loc!
Tresărise speriată, venise dimineaţa şi nu era în
pat, primul gest era să îl îmbrăţişeze şi să îi spună simplu te iubesc! Făceau
asta în fiecare dimineaţă, devenise un ritual, apoi el se ridică şi îi aduce
ceva pregătit rapid şi stângaci de mâncare, uneori aducea numai o cafea din
care lua cu voluptate o gură, era singura lui porţie de cafea. Acum plecase
înainte de a se trezi ea, era oarecum atipic, mai ales că era o zi de duminică!
De ce se grăbise oare?! Simţi un miros de frezii, ştia că e el:
-
Bună
dimineaţa iubitule, de ce te-ai trezit aşa devreme?!
-
Pentru
că e o zi mare, pentru că azi avem de plantat un pom pentru fetiţa noastră
minunată?!
-
Pentru
care din ele?! Avem două!
-
Nu
pentru ele, pentru fetiţă minunată ce urmează a se naşte, pentru viaţa ce
palpita acum în tine!
Privea contrariată, nu avea niciun motiv să se
aştepte la aşa ceva!!
-
E
o glumă??!
-
Deloc,
ieri am aflat asta, am decis să îţi spun astăzi pentru că mă temeam puţin de
reacţia ta….sper să îţi doreşti să dai viaţa! Ştiu, e dificil, te vei chinui,
dar cred că e piatra noastră de încercare, şansă dată de destin iubirii noastre
să rămână nemuritoare
-
Nu
ştiu ce să zic, jur…mi-ar plăcea să te cred!! Oricum, mulţumesc pentru idee,
pentru o clipă m-am simţit perfect gândind că urmează să dau iarăşi viaţă…vom
vedea! Mi-ar plăcea să ai dreptate
-
Am!!!
Am simţit ieri pe munte, am simţit că va fi o fetiţă şi îi vom spune Bianca sau
Blanca! Cum vei vrea şi tu! E darul nostru alb, e minunea cu care se
încununează iubirea noastră! Avem nevoie de alb!
-
De
ce de alb?!
-
Pentru
că albul înseamnă puritatea de dinainte de idee, albul e fondul pe care poţi
scrie versuri, fraze, poţi picta! Albul e darul lui Dumnezeu către noi oamenii.
Şi noi putem să îi mulţumim aşternând peste albul magnific culoarea sufletului
nostru. Apoi mai e ceva…să ştii că ieri, mergând pe munte am înţeles că de fapt
nu acolo e altarul meu! Altarul meu este în sufletul tău, prin atingerea ta am
simţit prima dată şi eu atingerea sacralităţii în mine.
-
Nu
exagera!!! Ştii bine că muntele îţi va fi mereu altar, mă bucur dacă m-ai pune
imediat după el!
-
Eşti
mult peste! Acolo pe munte eram până la urma singur, eram eu însumi căutându-l
pe Dumnezeu, făcând eforturi…prin tine l-am găsit fără a face nimic! Ştii, el
nu ne atinge fizic, nu o poate face decât prin oameni şi lucruri dragi nouă! Şi
cel mai de preţ dar este sufletul pereche, acel suflet după care tânjeşti toată
viaţa! Cel care te schimbă nu pentru că în tine era iubirea latentă şi tocmai o
descoperi, asta poate face orice iubit sau iubita, sufletul pereche îţi schimba
esenţa!
-
Exagerezi
cu siguranţă, mă simt aiurea când văd că mă divinizezi, sunt doar un om.
-
Ce-ţi
place să mă întrerupi!! Voiam să ştii că atunci când întâlneşti cu adevărat
sufletul pereche te schimbi radical, renaşti, eşti un altul şi te priveşti fascinat
pe tine însuţi! Şi ştii că prin acel suflet ai primit şansă să uiţi trecutul,
să te scuturi de greşeli şi să trăieşti o altă viaţă, un rest de viaţă total
diferit de ce ai trăit până atunci! Atâta tot…
Timpul trecea peste ei, la început Alba a râs, apoi
după o vreme un simplu test i-a alungat puţin râsul, apoi când vară se apropia
de sfârşit un ecograf a confirmat că urma să vină pe lume o fetiţă! Casa lor
devenise cumva prea mică, neîncăpătoare pentru toţi copiii, se lucra de zor la
extinderea ei, dar tocmai forfota asta îi făcea pe toţi să fie atât de
apropiaţi, tocmai spaţiile mici îi făceau să comunice atât de mult, să
trasforme totul într-o joacă. Era o casă în care nimeni nu era şi nici nu voia
să fie singur, e drept că linistea lipsea cu desăvârşire, dar în acel vacarm era
atât de prezenta viaţa. Uneori, când târziu casa se umplea de linişte îşi
aminteau de acele momente de singurătate, în care îi scria, în care ea visa şi
aşteptă iubirea, îşi aminteau de singurătatea aceea apăsătoare. Acum cădeau
frânţi unul în braţele celuilalt, erau seri când dormeau duşi până dimineaţă,
erau seri în care se plimbau prin grădină său stăteau până târziu în curte,
admirând cerul senin şi ascultând greierii. Erau seri când se urcau într-una
din maşini şi plecau hai-hui, uneori numai să bea un fresh la cel mai apropiat
OMV, alteori pur şi simplu mergeau o oră, o oră jumate într-o direcţie apoi se
întorceau. În cele mai multe seri însă stăteau în întuneric şi ascultau muzica.
Erau serile cele mai dificile pentru el, pentru că voia să îi scrie o poezie, o
avea în cap dar se voia o surpriză, aşa că uneori lipsea fix 5 minute şi o
scria rapid pe telefon apoi o timitea email…
De ceva vreme viaţa devenise un mic paradis, nimic
spectaculos afară de iubire, era că în clişeele alea de Hollywood, dragostea
plutea în aer. Bucur începuse în toamna să scrie la următorul roman, era atât
de fericit când termină câte un capitol şi i-l dădea să îl citească, era cea
mai frumoasă senzaţie, era primul şi cel mai fidel cititor!
Fetiţa ar fi trebuit să apară pe lume puţin după
revelion, în jurul Sf Ion! Era o iarnă minunată, începută cu ghetuţe pline de
Moş Nicolae, continuată cu un brad mare şi plin de cadouri! Ajunul l-au
petrecut cu toţii cântând colinde, ascultând muzică până târziu! Era frig şi un
cer senin sticlă, Alba se mişca acum
greu din cauza sarcinii, era însă mereu veselă şi pusă pe glume, întinerise
parcă cu 10 ani! Renunţase la tocurile înalte, renunţase la ţinutele “viespe”
mulate pe talie, arata acum că un înger, buclele blonde şi ondulate erau mereu
răvăşite de vânt sau de vre-o mângâiere prea apăsată. Priveau zăpadă de afară,
priveau un petic de cer din dormitorul lor imens de la mansardă, era o cameră
mare şi joasă fără niciun fel de mobilier afară de un pat larg şi jos şi câteva
fotolii din acelea în formă de bocanc și minge de fotbal. Seara adeseori
dormitorul lor devenea loc de joacă pentru toţi, era locul în care maşinuţele
şi păpuşile se rătăceau printre cărţi de joc, printre tot felul de alte obiecte
devenite vremelnic jucării. Priveau îmbrăţişaţi oraşul luminat de peste vale,
priveau întunericul în care doar zăpadă sclipea în bătaia lunii şi a stelelor.
Era atâta linişte, prin fereastra deschisă intra puţin aer rece.
-
M-ai
făcut atât de fericită Bucure! Cum să-ţi mulţumesc pentru tot?!
-
Tu
ai făcut totul, tu ai avut tăria să renunţi la viaţa de dinainte şi să îmi
acorzi încredere! Eu am făcut doar ce am simţit, ce simt clipa de clipă, eu am
fost doar eu însumi, mai îndrăgostit că niciodată de tine. Până la urmă să mulţumim
destinului că ne-a adus împreună!
-
Hai
să-i mulţumim! Hai să-i jurăm că orice s-ar abate peste noi vom fi la fel de
fericiţi intodeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi, tot restul vieţii
noastre!
-
E
singurul mod de a mulţumi cerului iubita mea. Avem o iubire, trebuie să o
ocrotim şi să o dăm mai deaparte copiilor noştrii! Noi vom fii mereu modelele
lor, ce vor vedea la noi posibil, vor ştii că e posibil şi în viaţa lor! Să ne
rugăm că fiecare din ei să găsească atunci când va veni vremea sufletul pereche,
să nu aplece mintea la iluzii, la vise false! Toate astea le va aduce doar
dezamăgire. Trebuie să înveţe să creadă în iubire…şi cum o vor face altfel
decât văzându-ne pe noi?!
-
Ţine-mă
în braţe în seara aşa, ţine-mă aşa cum faci în fiecare seară!
Trecuse Crăciunul, au stat mult pe acasă, Alba se
mişca tot mai greu, apoi acasă era un mic paradis, în curte răsăriseră deja în
ritm ameţitor de unul pe zi câţiva oameni de zăpadă, stadă devenise un derdeluş
perfect, seara de seară se umplea de copii şi sănii. Erau zile de calm, în care
telefoanele sunau puţin, în care tihna anului ce se pregătea să plece se
aşternea peste tot, fusese până la urma cel mai fericit an de până atunci!
Pe 31 decembrie a nins toată ziua, pe seară mare
parte din oamenii de pe strada erau la
făcut pârtie, niciodată primăria nu făcuse nici cel mai mic gest pentru a
deszăpezi acea stradă, fiecare ieşea cu o lopată şi aşa din casă în casă, din
metru în metru aveau poate cea mai frumos întreţinută stradă din oraş. Era o
comunitate în care solidaritatea încă mai funcţiona. Apoi că prin minune pe
seara s-a oprit ninsoarea. Mai târziu aştepta câţiva prieteni în vizită, nu voiau să îi lase singuri de
revelion, spre bucuria copiilor însă mai mulţi invitaţi aveu ei. Şi aproape de
miezul nopţii toţi priveau fascinaţi focul mare din curte, un foc făcut din
lemne înalţe într-un loc în care nu punea nimic în pericol, un altul mic ardea
mocnit cărbunii în grătarul din piatră, era un grătar rustic, făcut parcă
într-o joacă din lespezi aseazate una peste alta, era însă original şi toată
lumea îl aprecia! În jurul focului se degusta ţuica fiartă şi vin fiert, toţi
cei prezenţi înfăşuraţi în canadiene groase urmăreau fascinaţi jocul
flăcărilor, capriciile focului, speranţa renaşterii, speranţa cu care un om
normal priveşte spre viitor. Copiii păreau să danseze în jurul lui! Nimănui nu
îi lipsea atmosfera de cârciumile de lux unde se făceau rezervări pentru o masă
de revelion cu luni înainte! Erau liberi asemeni focului! Trecuse ceva vreme de
când se aprinsese focul de tabără, ardea tot mai mocnit, zăpada se topise în
jurul lui, forma un cerc negru, mărginit de un joc superb de zăpadă topită şi
urme de fum…între timp atracţia se mutase la grătar unde la lumina slabă a unor
lanterne fiecare mânca friptură pe bucăţi de pâine. Nu aşa trebuia să se
întâmple, dar aerul rece era atât de plăcut după ţuica fiartă şi grătarul
apetisant încât nimeni nu mai voia în casă. Se apropia miezul nopţii, băieţii
pregăteau arficiile într-un colţ al gadinii, Bucur desfăcea sticle de şampanie
şi turnă în pahare, va renunţa şi el la obicei şi va ciocni o cupă cu Alba, va
sorbi daor o gură şi îi va spune la mulţi ani!
-
5,
4..3..2…1….La mulţi ani!!!!!!!!!!! Au strigat toţi aproape în cor!
-
La
mulţi ani iubita mea! Să fii fericită şi să te bucuri că acum de întreaga
noastă viaţa! Te iubesc mult!!
-
La
mulţi ani!!! Şi eu te iubesc şi ştii bine!!! Iaie-mă în braţe, se alintă aşa
cum cel mic se alintase pe vremea când nu putea spune “ia-mă”
Stăteau îmbrăţişaţi de minute bune. Peste focul de tabără
acum se aruncă zăpadă, focul urma să se stingă, acelaşi tratament a primit şi
jarul din grătarul de piatră. Intraseră toţi în casă, la lumina slabă a
intalatiei din brad se dansa, mai mult în joacă pentru că vedetele erau copiii.
Totul părea desprins dintr-un basm. Se apropia de 3 dimineaţa când Alba a
tresărit, a plecat schimbată la faţă şi speriată din livingul unde era
petrecerea. Bucur o urmă imediat.
-
Iubi,
cred că vine….cred că tocmai s-a rupt apa!! Mi-e frică….
-
Stai
liniştită…mergem acum, stai întinsă puţin până încălzesc maşina şi pun ceva în
geanta asta.
Revenise după câteva minute, înghesuise în geantă un
halat, pasta de dinţi…habar nu avea ce a apucat să pună nu era important,
maşina era caldă deja.
-
Poţi
merge?! Hai să te ajut
-
Hei,
nu-i necesar, pot merge, mă doare puţin dar nu-ţi face griji…va fii bine. Îl
privea schimbat la faţă, era un contrast fantastic la omul ăsta. Cu câteva zile
înainte de Crăciun cumpărase un porc pe care îl ucisese cu mâna lui, apoi
făcuse totul după tradiţia veche de zeci de ani la ei acasă.
Nici măcar nu clipise omorând acel animal şi acum o
privea în ochi şi era speriat ca un copil, mereu se regăsise în ochii aceia
care o priveau cu blândeţe, mereu privirea lui îi aducea linişte.
-
Hai
uşor, îţi dai seama că îmi fac griji! Habar nu am unde să mergem…cred că ne vom
opri la Câmpina.
-
Aşa
vom face, hai că eu nasc nu tu! Şi eu nu-s aşa îngrijorată!
A condus ca un nebun, atent şi totuşi rapid, parcă îl
durea fiecare viraj sau frâna, drumul durase sub un sfert de oră, apoi parcase
rapid lângă spital.
Asistenta adormită şi probabil supărată că era de
serviciu în noaptea de revelion trezise medicul de gardă, de la acesta aflase
că dilataţia se apropia de maxim şi că va naşte natural. Se temea, îi povestise
ce păţise la naşterea anterioară, îi povestise că a fost o sarcină grea
sfârşită cu cezariană. Acum nu mai era timp, îl înjura în gând pe medicul cu
care urma să nască în ianuarie că programase internarea abia pe 6 ianuarie,
acum era târziu. Se ruga să nu se întâmple ceva rău, mereu plătise fericirea cu
tristeţe maximă, toată viaţa lui plătise fiecare secundă de fericire cu trei
secunde de tristeţe. Era pentru prima dată speriat mai rău decât era speriat de
moarte. Ştia că nu ar rezista să piardă iarăşi un om drag, ştia că viaţa fără
ea nu ar mai avea absolut niciun sens. După multă vreme în minte îi venise
gândul suicidului, era un gând rece şi lipsit de patimă, uin gând raţional care
îi spunea că viaţa fără ea nu mai poate fi trăită. Era că atunci când te
loveşte boală ca tocmai ai primit de la destin o boală incurabilă cu evoluţie
rapidă. Cumva accepţi inevitabilul, cumva accepţi că zilele sunt mai puţine în
mod cert decât credeai poate ieri când încă nu ştiai. Şi odată conştient de
acest gând orice om accepta mult mai uşor gândul morţii, uneori parcă se simte
o nerăbdare senină, nu-i curaj e doar nerăbdare, e doar tendinţa unui om de
acţiune de a se ridica şi de a pleca fără să aştepte la rând să fie chemat. Era
un gând rece şi urât şi se mustră în gând că în loc să se gândească la Albă, să
îi fie alături în acele clipe el gândea meschin că o va pierde. În ciuda
banilor lăsaţi pe biroul doctorului, o plată evident generoasă nu i s-a permis
să intre în sala de naşteri. Aștepta pe hol, un hol mult prea mic pentru miile de
paşi pe care îi făcuse în ultima oră. Apoi uşa se deschis şi asistenta
somnoroasă de mai devreme îi arătă o minunăţie de copil:
-
Să
vă trăiască!! Aveţi o fetiţă superbă de 3 kilograme! Şi mămica e într-o stare
excelentă. Mergeţi să o vedeţi
-
Mulţumesc
din suflet. Simţea cum apăsarea i se ia de pe suflet, simţea că în noua viaţă
în care renăscuse nimic rău nu i se mai putea întâmpla.
Păşi uşor către salonul în care se odihnea Alba, era
singură într-o rezervă de două paturi. O privea plin de dragoste, era obosită,
avea cearcăne care arătau durerea, efortul, dar fața îi râdea, era o față
fericită.
-
Ce
copil frumos avem iubitule!! E superbă şmechera!
-
Păi
sigur e frumoasă ca tine! Nu poate fi altfel! Mă bucur că eşti tu ok, mi-am
făcut atâtea griji!!
-
Tăntălică!
De ce??! Ştiam că totul va fi perfect, am încredere în tine, de ceva vreme
ascult tot ce spui, se pare că cineva chiar te inspiră. Eu cred în tine, am
învăţat să cred mereu în tine şi tu erai atât de sigur că acest copil e
încununarea destinului nostru încât eram sigură că va fi bine! Nu fii copil,
te-am simţit speriat!
-
Acum
ştiu că toată viaţa vom trăi împreună, niciunul dintre noi nu va pleca primul
niciodată nicăieri. Te iubesc! Hai să te îmbrăţişez!
-
Vin!
Plecase târziu dimineaţa să dea vestea cea mare
acasă, o parte din musafiri îl aşteptaseră chiar de se făcuse dimineaţa, chiar
de se instalase plictiseală! Era prima dată când s-ar fi îmbătat de dragul
vremurilor bune, dar nu avea cum, peste câteva ore se va duce iarăşi la spital.
Spitalul era aproape gol şi în sinea lui râdea de situaţie, acum fix un an el
era într-un pat de spital şi Alba îl vizita seara de seară, acum îi venise
cumva rândul lui. Intrase în salon cu un buchet imens de trandafiri, făcuse un
adevărat miracol să îi găsească pe 1 ianuarie, avusese însă noroc că ştia pe
cineva care vindea flori la un stand în piaţa din Campina, îl sunase şi omul a
fost chiar bucuros să îi pregătească mai multe buchete de flori. Găsise cu greu
câteva frezii care să arate cât de cât bine să nu fie atinse de ger, trandafirii
însă arătau perfect de un roşu aprins, contrastau cu firavele frezii albe şi
galbene. Dăruise flori asistentelor şi cel mai mare şi frumos buchet îl
păstrase pentru ea.
-
Mulţumesc
pentru flori, nu te întreb cum ai reuşit, ştiu că e 1 ianuarie!
-
Sunt
un tip plin de resurse iubita…ştii asta!
-
Ştiu!
Ce fac copiii noştrii?!
-
Te
aşteaptă emoţionaţi toţi, o aşteaptă şi pe noua lor “jucărie”, mai ales
fetele…sunt ok şi le e dor de tine doar!
-
Ştiu,
am vorbit cu toţi la telefon, au avut grijă să mă ţină de vorbă cât lipseşti
tu! Sunt copii buni toţi…mă bucur că pot trăi lângă ei, lângă voi toţi.
-
Merităm
fericirea asta! Hai să te ţin în braţe
Stătea cu capul rezemat pe umărul lui de multă vreme,
era o îmbrăţişare caldă, vorbeau, dar nu mai păreau a conta cuvintele, totul
era în inima lor! Din iubirea lor se născuse un suflet, un suflet care cumva se
întorcea sub o altă formă să fie cu copiii şi cu el, simţise asta, nu ştia însă
ce să zică. Era prea controversată teoria să o creadă, dar parcă tunelurile din
Bucegi, Lupul şi toate celelalte nu erau controversate. Dar parcă vindecarea
lui care sfidase orice prognostic medical nu era tot o ciudăţenie. Ştia că dacă
are inimă deschisă totul e posibil! Se gândea că acest copil venise tocmai
pentru a continua ceva, credea asta, o ţinea însă pentru el! Simţea însă că un
suflet auzise chemarea de artist a lui Raul, era convins că un spirit sensibil
apăruse în acea dimineaţă să se desăvârşească aici, alături de el, de copiii
lui. Simţea, trăia senzaţia de déjà vu
privind acei ochişori mic ice priveau miraţi viitorul. Ştia….o va ajuta să îşi găsească
menirea, ştia că de data asta va sta
Îi ţinea degetele fine în palma lui bătătorită de tot
felul de munci fizice, ştia că pe acele mâini se va baza mereu, ştia că acele
palme ştiau să răsfeţe, ştiau să mângâie răni, ştiau să acope ochii în cel mai
frumos joc de-a ghicitea! Zâmbea, redevenise cumva un copil răsfăţat, uneori îl
simţea că pe un bătrân care alinta un copil drag. Zâmbea, amândoi câştigaseră
puritatea, albul de care aveau atâta nevoie! Fondul pe care să îşi picteze în
culori pastelate viaţa viitoare, albul colilor pe care să îşi scrie destinul să
îşi scrie iubirea fără margini!
Totul era alb, albul unei ierni atât de bogate în
cadouri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu