CAPITOLUL 12
Trecuse vara destul de
repede, în nopţile de insomnie scria, uneori reuşea să mai doarmă doar trei
patru ore, era tot mai absent din viaţa cotidiană, nu mai acorda atenţie decât
scrisului, simţea asta ca un morb. De la o vreme nu mai reuşea să dea de Albă, oricât o chema, oricât încerca să o
găsească. Mergea pe munte, dar nu se mai întâmplau minuni, sufletul îi era tot
mai închis, încerca să găsească un reper, un piolet care să îl frâneze din
alunecarea asta. Alunecă lent, dar vedea tot mai aproape prăpastia, nimic nu îl
putea frâna măcar, ca de oprit ştia că nu se mai poate opri. Devenise un
străin, îşi făcea treaba dar parcă fără tragere de inimă, stătea mai tot timpul
singur, de la o vreme nu prea îl mai suna nimeni, afară de telefoanele legate
de serviciu. Era ca o umbră, nu mai semăna deloc cu cel încrezător din vară, cu
cel care aşteptase iubirea într-o noapte de sânziene. Se învinovăţea pentru că
simţea că din vina lui plecase gândul acela alb şi frumos, iubirea de care ştia
până la urmă că niciodată nu va avea parte.
Încerca să rămână calm,
încerca să îşi păstreze credinţa, îşi aducea aminte de peştera aceea în care
întunericul părea de moarte, îşi dădea seama că acelaşi întuneric e şi în jurul
lui. Nu îl mai încânta râsul copiiilor, nu îl mai încânta nici măcar mersul pe
munte, devenise o plimbare mecanică pe un teren accidentat. Cauta izbăvirea şi
ştia că izbăvirea nu poate să vină curând, dorea moartea, mai mult decât orice,
dorea să se termine odată, să uite de tot. Dar ştia că nu poate muri, ştia că e
dator să ducă viaţa la capăt, să găsească în el o scânteie care să aprindă
focul. În lipsa iubirii se simţea ca în acea peşteră complet izolată de lumină,
de-ar fi ştiut măcar din când în când ceva despre ea, de ar fi avut măcar un
strop de credinţa că e iubit, în absenţa dragostei nu prea avea ce altceva să
facă decât să se abrutizeze. Se simţea blestemat pentru că numai un blestem, absurd
ar fi putut face posibil ca fiecare iubire să plece în ciuda faptului că în
fiecare pusese tot sufletul lui. Se întreba cu ce greșise de destinul îi juca
asemnea feste. Se simțea asemeni acelui credincios păcălit de un mesia de
operetă, de un mesia cu m mic, care îi oferea paradisul după o viață chinuită
pe aici, prin lumea crudă și reală.
Era deja târziu, trecuse
miezul nopţii, ca de obicei se gândea la ea, o aştepta, îi spunea acel bună
dimineaţa, erau însă săptămâni bune de când nu îi mai apăruse. Era o iubire
imposibilă, dar el avea nevoie să creadă în ea. Simţea o prezenţă în camera
lângă el, dormea iarăşi singur de o vreme, de fapt nu prea mai dormea. Primul
gând a fost că e ea, a tresărit imediat, simţea ochii plini de lacrimi, simţea
bucuria regăsirii. S-a întors şi dezamăgit a privit la chipul din faţa sa, era
Raul, uşor palid în lumina lunii revărsata prin fereastră, dar cu aceleaşi
trăsături frumoase, nu se aştepta să îl vadă.
- Bună dimineaţa, Bucure, e
deja dimineaţa, nu?! Nu mă inviţi să mă aşez?
- Bună dimineaţa! Începuse să
considere că orice minut trecut peste miezul nopții înseamnă deja dimineața lui
mâine. Ştii bine că nu pe tine mă aşteptam să te văd! Dar acum orice port e bun
când vine furtuna. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu prea ştiu ce am avea de
vorbit.
- Cum merge scrisul? Văd că
faci progrese! Poate că asta ar trebui să îţi dea un scop până la urmă, nu
crezi?! Asta ar trebi să îţi fie menirea!
- Hai să lăsăm naibii vorbele
mari..ce ştii tu despre menire? Voi nu iubiţi, sunteţi perfecţi şi
invulnerabili, nu ştiţi cum e să pierdeţi tot pentru că nu aveţi nimic! De ce
nu mi-aţi dat o şansă reală prima dată, a doua, a treia….nu ştiu…oricând! Sunt
eu aşa complicat şi nu merit nici măcar o clipă de fericire? Scuză-mă, preț de
o clipă am mai fost fericit! Doar că nu durează! E de vină nestatornicia mea,
nu?!
- Nu e nimeni de vină! Poate
doar graba ta, grabă cu care vrei totul sau nimic! De ce crezi că ai pierdut
iubirea?! Poate că nu mai poate să comunice cu tine, poate o doare să iubească
aşa. Niciodată nu încerci să înțelegi, mereu mergi pe presupuneri.
- Prefer să nu mă mai gândesc
acum la nimic! Îmi văd de viaţă, nu asta vă doriţi toţi, să îmi pot vedea de
viaţă?!
- Negarea asta nu duce la
nimci bun, ţi-am arătat taine, speram să ai sufletul curat şi să poţi iubi până
la capăt, nu să ţi-l otrăveşti cu singurătate! De ce te închizi aici?! Crezi că
autoflagelându-te convingi destinul să schimbe ceva?!
- Nu mă autoflagelez, nu mă
izolez, doar ca cei care mă vor nu îmi plac, iar pe cine vreau mi-e interzis.
- Şi când îi vei pierde pe
toţi? Vei fi fericit atunci că nu ai făcut mai nimic pentru ei? Laşi timpul să
treacă, îţi va rămâne prea puţin, atunci când vei vrea să mai dai ceva din
tine. De ce te înstrăinezi?!
- M-aţi lăsat singur
dragilor, voi rămâne singur! Ce-i aşa o mare dramă! Pot fi şi eu un ticălos, nu
trebuie să-mi pese de nimeni! Cui crezi că îi pasă de mine?? Sincer? Îţi spun
eu, nimănui! Mulţumesc de vizită, eşti la fel de imaginar ca toată viaţa asta a
mea, îţi pot spune orice! Vrei să pleci? Du-te!
- Eşti frustrat dar nu ai
pierdut nimic, fugi pe munte, acolo te vei simţi că de obicei mai bine, luptă
cu tine, cu gândurile negative din tine! Ai forţa! Scutură-te de tot! Vei fi
fericit într-o zi!
- Ştiu! În ziua în care voi
crăpa, în sfârșit, în care mă voi elibera de voi toţi, de iubiri muritoare, de
iubiri imposibile, de oameni cărora nu le pasă. Când nu mă voi mai amăgi cu o
credinţă absurdă ca totul are un rost! Trebuia să fiu mort de multă vreme! Acum
plătesc preţul, mă lăsaţi să mor încet aici, însingurat. Ce crezi că voi face?
Voi deveni poet siropos? Voi începe să cânt o iubire în care nu mai cred? E
timpul să renunţ la toate prostiile, Raul, nu-s nici pe departe artist, nu am o
inimă sensibilă..nu am nimic! Ai venit degeaba!! Uite, citeşte ce am scris,
probabil că nu-i necesar, îmi ştii oricum gândurile! Atâta pot! Cine crezi că
ar citi aşa ceva?!
- O să termini o carte, o să
o publici, ştiu asta, ştiu de fapt totul, dar trebuie să pleci de aici!!!
Pleacă, ia-ţi câteva libere şi fugi în munţi! Ştii că acolo îţi vei reveni.
Crezi că aici, în singurătate, găseşti soluţie la ce?! Te las, culcă-te şi
mâine pleacă!!
În plină noapte, căci nu se
vedea altă lumină decât a Lunii, pregătea febril rucsacul, mâine va pleca, va
suna la firma de pe drum, pe ai lui îi va anunţa mâine dimineaţă. Îşi dădea
seama că, dacă tot îşi doreşte moartea, ar putea spera la una rapidă, undeva pe
o stâncă. Ploua mărunt, nu urcă nimeni pe munte pe o vreme ca aia, era
octombrie, încă puţin şi făcea 40 de ani, urâtă vârsta îi părea acum privind la
viaţă trecută. Urcă pe poteca Jepilor Mici, voia să ajungă în Portiţa, apoi în
Valea Albă. Nu era vremea pentru aşa traseu, dar îşi dorea să privească ploia
din acele râpe. Mergea rapid şi fără să simtă mare lucru, parcă nu mai voia să
regăsească nici muntele, atât de drag altă dată! Porni pe urmele firave de paşi
ce duceau în Brâul Portiţei, dacă ar fi avut un coechipier ar fi urcat până în
Creasta Picăturii, aşa trebuia să se mulţumească să ţină brâul până în Portița,
apoi mai vedea. Oricum, pe măsură ce mergea, iarba era tot mai alunecoasă, când
părăsi Valea Caraimanului şi privea Valea Seacă, brâul era tot mai plin de
întreruperi. Era ud până la piele şi simţea că îngheaţă, dar nu îi pasă, dacă acum
ar fi murit nu regreta nici măcar o clipă, nu mai regreta joacă copiilor, nu
mai regreta apa aceea inegalabila din fântână de acasă, nu mai regreta decât că
viaţa ce i-a rămas va fi solitară. Vedea stânca scobită a Portiţei, putea
rămâne acolo să se adăpostească de ploaie o vreme, putea încerca să aprindă
câţiva jnepeni uscaţi să usuce hainele la flacăra lor, aşa ar fi făcut în
condiţii normale. Dar acum nu urcă în condiţii normale.
I se părea că în stânca este
cineva, ştia din instinct cine, din vara nu se mai întâlniseră, îl simţea însă
acolo. Se bucura oarecum era până la urmă un om, un om special care îşi
refuzare iubirea sau îi fusese refuzată.
- Salut Mihai! Ce-i cu tine
pe vremea asta!! Să nu zici că mă aşteptai pe mine!
- Toţi te aşteptam! Ştii ai
cam luat-o pe arătură de ceva vreme!
- Şi acum mă puneţi la colţ,
îmi daţi palme….mă scoateţi la careu, ce naiba am făcut?!
- Nimic, ai uitat să
trăieşti!
- Tu vorbeşti, Mihai, tu nu
ai trăit niciodată!!! Să trăiești presupune să împarți, nu să stai aici plin de
tine și de performanțele tale de alpinist! Mă lași....
- Şi tu eşti sigur că ai
făcut-o??!! Poate doar te-ai iluzionat, poate în viaţa asta te-ai îmbătat doar
cu visele tale, cu ale altora, habar nu am! Doar că te temi de o solitudine
demnă şi te ascunzi în una din asta melodramatică! Trăieşte, învaţa să treci
peste, până la urmă toţi suntem singuri în viaţa asta. Oricâte vise ai plăsmui,
oricât de ipocrit ai fi să crezi că cineva chiar te va iubi, dacă îi vei da
acele vise, oricât de fals ai fi în adâncul tău, trebuie să recunoşti că rămâi
singur! Crezi că i-ai fost alături soţiei, fie şi numai în clipa morţii?? Te
înşeli! Ai ţinut o lumânare şi o mână uscată în mâna ta, a murit o parte din
tine…dar restul a rămas aici, singur! Aşa e mereu! Nu există iubire, e doar un
joc al seducţiei, nimeni nu te iubeşte şi tu nu iubeşti pe nimeni!
- Bine, dar sânzienele, magia
acelei nopţi, sufletele care au stat pereche în aceiaşi conştiinţa? Minţiţi ca
popii creştini, Mihai!
- Aşa este, dar tu ţi-ai dăruit
vreodată sufletul?! Te-ai dezvelit de secrete vreodată?! Nu poţi să te amăgeşti
că trecutul nu te va urmări, mereu va fi aşa, mereu o umbră îţi va strica cel
mai frumos prezent. Aşa va fi mereu, vei fi pe rând visător şi depresiv,
niciodată nu vei putea fi fericit, pentru că fericirea nu-ţi este permisă decât
în prezent.
- Dar ce e aşa mare lucru, de
ce nu mi-e permisă, de ce atâţia alţii sunt fericiţi?!
- E doar o iluzie, nu-s
fericiţi, sunt doar resemnaţi! Renunţă să mai lupte, aşa vei face şi tu într-o
zi. Realitatea e total diferită de ceea ce credem fiecare ca e realitatea. De
aceea niciodată doi oameni, oricât de apropiaţi ar fi ei, nu vor simţi
totalmente la fel! Nu te mai acuza, nu eşti un ticălos, nu mai mare decât
alţii! Doar ca tu ai tendinţa să absolutizezi, să duci totul la extrem! Acum
trebuia să primeşti şi lecţia asta! Învaţă să iubeşti, Bucure, învaţa să laşi
încrâncenarea, învaţa că uneori a pierde ceva înseamnă a câştiga altceva.
Învaţă să accepţi că tot ce ţi dă se și ia înapoi cu un rost! Hai, eşti ud, e
vremea să intrăm la adăpost.
Portiţa se învălui deoadata
în lumină albăstruie, paşi prin tunel, ştia acum ce urmează. În prima sală îl
aştepta Bătrânul, avea aceiaşi privire hieratică, aceiaşi statura înaltă şi
demnă, părul alb îl evoca pe bunicul lui. Haine erau acum calde şi uscate, nu
ştia dacă e doar de la căldură grotelor sau pur şi simplu se uscaseră.
- Bine ai venit, Bucure! Ştiu
că ai întrebări, eşti trist şi palid! Ţi-am dat şansa unei iubiri, de ce ai
refuzat-o?!
- Nu am refuzat-o!!! Cum poţi
spune asta?? Am ţinut-o în mine clipa de clipă, acum simt că am pierdut-o
pentru totdeauna, pe măsură ce a trecut timpul, a dispărut. Dar absenţa ei mă
face trist, incomplet…singur. Vorbea cu pauze, era evident trist şi debusolat.
- Meritai lecţia asta,
Bucure, trebuia să înveţi să iubești! Nu ajung cuvintele şi dorul, nu ajunge
visul îndrăzneţ, nu trebuie să îţi faci planuri pentru voi aici, păstraţi-vă
pentru eternitate! Cine ţi-a fost ursit te va găsi, o vei găsi, toate la timpul
lor. Nu a plecat, te iubeşte la fel, doar ca tu nu îi meriţi dragostea acum! Ai
abuzat! Învaţă să nu te rogi la zei, să nu invoci oameni sau iubiri, ce ţi-e
dat vei primi. Credeam că ai înţeles realitatea asta, tu te-ai adus aici,
tristeţea nu aduce cu ea decât tristeţe. Scutură-te de tristeţe, viaţa e
frumoasă pentru că mereu începe cu o singură clipă.
- Dar trecutul, cum să scap
de el, mă va condamna mereu, îmi va fura mereu ceva drag, pentru că oricum aş
spune adevărul, ceva din el mă loveşte după ani şi ani. Nu e lipsa de
sinceritate şi nici adevăruri alese pe sprânceana….mă întreb dacă toată viaţa
mea nu e decât o imensă minciună.
- Pe nimeni nu interesează
trecutul tău, doar tu stai ancorat în el, tu refuzi să te ierți de el. Doar tu ai mereu tendinţa să îl povesteşti crezând
că e amuzant sau interesant! Trecutul e mort pentru toţi, Bucure, nu poţi
schimba nimic, ieri e deja un orizont îndepărtat, azi e tot ce-ţi rămâne. Ai
uitat să iubeşti, ai uitat să speri, nici nu crezi că mai există speranţă, ai uitat
că aici ai văzut minuni. Ai dus totul într-un plan real, ai dat jos de pe
piedestal o speranţă ca să o faci femeie. Ar fi trebuit să ai tăria să aştepţi,
să ai tăria să iubeşti dincolo de cuvintele tale limbute.
- Mai am măcar o mică
şansă??! Am ratat iarăşi, dar acum nu voi renunţa, nu mă voi arunca într-o altă
şi alta şi alta iubire!!
- Nici nu trebuie să te
arunci în altă iubire, o vei păstra pe asta, dar nu trebuie să suferi, nu
trebuie să faci pe nimeni să sufere. Nu mai ai timp să înveţi să iubeşti,
iubeşte în tăcere! Nu o vei mai vedea niciodată, nu în visul tău, îi vei păstra
imaginea dar nu va mai veni la tine, nu vei mai merge la ea.
- O voi vedea vreodată în
viaţa asta??!
- Nu mai întreba, nu trebuie
să ştii nimic despre viitor, ți-ar plăcea să citești o carte căreia ăi știi
sfârşitul? Tu iubeşte-o în tăcere, fără a fi ostentativ, iubeşte-o cu sufletul,
fără cuvinte sau atingeri. Iubeşte-o cu credinţă, într-o zi poate totul îţi va
fi întors. Nită a stat aici trei ani, a păstrat imaginea Stancăi doar în suflet
toată perioada aia! Nu ştii încă să iubeşti, meritai lecţia asta, iubeşti după
tipare. Acum ţi se pare că ai pierdut totul, nu ai pierdut nimic pentru că nu
ai avut nimic. Te-ai amăgit doar, ai crezut că poţi lua totul uşor….mură-n gură.
Va trebui să o aştepţi cu sufletul deschis, iubeşte-o, gândeşte-te la ea, îţi
va simţi gândurile, te va simţi! Dar nu-i mai cere să te iubească, o va face
dacă va simţi că o iubeşti sincer. Dragostea aduce dragoste, tristeţea,
tristeţe şi singurătatea, singurătate.
- Bine, dar o iubesc mai mult
decât orice pe lumea asta, îmi doream atât de mult să ştie, atât de mult să
simtă toată dragostea mea. Nu era seducţie, era pur şi simplu o explozie,
speram să o bucure.
- Dar tot o formă de
cucerire, va trebui să iubeşti fără să primeşti nimic la schimb, nici vorbe,
nici zâmbete, nici măcar un chip drag în imaginaţia ta. Oriunde ai umbla,
iubeşte şi fii fericit, îi datorezi fericirea, nu o face să se simtă vinovată
pentru greşelile tale. Aşa ai făcut mereu, te-ai transformat într-o victimă, e
timpul să te maturizezi, Bucure, nu va iubi un copil teribil şi răsfăţat, va
iubi numai un om adevărat, un om călit cu greul vieţii! Cum crezi că i-ai putea
sta alături aşa??! Uită-te la tine cu atenţie, tu te-ai iubi acum, trist,
nepăsător, făcându-ţi atâta rău? Nu îţi pot fi ghid în iubire, Bucure, ţi-am
dat forţă să treci peste orice piedică, luptă și pentru iubire cum lupti pentru
orice altceva. Acum dormi!
Îi puse mâna pe frunte, aşa
cum făcea de obicei, a picat imediat lat de somn. Nu ştia cât a dormit, simţea
doar că ochii nu îl mai dor, nu se mai simţea un prizonier în sine însuşi, îi
venea să zâmbească aşa fără motiv. Trebuia să găsească cheful de viaţă, trebuia
să se întoarcă la toţi cei dragi şi să îşi ceară scuze. Viaţa trebuia trăită
frumos, cu limite evident, dar trebuia trăită frumos. Simţea iarăşi în piept
speranţă!
Simţea că vine cineva, mereu
simţea aici când cineva urma să apară. Nu ştia însă cine.
- Bine ai venit, Bucure, te
miri că mă întâlneşti aici?!
- Nu, Raul sau care ţi-o fi
numele!! Bănuiesc că tu vei fi cel care mă va dăscăli de dragoste! Era la fel
de acid, dar parcă o octavă mai jos, nu mai era aşa vehement.
- Poți să râzi, dar tocmai
asta nu voi face, nu te voi învăţa nici cum să îţi scrii cartea! Surprins?!
Mi-ar plăcea ca atingerea mea să îţi dea doar o lecţie de sensibilitate. Să
înveţi să împleteşti iubirea cu speranţa, să înveţi că în spatele cuvintelor
sunt frânturi din sufletul tău, aşa cum voi, oamenii, sunteţi frânturi dintr-un
creator ce ne-a fost frate. Ştii, toate acele cuvinte spuse ţi se vor întoarce
tot ţie, aşa se întâmpla cu sufletele voastre. Tristeţea din ele va genera
tristeţe, iubirea din ele va genera iubire, frumuseţea lor îţi va întoarce ţie
frumuseţe. Îţi lipseşte speranţa, nu ştii să iei viaţa de la capăt, să o iei
prin tine însuţi, doar pentru tine, să fii frumos când, în sfârşit, te vei
întoarce. E
poate greu să pricepi, dar așa cum sufletul simte adesea neputința trupului și
a materiei, așa și gândul simte neputința cuvântului.
- Dar cum pot învinge,
pornirea aia e în mine, în disperarea care mă cuprinde de câte ori rămân singur
cu mine, cu neantul din mine însumi?
- În tine nu-i neant, tu vrei
să îl scoţi aşa, tu vrei să răneşti pentru că te simţi rănit, tu vrei să te
doară pentru că durerea ta îi va durea şi pe alţii. Ce altceva crezi că faci??
Nu dai nimănui nimic, nu încerca să măiestreşti cuvintele, încearcă să vorbeşti
fără ele, învaţa să taci şi în tăcere să spui mai mult decât poţi spune într-o
viaţă de cuvinte. Mai ai şansa asta. Nu te ascunde, doar taci. Când vei tăcea,
nu vei fi singur, tăcerea ta va chema un suflet drag, tăcerea te va lăsa să
auzi adevărul, tăcerea te va lăsa să laşi în urmă tot trecutul! Lasă gândul să
crească, nu îl închide in cuvânt.
- Şi când voi tăcea?! Cine mă
va mai auzi, Raul, cine va ştii ce simt, cine mă va mai înţelege??
- Crezi că eu am nevoie de
cuvinte?! Sau Lupul, sau Alba?! Cuvintele sunt copiii tăi, nu poţi da viaţa
fără să îţi pese ce se întâmplă cu proprii copii, nu poţi să îi laşi să plece
da la tine pur şi simplu!!! Învaţă să taci, Bucure, învaţa să ţii în tine
gândul, dă-i glas gândului doar când ţi se cere.
- Ar trebui să renunţ la
scris, să renunţ la iubire, să renunţ la lumea cunoscută şi să mă ascund într-o
mare de tăcere?!
- Nu trebui să fi mut,
trebuie să nu mai fi limbut. În primul rând, da valoare cuvântului, apoi învaţa
să îi dai şi frumuseţe! Când vei face asta, spune-i simplu ca o iubeşti, te va
înţelege, chiar de vei tăcea o viaţă intreagă! Trăieşte iubirea, nu o cânta, nu o scrie în poezii! Uneori
vorbeşte, dar când ţi se cere să taci, fă-o fără a te mai învinovăţi de tot
felul de lucruri, fără să mai simţi tendinţa de a te autoflagela de fiecare
dată când ceva nu e cum ai vrea tu! Fii de încredere şi în clipa aia iubirea va
veni la tine.
- Dar cum să iubesc aşa, cum
poţi trăi viaţa toată în tăcere, închis în tine?!
- Cei ce vorbesc mult ascund
secrete, aşa se spune. Toţi ascundeţi secrete însă, unii tac, tăcerea lor nu te
îndeamnă niciodată să întrebi. Nu îi întrebă, ei au decenţa de a tăcea, nu se
îmbrăcă pe ei înşişi într-o mantie de cuvinte frumoase. Viaţa nu-i o explozie,
Bucure, viaţa e înşiruire monotonă de prezent, uneori e greu să îl trăieşti
tocmai pentru că e prea monoton, dar atât ai, curgerea prezentului. E singura
ta certitudine. Urmează-mă!!
Îl urmă în tăcere pe
coridorul îngust din piatră, simţea deja mirosul ploii de afară. Se întreabă
unde va ajunge de data asta. Tresări brusc, era pe un prag înierbat pe Brâul
Costilei…ploua îngrozitor, jos iarba îngălbenită a toamnei, udată de ploia
mărunta era o capcană mortală! Erau amândoi cu spatele la peretele stâncos.
- Bucure, priveşte în gol,
sub noi se afla golul, e adânc! Decide acum ce vrei de la viaţă, priveşte, ai
câteva secunde să mori! Aruncă-te dacă crezi că asta e soluţia, fii cabotin,
joacă o piesă de teatru şi sări! Nu te gândi decât la tine, la durerile tale
interioare, la zbaterile tale alea dureroase. Gândeşte-te că îţi dau şansa să
mori acum, durează câteva secunde agonia, vei ajunge jos total dezarticulat.
Voi fi cu tine, nu vei simţi durere! Fă-o dacă asta vrei! Renunţă la iubire, la
copii, la viaţa ta! Sari, dacă aşa crezi că e mai bine! Acuză pe cine vrei de
saltul ăsta, dar fă-o!
Îi curgeau lacrimi,
fierbinţi, înţelegea cât de puţin îşi dorea să moară, nu era teamă, era pur şi
simplu dorinţa de a-şi trăi iubirea. În faţa morţii înţelegea, în sfârșit, că
trebuie să asteapte în viaţa tăcând. Nu spuse nimic, nu-l privi pe Raul, porni
uşor pe brâul îngust către Valea Albă, calcă cu atenţie, nu dorea acum să cadă.
Mergea spăşit, învăţase încă o lecţie, se temea să se întoarcă, se temea de
toţi cei dragi care îl vor fi judecat în timp. Voia să aibă o şansă reală să
fie iertat, ştia că mare parte din ei îl iertaseră deja, dar tot avea senzaţia
aceea de jenă. Când a ieşit din brâu şi a intrat în valea stâncoasă plină de
pietre umede, era deja eliberat, era fericit, ştia că a scăpat de data asta. Se
gândea acum cât de tentantă fusese, totuşi, propunerea de a sări, uneori îşi
dorea să scape, îşi promise, însă, că nu îşi va mai dori niciodată moartea sau
ceva rău. Mergea agale, atent la pietre, acum risca cel mult o entorsă sau ceva
vânătăi, ieşise din zona riscantă, trecuse şi de Săritoarea Cârnului, acum
vedea clar poiana La Verdeaţă, îşi amintea de noaptea de sânziene, îşi amintea
tot, era fericit, trăise clipele acelea, le retrăia acum. Ploia se oprise
puţin, din vai ieşea o ceaţă albă şi deasă, venea curând iarna, dar în suflet
simţea iarăşi primăvara, era din nou tânăr, ştia că de data asta lucrurile vor
fi diferite!
Seara se apucă să scrie la
roman, scria frenetic, scria detaşat, nu mai punea cinism, nu mai punea
răutate. Încerca să fie atent la cuvinte, încerca să transpună exact ce
simţise, speranţă şi împăcare! Nu mai conta acum dacă se vor vedea, dacă îşi
vor vorbi vreodată, o iubea şi asta nu se mai putea schimba!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu