Roman - Capitolul 12

CAPITOLUL 12

Trecuse vara destul de repede, în nopţile de insomnie scria, uneori reuşea să mai doarmă doar trei patru ore, era tot mai absent din viaţa cotidiană, nu mai acorda atenţie decât scrisului, simţea asta ca un morb. De la o vreme nu mai reuşea să dea  de Albă, oricât o chema, oricât încerca să o găsească. Mergea pe munte, dar nu se mai întâmplau minuni, sufletul îi era tot mai închis, încerca să găsească un reper, un piolet care să îl frâneze din alunecarea asta. Alunecă lent, dar vedea tot mai aproape prăpastia, nimic nu îl putea frâna măcar, ca de oprit ştia că nu se mai poate opri. Devenise un străin, îşi făcea treaba dar parcă fără tragere de inimă, stătea mai tot timpul singur, de la o vreme nu prea îl mai suna nimeni, afară de telefoanele legate de serviciu. Era ca o umbră, nu mai semăna deloc cu cel încrezător din vară, cu cel care aşteptase iubirea într-o noapte de sânziene. Se învinovăţea pentru că simţea că din vina lui plecase gândul acela alb şi frumos, iubirea de care ştia până la urmă că niciodată nu va avea parte.

Încerca să rămână calm, încerca să îşi păstreze credinţa, îşi aducea aminte de peştera aceea în care întunericul părea de moarte, îşi dădea seama că acelaşi întuneric e şi în jurul lui. Nu îl mai încânta râsul copiiilor, nu îl mai încânta nici măcar mersul pe munte, devenise o plimbare mecanică pe un teren accidentat. Cauta izbăvirea şi ştia că izbăvirea nu poate să vină curând, dorea moartea, mai mult decât orice, dorea să se termine odată, să uite de tot. Dar ştia că nu poate muri, ştia că e dator să ducă viaţa la capăt, să găsească în el o scânteie care să aprindă focul. În lipsa iubirii se simţea ca în acea peşteră complet izolată de lumină, de-ar fi ştiut măcar din când în când ceva despre ea, de ar fi avut măcar un strop de credinţa că e iubit, în absenţa dragostei nu prea avea ce altceva să facă decât să se abrutizeze. Se simţea blestemat pentru că numai un blestem, absurd ar fi putut face posibil ca fiecare iubire să plece în ciuda faptului că în fiecare pusese tot sufletul lui. Se întreba cu ce greșise de destinul îi juca asemnea feste. Se simțea asemeni acelui credincios păcălit de un mesia de operetă, de un mesia cu m mic, care îi oferea paradisul după o viață chinuită pe aici, prin lumea crudă și reală.

Era deja târziu, trecuse miezul nopţii, ca de obicei se gândea la ea, o aştepta, îi spunea acel bună dimineaţa, erau însă săptămâni bune de când nu îi mai apăruse. Era o iubire imposibilă, dar el avea nevoie să creadă în ea. Simţea o prezenţă în camera lângă el, dormea iarăşi singur de o vreme, de fapt nu prea mai dormea. Primul gând a fost că e ea, a tresărit imediat, simţea ochii plini de lacrimi, simţea bucuria regăsirii. S-a întors şi dezamăgit a privit la chipul din faţa sa, era Raul, uşor palid în lumina lunii revărsata prin fereastră, dar cu aceleaşi trăsături frumoase, nu se aştepta să îl vadă.

- Bună dimineaţa, Bucure, e deja dimineaţa, nu?! Nu mă inviţi să mă aşez?

- Bună dimineaţa! Începuse să considere că orice minut trecut peste miezul nopții înseamnă deja dimineața lui mâine. Ştii bine că nu pe tine mă aşteptam să te văd! Dar acum orice port e bun când vine furtuna. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu prea ştiu ce am avea de vorbit.

- Cum merge scrisul? Văd că faci progrese! Poate că asta ar trebui să îţi dea un scop până la urmă, nu crezi?! Asta ar trebi să îţi fie menirea!

- Hai să lăsăm naibii vorbele mari..ce ştii tu despre menire? Voi nu iubiţi, sunteţi perfecţi şi invulnerabili, nu ştiţi cum e să pierdeţi tot pentru că nu aveţi nimic! De ce nu mi-aţi dat o şansă reală prima dată, a doua, a treia….nu ştiu…oricând! Sunt eu aşa complicat şi nu merit nici măcar o clipă de fericire? Scuză-mă, preț de o clipă am mai fost fericit! Doar că nu durează! E de vină nestatornicia mea, nu?!

- Nu e nimeni de vină! Poate doar graba ta, grabă cu care vrei totul sau nimic! De ce crezi că ai pierdut iubirea?! Poate că nu mai poate să comunice cu tine, poate o doare să iubească aşa. Niciodată nu încerci să înțelegi, mereu mergi pe presupuneri.

- Prefer să nu mă mai gândesc acum la nimic! Îmi văd de viaţă, nu asta vă doriţi toţi, să îmi pot vedea de viaţă?!

- Negarea asta nu duce la nimci bun, ţi-am arătat taine, speram să ai sufletul curat şi să poţi iubi până la capăt, nu să ţi-l otrăveşti cu singurătate! De ce te închizi aici?! Crezi că autoflagelându-te convingi destinul să schimbe ceva?!

- Nu mă autoflagelez, nu mă izolez, doar ca cei care mă vor nu îmi plac, iar pe cine vreau mi-e interzis.

- Şi când îi vei pierde pe toţi? Vei fi fericit atunci că nu ai făcut mai nimic pentru ei? Laşi timpul să treacă, îţi va rămâne prea puţin, atunci când vei vrea să mai dai ceva din tine. De ce te înstrăinezi?!

- M-aţi lăsat singur dragilor, voi rămâne singur! Ce-i aşa o mare dramă! Pot fi şi eu un ticălos, nu trebuie să-mi pese de nimeni! Cui crezi că îi pasă de mine?? Sincer? Îţi spun eu, nimănui! Mulţumesc de vizită, eşti la fel de imaginar ca toată viaţa asta a mea, îţi pot spune orice! Vrei să pleci? Du-te!

- Eşti frustrat dar nu ai pierdut nimic, fugi pe munte, acolo te vei simţi că de obicei mai bine, luptă cu tine, cu gândurile negative din tine! Ai forţa! Scutură-te de tot! Vei fi fericit într-o zi!

- Ştiu! În ziua în care voi crăpa, în sfârșit, în care mă voi elibera de voi toţi, de iubiri muritoare, de iubiri imposibile, de oameni cărora nu le pasă. Când nu mă voi mai amăgi cu o credinţă absurdă ca totul are un rost! Trebuia să fiu mort de multă vreme! Acum plătesc preţul, mă lăsaţi să mor încet aici, însingurat. Ce crezi că voi face? Voi deveni poet siropos? Voi începe să cânt o iubire în care nu mai cred? E timpul să renunţ la toate prostiile, Raul, nu-s nici pe departe artist, nu am o inimă sensibilă..nu am nimic! Ai venit degeaba!! Uite, citeşte ce am scris, probabil că nu-i necesar, îmi ştii oricum gândurile! Atâta pot! Cine crezi că ar citi aşa ceva?!

- O să termini o carte, o să o publici, ştiu asta, ştiu de fapt totul, dar trebuie să pleci de aici!!! Pleacă, ia-ţi câteva libere şi fugi în munţi! Ştii că acolo îţi vei reveni. Crezi că aici, în singurătate, găseşti soluţie la ce?! Te las, culcă-te şi mâine pleacă!!

În plină noapte, căci nu se vedea altă lumină decât a Lunii, pregătea febril rucsacul, mâine va pleca, va suna la firma de pe drum, pe ai lui îi va anunţa mâine dimineaţă. Îşi dădea seama că, dacă tot îşi doreşte moartea, ar putea spera la una rapidă, undeva pe o stâncă. Ploua mărunt, nu urcă nimeni pe munte pe o vreme ca aia, era octombrie, încă puţin şi făcea 40 de ani, urâtă vârsta îi părea acum privind la viaţă trecută. Urcă pe poteca Jepilor Mici, voia să ajungă în Portiţa, apoi în Valea Albă. Nu era vremea pentru aşa traseu, dar îşi dorea să privească ploia din acele râpe. Mergea rapid şi fără să simtă mare lucru, parcă nu mai voia să regăsească nici muntele, atât de drag altă dată! Porni pe urmele firave de paşi ce duceau în Brâul Portiţei, dacă ar fi avut un coechipier ar fi urcat până în Creasta Picăturii, aşa trebuia să se mulţumească să ţină brâul până în Portița, apoi mai vedea. Oricum, pe măsură ce mergea, iarba era tot mai alunecoasă, când părăsi Valea Caraimanului şi privea Valea Seacă, brâul era tot mai plin de întreruperi. Era ud până la piele şi simţea că îngheaţă, dar nu îi pasă, dacă acum ar fi murit nu regreta nici măcar o clipă, nu mai regreta joacă copiilor, nu mai regreta apa aceea inegalabila din fântână de acasă, nu mai regreta decât că viaţa ce i-a rămas va fi solitară. Vedea stânca scobită a Portiţei, putea rămâne acolo să se adăpostească de ploaie o vreme, putea încerca să aprindă câţiva jnepeni uscaţi să usuce hainele la flacăra lor, aşa ar fi făcut în condiţii normale. Dar acum nu urcă în condiţii normale.

I se părea că în stânca este cineva, ştia din instinct cine, din vara nu se mai întâlniseră, îl simţea însă acolo. Se bucura oarecum era până la urmă un om, un om special care îşi refuzare iubirea sau îi fusese refuzată.

- Salut Mihai! Ce-i cu tine pe vremea asta!! Să nu zici că mă aşteptai pe mine!

- Toţi te aşteptam! Ştii ai cam luat-o pe arătură de ceva vreme!

- Şi acum mă puneţi la colţ, îmi daţi palme….mă scoateţi la careu, ce naiba am făcut?!

- Nimic, ai uitat să trăieşti!

- Tu vorbeşti, Mihai, tu nu ai trăit niciodată!!! Să trăiești presupune să împarți, nu să stai aici plin de tine și de performanțele tale de alpinist! Mă lași....

- Şi tu eşti sigur că ai făcut-o??!! Poate doar te-ai iluzionat, poate în viaţa asta te-ai îmbătat doar cu visele tale, cu ale altora, habar nu am! Doar că te temi de o solitudine demnă şi te ascunzi în una din asta melodramatică! Trăieşte, învaţa să treci peste, până la urmă toţi suntem singuri în viaţa asta. Oricâte vise ai plăsmui, oricât de ipocrit ai fi să crezi că cineva chiar te va iubi, dacă îi vei da acele vise, oricât de fals ai fi în adâncul tău, trebuie să recunoşti că rămâi singur! Crezi că i-ai fost alături soţiei, fie şi numai în clipa morţii?? Te înşeli! Ai ţinut o lumânare şi o mână uscată în mâna ta, a murit o parte din tine…dar restul a rămas aici, singur! Aşa e mereu! Nu există iubire, e doar un joc al seducţiei, nimeni nu te iubeşte şi tu nu iubeşti pe nimeni!

- Bine, dar sânzienele, magia acelei nopţi, sufletele care au stat pereche în aceiaşi conştiinţa? Minţiţi ca popii creştini, Mihai!

- Aşa este, dar tu ţi-ai dăruit vreodată sufletul?! Te-ai dezvelit de secrete vreodată?! Nu poţi să te amăgeşti că trecutul nu te va urmări, mereu va fi aşa, mereu o umbră îţi va strica cel mai frumos prezent. Aşa va fi mereu, vei fi pe rând visător şi depresiv, niciodată nu vei putea fi fericit, pentru că fericirea nu-ţi este permisă decât în prezent.

- Dar ce e aşa mare lucru, de ce nu mi-e permisă, de ce atâţia alţii sunt fericiţi?!

- E doar o iluzie, nu-s fericiţi, sunt doar resemnaţi! Renunţă să mai lupte, aşa vei face şi tu într-o zi. Realitatea e total diferită de ceea ce credem fiecare ca e realitatea. De aceea niciodată doi oameni, oricât de apropiaţi ar fi ei, nu vor simţi totalmente la fel! Nu te mai acuza, nu eşti un ticălos, nu mai mare decât alţii! Doar ca tu ai tendinţa să absolutizezi, să duci totul la extrem! Acum trebuia să primeşti şi lecţia asta! Învaţă să iubeşti, Bucure, învaţa să laşi încrâncenarea, învaţa că uneori a pierde ceva înseamnă a câştiga altceva. Învaţă să accepţi că tot ce ţi dă se și ia înapoi cu un rost! Hai, eşti ud, e vremea să intrăm la adăpost.

Portiţa se învălui deoadata în lumină albăstruie, paşi prin tunel, ştia acum ce urmează. În prima sală îl aştepta Bătrânul, avea aceiaşi privire hieratică, aceiaşi statura înaltă şi demnă, părul alb îl evoca pe bunicul lui. Haine erau acum calde şi uscate, nu ştia dacă e doar de la căldură grotelor sau pur şi simplu se uscaseră.

- Bine ai venit, Bucure! Ştiu că ai întrebări, eşti trist şi palid! Ţi-am dat şansa unei iubiri, de ce ai refuzat-o?!

- Nu am refuzat-o!!! Cum poţi spune asta?? Am ţinut-o în mine clipa de clipă, acum simt că am pierdut-o pentru totdeauna, pe măsură ce a trecut timpul, a dispărut. Dar absenţa ei mă face trist, incomplet…singur. Vorbea cu pauze, era evident trist şi debusolat.

- Meritai lecţia asta, Bucure, trebuia să înveţi să iubești! Nu ajung cuvintele şi dorul, nu ajunge visul îndrăzneţ, nu trebuie să îţi faci planuri pentru voi aici, păstraţi-vă pentru eternitate! Cine ţi-a fost ursit te va găsi, o vei găsi, toate la timpul lor. Nu a plecat, te iubeşte la fel, doar ca tu nu îi meriţi dragostea acum! Ai abuzat! Învaţă să nu te rogi la zei, să nu invoci oameni sau iubiri, ce ţi-e dat vei primi. Credeam că ai înţeles realitatea asta, tu te-ai adus aici, tristeţea nu aduce cu ea decât tristeţe. Scutură-te de tristeţe, viaţa e frumoasă pentru că mereu începe cu o singură clipă.

- Dar trecutul, cum să scap de el, mă va condamna mereu, îmi va fura mereu ceva drag, pentru că oricum aş spune adevărul, ceva din el mă loveşte după ani şi ani. Nu e lipsa de sinceritate şi nici adevăruri alese pe sprânceana….mă întreb dacă toată viaţa mea nu e decât o imensă minciună.

- Pe nimeni nu interesează trecutul tău, doar tu stai ancorat în el, tu refuzi să te ierți de el. Doar tu ai mereu tendinţa să îl povesteşti crezând că e amuzant sau interesant! Trecutul e mort pentru toţi, Bucure, nu poţi schimba nimic, ieri e deja un orizont îndepărtat, azi e tot ce-ţi rămâne. Ai uitat să iubeşti, ai uitat să speri, nici nu crezi că mai există speranţă, ai uitat că aici ai văzut minuni. Ai dus totul într-un plan real, ai dat jos de pe piedestal o speranţă ca să o faci femeie. Ar fi trebuit să ai tăria să aştepţi, să ai tăria să iubeşti dincolo de cuvintele tale limbute.

- Mai am măcar o mică şansă??! Am ratat iarăşi, dar acum nu voi renunţa, nu mă voi arunca într-o altă şi alta şi alta iubire!!

- Nici nu trebuie să te arunci în altă iubire, o vei păstra pe asta, dar nu trebuie să suferi, nu trebuie să faci pe nimeni să sufere. Nu mai ai timp să înveţi să iubeşti, iubeşte în tăcere! Nu o vei mai vedea niciodată, nu în visul tău, îi vei păstra imaginea dar nu va mai veni la tine, nu vei mai merge la ea.

- O voi vedea vreodată în viaţa asta??!

- Nu mai întreba, nu trebuie să ştii nimic despre viitor, ți-ar plăcea să citești o carte căreia ăi știi sfârşitul? Tu iubeşte-o în tăcere, fără a fi ostentativ, iubeşte-o cu sufletul, fără cuvinte sau atingeri. Iubeşte-o cu credinţă, într-o zi poate totul îţi va fi întors. Nită a stat aici trei ani, a păstrat imaginea Stancăi doar în suflet toată perioada aia! Nu ştii încă să iubeşti, meritai lecţia asta, iubeşti după tipare. Acum ţi se pare că ai pierdut totul, nu ai pierdut nimic pentru că nu ai avut nimic. Te-ai amăgit doar, ai crezut că poţi lua totul uşor….mură-n gură. Va trebui să o aştepţi cu sufletul deschis, iubeşte-o, gândeşte-te la ea, îţi va simţi gândurile, te va simţi! Dar nu-i mai cere să te iubească, o va face dacă va simţi că o iubeşti sincer. Dragostea aduce dragoste, tristeţea, tristeţe şi singurătatea, singurătate.

- Bine, dar o iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, îmi doream atât de mult să ştie, atât de mult să simtă toată dragostea mea. Nu era seducţie, era pur şi simplu o explozie, speram să o bucure.

- Dar tot o formă de cucerire, va trebui să iubeşti fără să primeşti nimic la schimb, nici vorbe, nici zâmbete, nici măcar un chip drag în imaginaţia ta. Oriunde ai umbla, iubeşte şi fii fericit, îi datorezi fericirea, nu o face să se simtă vinovată pentru greşelile tale. Aşa ai făcut mereu, te-ai transformat într-o victimă, e timpul să te maturizezi, Bucure, nu va iubi un copil teribil şi răsfăţat, va iubi numai un om adevărat, un om călit cu greul vieţii! Cum crezi că i-ai putea sta alături aşa??! Uită-te la tine cu atenţie, tu te-ai iubi acum, trist, nepăsător, făcându-ţi atâta rău? Nu îţi pot fi ghid în iubire, Bucure, ţi-am dat forţă să treci peste orice piedică, luptă și pentru iubire cum lupti pentru orice altceva. Acum dormi!

Îi puse mâna pe frunte, aşa cum făcea de obicei, a picat imediat lat de somn. Nu ştia cât a dormit, simţea doar că ochii nu îl mai dor, nu se mai simţea un prizonier în sine însuşi, îi venea să zâmbească aşa fără motiv. Trebuia să găsească cheful de viaţă, trebuia să se întoarcă la toţi cei dragi şi să îşi ceară scuze. Viaţa trebuia trăită frumos, cu limite evident, dar trebuia trăită frumos. Simţea iarăşi în piept speranţă!

Simţea că vine cineva, mereu simţea aici când cineva urma să apară. Nu ştia însă cine.

- Bine ai venit, Bucure, te miri că mă întâlneşti aici?!

- Nu, Raul sau care ţi-o fi numele!! Bănuiesc că tu vei fi cel care mă va dăscăli de dragoste! Era la fel de acid, dar parcă o octavă mai jos, nu mai era aşa vehement.

- Poți să râzi, dar tocmai asta nu voi face, nu te voi învăţa nici cum să îţi scrii cartea! Surprins?! Mi-ar plăcea ca atingerea mea să îţi dea doar o lecţie de sensibilitate. Să înveţi să împleteşti iubirea cu speranţa, să înveţi că în spatele cuvintelor sunt frânturi din sufletul tău, aşa cum voi, oamenii, sunteţi frânturi dintr-un creator ce ne-a fost frate. Ştii, toate acele cuvinte spuse ţi se vor întoarce tot ţie, aşa se întâmpla cu sufletele voastre. Tristeţea din ele va genera tristeţe, iubirea din ele va genera iubire, frumuseţea lor îţi va întoarce ţie frumuseţe. Îţi lipseşte speranţa, nu ştii să iei viaţa de la capăt, să o iei prin tine însuţi, doar pentru tine, să fii frumos când, în sfârşit, te vei întoarce. E poate greu să pricepi, dar așa cum sufletul simte adesea neputința trupului și a materiei, așa și gândul simte neputința cuvântului.

- Dar cum pot învinge, pornirea aia e în mine, în disperarea care mă cuprinde de câte ori rămân singur cu mine, cu neantul din mine însumi?

- În tine nu-i neant, tu vrei să îl scoţi aşa, tu vrei să răneşti pentru că te simţi rănit, tu vrei să te doară pentru că durerea ta îi va durea şi pe alţii. Ce altceva crezi că faci?? Nu dai nimănui nimic, nu încerca să măiestreşti cuvintele, încearcă să vorbeşti fără ele, învaţa să taci şi în tăcere să spui mai mult decât poţi spune într-o viaţă de cuvinte. Mai ai şansa asta. Nu te ascunde, doar taci. Când vei tăcea, nu vei fi singur, tăcerea ta va chema un suflet drag, tăcerea te va lăsa să auzi adevărul, tăcerea te va lăsa să laşi în urmă tot trecutul! Lasă gândul să crească, nu îl închide in cuvânt.

- Şi când voi tăcea?! Cine mă va mai auzi, Raul, cine va ştii ce simt, cine mă va mai înţelege??

- Crezi că eu am nevoie de cuvinte?! Sau Lupul, sau Alba?! Cuvintele sunt copiii tăi, nu poţi da viaţa fără să îţi pese ce se întâmplă cu proprii copii, nu poţi să îi laşi să plece da la tine pur şi simplu!!! Învaţă să taci, Bucure, învaţa să ţii în tine gândul, dă-i glas gândului doar când ţi se cere.

- Ar trebui să renunţ la scris, să renunţ la iubire, să renunţ la lumea cunoscută şi să mă ascund într-o mare de tăcere?!

- Nu trebui să fi mut, trebuie să nu mai fi limbut. În primul rând, da valoare cuvântului, apoi învaţa să îi dai şi frumuseţe! Când vei face asta, spune-i simplu ca o iubeşti, te va înţelege, chiar de vei tăcea o viaţă intreagă! Trăieşte iubirea, nu o cânta, nu o scrie în poezii! Uneori vorbeşte, dar când ţi se cere să taci, fă-o fără a te mai învinovăţi de tot felul de lucruri, fără să mai simţi tendinţa de a te autoflagela de fiecare dată când ceva nu e cum ai vrea tu! Fii de încredere şi în clipa aia iubirea va veni la tine.

- Dar cum să iubesc aşa, cum poţi trăi viaţa toată în tăcere, închis în tine?!

- Cei ce vorbesc mult ascund secrete, aşa se spune. Toţi ascundeţi secrete însă, unii tac, tăcerea lor nu te îndeamnă niciodată să întrebi. Nu îi întrebă, ei au decenţa de a tăcea, nu se îmbrăcă pe ei înşişi într-o mantie de cuvinte frumoase. Viaţa nu-i o explozie, Bucure, viaţa e înşiruire monotonă de prezent, uneori e greu să îl trăieşti tocmai pentru că e prea monoton, dar atât ai, curgerea prezentului. E singura ta certitudine. Urmează-mă!!

Îl urmă în tăcere pe coridorul îngust din piatră, simţea deja mirosul ploii de afară. Se întreabă unde va ajunge de data asta. Tresări brusc, era pe un prag înierbat pe Brâul Costilei…ploua îngrozitor, jos iarba îngălbenită a toamnei, udată de ploia mărunta era o capcană mortală! Erau amândoi cu spatele la peretele stâncos.

- Bucure, priveşte în gol, sub noi se afla golul, e adânc! Decide acum ce vrei de la viaţă, priveşte, ai câteva secunde să mori! Aruncă-te dacă crezi că asta e soluţia, fii cabotin, joacă o piesă de teatru şi sări! Nu te gândi decât la tine, la durerile tale interioare, la zbaterile tale alea dureroase. Gândeşte-te că îţi dau şansa să mori acum, durează câteva secunde agonia, vei ajunge jos total dezarticulat. Voi fi cu tine, nu vei simţi durere! Fă-o dacă asta vrei! Renunţă la iubire, la copii, la viaţa ta! Sari, dacă aşa crezi că e mai bine! Acuză pe cine vrei de saltul ăsta, dar fă-o!

Îi curgeau lacrimi, fierbinţi, înţelegea cât de puţin îşi dorea să moară, nu era teamă, era pur şi simplu dorinţa de a-şi trăi iubirea. În faţa morţii înţelegea, în sfârșit, că trebuie să asteapte în viaţa tăcând. Nu spuse nimic, nu-l privi pe Raul, porni uşor pe brâul îngust către Valea Albă, calcă cu atenţie, nu dorea acum să cadă. Mergea spăşit, învăţase încă o lecţie, se temea să se întoarcă, se temea de toţi cei dragi care îl vor fi judecat în timp. Voia să aibă o şansă reală să fie iertat, ştia că mare parte din ei îl iertaseră deja, dar tot avea senzaţia aceea de jenă. Când a ieşit din brâu şi a intrat în valea stâncoasă plină de pietre umede, era deja eliberat, era fericit, ştia că a scăpat de data asta. Se gândea acum cât de tentantă fusese, totuşi, propunerea de a sări, uneori îşi dorea să scape, îşi promise, însă, că nu îşi va mai dori niciodată moartea sau ceva rău. Mergea agale, atent la pietre, acum risca cel mult o entorsă sau ceva vânătăi, ieşise din zona riscantă, trecuse şi de Săritoarea Cârnului, acum vedea clar poiana La Verdeaţă, îşi amintea de noaptea de sânziene, îşi amintea tot, era fericit, trăise clipele acelea, le retrăia acum. Ploia se oprise puţin, din vai ieşea o ceaţă albă şi deasă, venea curând iarna, dar în suflet simţea iarăşi primăvara, era din nou tânăr, ştia că de data asta lucrurile vor fi diferite!

Seara se apucă să scrie la roman, scria frenetic, scria detaşat, nu mai punea cinism, nu mai punea răutate. Încerca să fie atent la cuvinte, încerca să transpună exact ce simţise, speranţă şi împăcare! Nu mai conta acum dacă se vor vedea, dacă îşi vor vorbi vreodată, o iubea şi asta nu se mai putea schimba!