Roman Capitol 9

CAPITOLUL 9

Auzea o voce ce îi suna direct în minte, simţea doar atingerea pietrei fierbinţi, pe măsură ce vocea devenea mai clară, piatră se încingea şi ea, ca şi cum ar fi radiat energie electrică.

“La început, Pământul era lipsit de viaţă, era o planetă ce abia apăruse din facerea Universului. Dumnezeu lăsase aici doar 12 spirite menite să dea mai departe viaţa. Aceste spirite erau perfecte, nutreau doar sentimente bune şi respectau singura lege valabilă, Evoluţia, transformarea continua sub influenţa timpului. Unul din aceste spirite, cel al creaţiei, era tot mai trist, ceilalţi inventaseră ziua, noaptea, muzica, speranţa, iubirea, el, însă, tocmai cel menit să creeze, nu făcuse nimic. Într-o bună zi, şi-a da seama că nu mai poate vieţui aşa, că trebuie să creeze şi el ceva. A zburat în înaltul cerului, zbura cu viteză, vedea planeta din ce în ce mai mică, apoi, când era destul de sus, se opri şi se avânta cu furie către Pământ, zbura rapid şi decis să se ciocnească cu scoarţa dură a acestei planete. A căzut și acolo unde el a căzut au apărut munţi, au apărut văi, pietrele atinse de el au căpătat energii nemuritoare. Din căderea lui, din stropii de materie împrăştiaţi au apărut şi oamenii, simple fiinţe, nici inteligente, nici cu conştiinţa de sine. Celelalte spirite erau triste, îl plângeau pe cel asemeni lor, nu înţelegeau ce s-a întâmplat şi au mers la Dumnezeu.

- Doamne, Creatorul a murit, suntem nemuritori, cum se poate asta, grai cel mai puternic dintre ei, cel ce avea să se numească apoi Lup?

- Creatorul nu a murit, el a creeat viaţa. Toată creaţia lui se va naşte şi va muri, voi nu aveţi un început pentru că nu îl conştientizaţi şi nu veţi avea nici sfârşit, creaţia, însă, cere sacrificiu.

- Dar unde e acum, dacă nu a murit, Dumnezeule?!

- Trăieşte în acei munţi, stâncile îi păstrează viu spiritul, trăieşte în oamenii pe care i-a creat, trăieşte pentru că în fiecare om să se afle o fărâmă de spirit, fărâmă ce se va întoarce mereu la creatorul ei.

- Dar noi ce am putea face să îl aducem la noi?!

- Nu puteţi face nimic, decât să înnobilaţi acele creaturi cu o parte din calităţile voastre bune, daţi-le inteligenta, sensibilitate, compasiune, dreptate, iubire. Sunteţi până la urma spirite ale virtutiilor universale, daţi din spiritul vostru acelor fiinţe pentru care Creatorul s-a jertifit. Sufletele lor înnobilate vor fi parte a Lui. Nu se va mai întrupa ca voi niciodată, dar, de fiecare dată când la sânul lui va ajunge un mare spirit, îl veţi simţi împlinit, universul acesta va simţi armonia mai mult ca niciodată.

Plecară deci în lume, Speranţa, Bunătatea, Arta, Iubirea, Sensibilitatea, Rigoarea, Dreptatea, Curajul, Frumuseţea, Forţa şi Înţelepciunea să îşi reverse darurile asupra oamenilor, care au devenit buni, puternici şi trăiau viaţă lungă şi plină de armonie. La început, mulţumeau direct acestor spirite, le vorbeau ca unor egali, apoi, pe măsură ce primii oameni, cei dăruiţi de spirite plecau către Creator, cei rămaşi se depărtau tot mai mult de ele. Dumnezeu le dăduse o singură lege, să respecte viaţa, acel miracol dăruit de spiritul creaţiei, dar, pe măsură ce viaţă îşi pierdea din importanţă, oamenii inventară alte legi, au început să inventeze legi pentru cele mai particulare situaţii. Creatorul nu era supărat pe ei, cum poate oare un părinte să fie supărat pe greşelile copiiilor lui? Spiritele se străduiau tot mai mult acum să dea din graţia lor acestor fiinţe ce deveneau tot mai insensibile la durerea vieţii. Au început să îndrăgească traiul uşor, nu mai munceau şi încercau să fure celui mai slab totul, au inventat legi şi pentru asta, dacă unul slab fură de la altul slab, atunci cel ce fură era pedepsit, în schimb, dacă unul puternic fură de la cel slab atunci se făcea “voia domnului”. Au apărut aşa tot felul de caste, de oportunişti. Primul lucru inventat a fost un nou dumnezeu. Şi, pentru că ideea a venit şi altora, au inventat tot mai mulţi dumnezei, fiecare credea că al lui are adevărul absolut. Vechea lege a vieţii era deșartă, spiritele bune erau alungate şi ignorate. Apoi, oamenii au deprins teamă, cei puternici se hrăneau cu teamă celor slabi, cei slabi hrăneau teama lor cu propria slăbiciune. Viaţa nu mai avea valoare, valoarea era acum aurul. Locul unui miracol era luat de un simplu metal. Oamenii erau tot mai mulţi şi tot mai lipsiţi de ruşine, uneori Creatorul se supără şi atunci scutură pământul sau dezlănţuia ploi, mai mureau dintre ei, dar rămâneau destui. Acolo, în singurătatea lui. Creatorul plângea trist, celelalte spirite simţeau asta, dar nu ştiau ce pot face. Au mers iarăşi la Dumnezeu. Lupul, cel mai puternic dintre toţi, a vorbit iarăşi:

- Doamne, le-am dat virturtutile noastre, i-am făcut asemeni nouă şi, iată, fratele nostru e în continuare trist. Sacrificiul lui a fost oare zadarnic?!

- Nimic nu este zadarnic! Aşa însăşi creaţia ar fi zadarnică! Fratele vostru a creat o fiinţă liberă, nimeni, nici voi, nici eu, nu putem interveni asupra lor, i-am nega Creatorului sacrificiul. Le-aţi dat din darurile voastre, dar au decis să le refuze, vor fi tot mai mulţi şi tot mai lipsiţi de virtuţi.

- Dar cine le dă lenea, ura, minciuna, nepăsarea?! Sunt oare spirite ca şi noi şi noi nu ştim de ele?!

- Nu, toate astea nu există decât la ei, toate aceste defecte au apărut odată cu zeii creaţi de ei, sunt doar defectele oamenilor.

- De ce au trebuit inventaţi aceşti zei, nu le-au adus nimic bun?! Poate ar trebui să luptăm cu ei, să le dărâmăm acum altarele aurite, poate ar trebui să scoatem acum sămânţa divină de creatori din ei.

- Nu se mai poate, Lupule, eşti încrâncenat mereu dar ești și drept, nu ar fi drept să le luaţi credinţele lor, oricât de false şi păguboase ar fi. Nu vă comportaţi ca zeii lor oportunişti, iluminatii-i, faceţi-i să simtă atingerea virtuţilor voastre.

Sfatul se terminase, toţi erau dezamăgiţi de modul în care oamenii începuseră să simtă tot mai mult gustul violenţei, erau tot mai barbari. În două colţuri ale lumii, se ridicau încet două mari imperii. Primii erau atlanţii, un popor care respectă legea mai mult decât tot ceilalţi, nu aveau zei şi nu făceau sacrificii. Iubeau artele, munca ogoarelor şi animalele ce le erau tovarăşi de drum. Conducătorii lor erau oameni plini de compasiune, niciodată nu nedreptăţeau pe nimeni, spiritele îi vizitau des mai ales Arta, tânărul frumos înconjurat de muze. Cântecele lor erau pline de armonie şi vesele, toate erau dedicate marelui Creator care se jertifise. Moartea era doar o trecere firească, oamenii trăiau fericiţi cât trăiau, când sufletul pleca să se regăsească în marele spirit, pleca mereu împăcat. Nimeni nu plângea morţii în oraşele atlanţilor, era incineraţi şi cenuşă împrăştiată în vânt. Nimeni nu îşi aducea aminte de cei morţi cu tristeţe, pentru că moartea nu era ceva trist. În mijlocul teritoriului stăpânit de atlanţi era un munte sacru, era muntele crescut din mare, atunci când Creatorul se sacrificase. Aici pietrele aveau din energia lui, în coridoarele imense lumina doar o flacără albastră, flacăra creaţiei, cea care ţinea toate focurile vii şi de nestins. În acele peşteri intrau oamenii buni, aleşi de spiritele virtuţi, învăţau tainele tuturor lucrurilor, apoi plecau în lume şi duceau cunoştinţele semenilor. În tărâmul atlant nimeni nu lua mai mult decât îi era necesar, toţi trăiau împăcaţi pentru că nu existau lupte şi războaie, pentru că nimeni nu îşi ucidea semenul pentru ceva ce îi aparţinea acestuia din urmă. Aici pruncii se năşteau doar din dragostea părinţilor lor, nimeni nu calca legea destinului, fiecare avea sufletul lui pereche.

La capătul celălalt al lumii, se ridică încet un alt imperiu, erau lemurienii, locuitorii insulelor ce prădau la început populaţiile paşnice de agricultori. Erau oameni cruzi şi primitivi, mânuirea armelor era prima lor virtute. Ei au adus omenirii zeii, fiinţe asemeni lor, rele şi pline de ură. Iubeau doar violenţa şi aurul, nu aveau poeţi sau alţi artişti. Cântecele lor erau fără acorduri, doar bătăi haotice şi repezi de tobe, tot ce preamăreau era ura şi războiul ucigaş. Neamul ăsta era lovit adeseori de molime, consumau tot felul de extracte care să îi facă mai agresivi, pruncii lor erau rodul violurilor, mâncau doar carnea animalelor şi, deseori, şi a duşmanilor ucişi în luptă. Zeii lor cereau mereu sânge, oricine putea sfârşi pe masa preotului, sacrificat pe un altar plin de ură. Castele preoţeşti căpătau putere şi cunoştinţe tot mai multe şi deveneau tot mai periculoase. Trăiau într-o lumea plină de zei în care spiritele erau pe cale să moară, puţini îşi mai aminteau că sunt urmaşii creatorului divin, puţini mai păstrau în ei acea mică scânteie numită suflet.

Lumile astea două s-au ciocnit într-un târziu. Atlanţii i-au primit cu bunăvoinţă, i-au întâmpinat ca pe nistre fraţi cu obiceiuri diferite, dar curând jumătate din teritoriul lor a ajuns doar ruină, lemurienii nu ştiau decât să prade şi să siluiască. Atunci au intervenit spiritele și au lovit napraznic în lemurieni, legendele acelor vremuri au rămas, au rămas şi ruine, cum sunt cele de la Mohenjo Dâro. Lemurienii își învăţaseră lecţia, au început să creeze arme tot mai distrugătoare, geniul lor nu se obosea să construiască ceva, nu aveau oraşe fortificate, doar simple aşezări de războinici nomazi, tot ce conta erau armele. La graniţele imperiului, atlanţii se sălbăticeau şi ei. Au început să uite legea, au început să creadă în zeii păgâni ai lemurienilor, au uitat să vorbească cu spiritele ocrotitoare. Cu toată opoziţia spiritelor, acest mod de viaţă barbar a pătruns şi în celelate oraşe ale atlanţilor, conducătorii au uitat compasiunea şi dreptatea, au devenit egoişti şi răi. Artiştii au început să tacă, apoi să preamărească zeii aducători de război, au uitat să cânte iubirea şi frumuseţea, acum lăudau zangănitul armelor. Lirele au tăcut şi ele, bărbaţii nu au mai respectat datul ursitei, au luat cu forţa femeile care le plăceau. Copiii nu se mai năşteau nici aici din iubire.

Un nou război devenise iminent, ambele tabere aveau arme suficiente să distrugă lumea. Când a început, luptele erau tot mai devastatoare, nimeni nu mai ştia pentru ce se bate şi când are să se termine.

Spiritele s-au adunat iarăşi la sfat cu Dumnezeu, Lupul era cel mai nemulţumit:

- Doamne, uite ce s-a ales de omenire! Lasă-ne să-i distrugem, apoi refă-l la loc pe fratele nostru, tu poţi orice, renunţa la aceste fiinţe rele.

- Lupule, dacă ar fi după dreptate, aşa ar trebui să facem, dar drept e și să lăsăm timpului o cale, să nu întoarcem niciodată nimic din drum, am strica astfel echilibrul universului. Nu îi vom lovi pe acei oameni, se lovesc destul şi singuri. Mulţi vor dispărea curând, vor apărea alții, poate aceia vor fi mai buni. Lasă furia şi iartă-i pe oameni, se depărtează de lege, nu ne mai iubesc pe noi, au inventat zei, dar ei sunt fiii fratelui vostru jertfit.

- Aceste brute nu mai sunt demult fiii lui.

- Se vor distruge curând unii pe alţii, tot ce mai puteţi face e să găsiţi oamenii curaţi şi să îi protejaţi de acest rău. Mai sunt încă destui oameni curaţi.

Spiritele au pornit atunci să caute peste tot oamenii care meritau salvaţi. Din toată lumea largă au pornit către munţii sacri puţinii oameni care mai aveau sufletul pur, călătoreau cu teamă de lumea nebună şi plină de ură. Lupul urlă sălbatic şi liber pe creşte, chema la libertatea adevărată, aceea pe care oamenii doar în ei înșiși o găsesc, călătorii cei buni au început să intre în peşterile în care Creatorul, părintele lor, încă lumină totul în lumină pură albastră. După trei ani, toţi cei căutaţi erau la adăpostul munţilor. Apoi s-a dezlănţuit măcelul. Milioane de lemurieni au invadat țara atlanţilor, au murit milioane dintre ei, alţii au scăpat şi încet-încet, oraş cu oraş, imperiul a căzut. Războiul a durat câţiva ani, pământul nu mai era luminat de soare, fumul era atât de gros, încât şi ziua părea tot noapte. Cadavrele rămase în spate au răspândit miasme şi boli grave. Apoi, vreme de mii de ani, s-a instalat frigul, oamenii erau tot mai rari, nimeni nu mai ţinea minte dacă a fost atlant sau lemurian, nimeni nu mai ştia cărui zeu se rugase. Oamenii erau simple fantome, spiritele altă dată puternice erau acum doar umbre palide, într-o iarnă devastatoare şi fără de sfârşit. Unii au reuşit să supravieţuiască, cei mai puternici şi lipsiţi de scrupule au reuşit să scape.

Însă muntele sacru nu era acoperit de gheţuri decât iarna, vara la poalele lui păşteau turme de capre, se coceau fructe. Oamenii cei buni trăiau în armonie perfectă cu spiritele, era un mic paradis într-o lume distrusă. Cu timpul clima s-a îmblânzit, iarna cruntă s-a transformat în primăvară, oamenii intrau tot mai rar în peşterile muntelui. Au învăţat să îşi facă adăposturi la poalele lui, apoi au coborât spre dealuri şi spre câmpii. Erau oameni simpli, iubeau armonia şi respectau legea. Dintre ei, spiritele alegeau acele suflete ce rezonau mai bine la chemarea lor şi îi iniţiau. Spiritele ştiau acum cât de periculoşi sunt zeii, oricare ar fi numele lor, de aceea le interziceau tuturor să le venereze, Lupul veghea din creşte ca această lege să rămână sacră.

În lumea celor ce au supravieţuit se năşteau acum alţi zei, alte legende, dar lucrurile rămâneau la fel, oamenii erau la fel de sălbatici chiar de îşi construiau piramide sau palate monumentale. Doar în comunitatea săracă şi restrânsă de la poalele muntelui încă mai vibrau sufletete, încă mai vibră o liră sau se năşteau poeţi.

Lasă piatra din mână, ştia acum ce se întâmplase, ştia acum de ce oamenii s-au depărtat atât de mult de esenţă, de ce au devenit o turmă manipulabilă. Doar căutarea unei perfecţiuni absurde, creată de minţi imperfecte, i-a făcut să abandoneze legile naturii şi să găsească alți zei. Zei neputincioşi ca şi oamenii, cu biserici triste şi goale de speranţe.

Dar Creatorul păstrase, totuși, un loc sfânt, spiritele bune încă îl vegheau, oamenii încă se iubeau, tot mai rar, e drept, dar încă se mai năşteau şi iubiri. Înţelegea acum ce însemnau aceste peşteri albastre, ele erau ultimul bastion, dacă vreodată lumină albastră s-ar fi stins, Creatorul murise cu adevărat.

În minte îi veneau atâtea întrebări, şi-ar fi dorit ca cineva să vină să îi răspundă, invoca spiritul Lupului, nu voia să rămână singur acum.

- Se pare că ai înţeles, Bucure! Sau eşti pe cale să înţelegi! Bătrânul spirit vorbea cu voce molcomă.

- Da, oricum mai mult decât aş fi bănuit vreodată. Cum de a rămas locul acesta secret atâta vreme?! Este la vedere şi totuşi atât de secret! Nu pot să cred că nu au încercat să vă pătrundă taina.

- Se chinuie de aproape 2000 de ani, Bucure. Înainte de a veni creştinii, lucrurile se stricaseră, obştea nu mai respecta legea veche, vegheata de spirite. Au apărut sacerdoţi care au început să îndobitocească poporul, tainele transmise de bătrâni nu mai erau preţuite! Aceste locuri sunt pline de forţă, au în ele forţă lăuntrică pe care doar spiritul creator o poate avea. Mereu şi-au dorit-o, mereu au crezut că această forţa poate fi folosită împotriva creaţiei însăşi. Au făcut dintr-un înţelept drept şi bun un zeu, aşa a apărut legenda lui Zamolxis! Nu era zeu, ura zeii mai presus de orice, ştia cât de periculos poate fi un cult. Călătorise prin Grecia, Egipt, Persia. Văzuse oameni care nu iubeau şi nu munceau, a văzut oameni care exploatau fără remuşcare cele mai sfinte sentimente ale semenilor. Întors aici, iluminat de spiritele noastre, a propovăduit calea înţelepciunii, calea iubirii curate. Cât a trăit nimeni, nu a îndrăznit să încalce acele porunci, apoi urmaşii i-au folosit memoria. Zamolxis chema la el oamenii speciali, îi iniţia alături de noi în peşterile acestea sacre, iluminaţi de forţă creatoare plecau apoi în lume pentru a împărtăşi din cunoaşterea lor. Era o iniţiere, cel care urma să urce în aceşti munţi trebuia să parcurgă traseul Acelor, cele trei ace erau numite pe atunci ţepuşi. Iniţierea era grea, era greu să urce vârfurile ascuţite, unii cădeau, însă mereu îi salvăm pe cei ce aveau sufletul curat. Unii veneau pentru că această chemare a spiritelor era prea puternică, alţii veneau pentru motive meschine, credeau că iniţierea în tainele noastre le va da puterea să îşi domine semenii! Aceia cădeau mereu la testul Acelor Morarului. După moartea lui Zamolxis, preoţii au modificat ritualul, au zis că cel mai bun să fie aruncat cu adevărat în ţepuşe ! S-a ajuns la o crimă odioasă în numele unui zeu! Altarele din munte erau păzite de mine, nu puteau face asta aici, dar au inventat altare oriunde erau comunităţi umane. Nimic nu mai era sacru şi poporul se sălbăticea. Doar la poalele munţilor au rămas până târziu comunităţi locale închise, care respectau legea străbună, bătrânii duceau mai departea voia Creatorului, Noaptea Sânzienelor încă se celebra în acele comunităţi. Oamenii încă erau uniţi de magia Creatorului, cei ce îşi găseau astfel potrivirea se iubeau şi erau fericiţi până la moarte. Strămoşul tău făcea parte din acea lume, tu ai avut norocul să bei din apa ce izvoraşte de sub stâncă.

Bucur îl ascultă tăcut, bătrânul continua să vorbească.

- După o vreme, prin câmpiile altă dată vesele s-au perindat tot felul de migratori, pământul ăsta a cunoscut atâtea altare şi zei, încât a şi uitat de ele, aici mai ajungeau doar ciobanii, oameni simpli pentru care mersul stelelor şi ordinea lumii nu era chiar o taină. Doar ciobanii mai ziceau “ce-o vrea Dumnezeu!” şi îşi vedeau de treabă, ceilalţi aşteptau mântuire de la fiul unui tâmplar din Nazaret. Şi ce le oferea acest Iisus? O poveste tulbure şi plină de ură despre un zeu gelos ce împărţea dreptate unui trib mărunt de păstori evrei, o poveste în care creaţia însăşi e un mare păcat, o poveste în care cei mulţi şi obidiţi sunt obligaţi să dea şi cezarului şi lui dumnezeu, fără să primească nimic. Apoi, adepţii lui au fost şi mai odioşi, au cerut celor mulţi să fie modeşti, în vreme ce ei s-au îmbrăcat cu haine aurite, să fie flămânzi, când ei devenau obezi, să fie săraci, când ei adunau toată bogăţia pământului, să îşi iubească aproapele în vreme ce ei dispreţuiau oamenii. Au urmat intoleranta, războiul religios, lupta pentru tot ce însemna o bogăţie şi o influenţa mai mare. Noi eram tot aici, neclintiţi, păstram vie creaţia fratelui ce s-a jertfit. Ştii, povestea iadului, locul infernal de sub pământ, apărut atunci când Lucifer a fost aruncat din ceruri de Arhanghelul Mihail, este o altă mistificare a poveştii reale a creaţiei însăşi. Să arunci în acest infern tocmai spiritele răzvrătite împotriva aşa-zişilor dumnezei, tocmai acei oameni care mai gândesc liber şi iubesc din tot sufletul, e cumva culmea minciunii. În timp au câştigat adepţi, tocmai de aceea acum tot mai puţine suflete rămân în eternitate.

- De ce nu aţi luptat cu ei? De ce nu aţi luptat cu ei aşa cum aţi luptat şi cu lemurienii?

- Nu puteam face asta, noi nu manipulam conştiinţe cum fac ei. Noi modelăm sufletele trezite, noi călăuzim, nu conducem. Am fi făcut acelaşi lucru ca şi ei! Încă există suflete pure în lumea asta şi pentru ele suntem noi aici.

- Mă întreb dacă în acea zi de august, când am urcat prima dată Acele Morarului, am trecut de “ţepuşe”?

- Nu, Bucure! Mereu te-ai depărtat de calea ta. Aşa ai făcut mereu, mergeai drept o vreme, apoi porneai în altă direcție, însa în sufletul tău ceva se încăpățâna să rămână curat. Multă vreme am crezut că nu te vei întoarce la cale, m-ai surprins făcând-o de câteva ori. Nu îţi influenţez destinul, eşti liber să îţi trăieşti viaţa cum vrei, aşa cum fiecare om e liber să trăiască în felul lui. Atunci când ai urcat Acele, ai făcut o simplă escalada pe munte. Iniţierea ta a fost în Hornul Mare! Cred că şi acum te întrebi de unde apăruse acel câine la refugiul părăsit. Dar i-ai dat din mâncarea ta, i-ai vorbit şi l-ai mângâiat, deşi ar fi putut să te muşte.

- Ţin minte şi acum cum care mă privea, ochii păreau umani, păreau a înţelege tot ce simt!

- Erai distrus, aveai nevoie de credinţa atunci. Nu erai pregătit să iubeşti şi nici să trăieşti! Mi-ai ascultat chemarea şi ai îndrăgit muntele!

- Urcăm în fiecare duminică, mă uitam dimineaţa pe peron după cunoscuţi, vara traseele erau pline de turişti, găseam mereu companioni. În acea zi, o zi de miercuri, nu mai era nimeni. M-a speriat senzaţia că ceva rău urmează să mi se întâmple, aveam un presentiment tare ciudat că o să cad de pe o stâncă. Am schimbat în minte de zeci de ori traseul…

- Din fericire, eram acolo şi te-am ţinut să nu cazi, după asta viaţa ta a devenit alta.

- Da, după asta am căpătat curaj, nu mă mai speria nimic, nici traseele de creastă dificile şi expuse, nici văile pline de săritori înalte şi spălături. Dar, mai presus de tot, urcăm pe munte pentru a mă ruga lui Dumnezeu, era biserica mea imensă în care puteam medita. Am început să umblu singur şi să îmi vorbesc. Atunci m-am cunoscut cel mai bine, m-am înţeles. Prin văi şi creşte am lăsat regrete şi remuşcări, am lăsat întrebări la care nu aşteptam niciodată răspuns.

- Ai înţeles care e marea luptă, cu care toţi oamenii sunt datori, lupta cu întrebările din ei, lupta pentru a se înţelege pe ei înşişi, nu de a se integra formalist în sisteme. Asta au primit oamenii de la creatorul lor, o fărâmă din el pe care să o înţeleagă şi să o iubească. Aşa ar trebui să fie viaţa voastră, mai întâi să vă descoperiţi, să vă înţelegeţi pe voi înşivă, apoi să vă iubiţi. Şi, după ce vă veţi iubi suficient pe voi înşivă, să daţi din dragostea voastră şi celorlalţi. Nu trebuie să mai credeţi în zeii care vă neagă personalitatea, în zeii care vă reduc la oile din turmă. Zeii ăia nu pot fi creatorii voștrii, ei nici măcar nu există. Zeii nu dau naştere, Bucure, sunt concepte golite de sens şi pline de toată ura omenească. În aparenţă lor iubire pentru oameni s-a mascat tot ce a adunat mintea umană mai perfid şi mai abject. Zeii aceia inventaţi nu pot iubi, doar oamenii sunt capabili de dragoste, nici măcar noi, spiritele acestei planete, nu putem iubi. Singurul cu această capacitate s-a jertfit când aţi apărut voi, e adevăratul vostru părinte. De la el vine dragostea pentru pruncii ce abia vi s-au născut, de la el vine acea dragoste nebună pentru acel suflet ce aparent vă e străin şi totuşi atât de drag….

- Mă întreb dacă există suflete pereche, oare chiar există cineva ce ne e hărăzit din clipa naşterii şi care, oricât de imposibil ar părea, e singura completare reală a sufletului ce tânjeşte după el?

- Bucure, strămoşii tăi credeau că floarea de sânziene leagă mai mult ca vorbele şi că orice alt legământ. Şi nu se înşelau. Sufletul tău, înainte de a se întrupa în tine, a fost o mică parte din marea conştiinţă a creatorului vostru, stătea acolo în adevăratul paradis, stătea în nemişcarea anterioară creaţiei. Erai fericit acolo, nici nu ştii acum cât de bine era atunci, dar fiecare fărâmă ce devine suflet e datoare să simtă focul, să simtă chinul creaţiei. Sufletele sunt asemeni apei, uneori abur, alteori gheaţă solidă, cel mai des un fluid care se insinuează şi măcina tot, dar în permanentă mişcare. Părticica ce ai devenit tu, stătea acolo lângă o altă părticică ce a devenit ea. O vei căuta mereu, pentru că doar în ochii ei întrebările tale au răspunsuri, te va căuta pentru că nici ea nu-i completă fără tine. De aceea se spune că există suflete pereche, eraţi acolo împreună şi vibraţi la fel. Mereu veţi fi mai aproape unul de altul decât credeţi, mereu veţi simţi dorul şi cât de bine vă completaţi unul pe altul.

- Bine, dar am iubit de mai multe ori! Oare am găsit sufletul pereche atunci?!

- Da, Bucure, ai iubit, mereu vei fi un îndrăgostit şi mereu o vei face cu toată fiinţa ta. Eşti un om liber și un om liber iubeşte mereu cu toată patimă. Destinul tău nu s-a terminat…Prima dată habar nu aveai să iubeşti, erai doar un tânăr înflăcărat şi mort de dorinţă. Ai fi iubit pe oricine atunci, erai avid. După moartea bunicului tău nu mai ştiai să iubeşti, să ai încredere, deveneai o brută. Ştii bine că nu îţi mai pasă de nimeni, erai doar un teribilist şi un măscărici. Îi păcăleai pe toţi că eşti un mare dur, dar eu îţi ştiu temerile de atunci, îşi ştiu nopţile când nu dormeai de teamă pentru ce va urma, apoi aveai o sclipire şi ieşeai din orice încurcătură. Mereu te considerai norocos, dar poate că erai vegheat. Ai iubit frumos atunci, dar nu erai tu. Erai un tânăr beat de dragoste, alteori de alcool, dar nu erai tu. Te avântai pe atunci în iubire doar pentru a uita cât de singur te simţeai în nopţile acelea în care nu dormeai.

- Nu e aşa, eram îndrăgostit, umblam poate şi beat, dar nu mă simţeam singur, era bine, puteam trăi aşa o viaţă întreagă!

- Nu ai fi putut!! În jurul tău se ţeseau plase, nu mai erai liber şi ştii bine asta, nu încerca să găseşti argumente doar de dragul contradicţiei, aşa ai făcut o viaţă intreaga până acum. De ce nu ai rămas acolo, de ce nu ai continuat, ai avut şansa?! Nu da vina pe ea, cum ai făcut mulţi ani! Erai satul, oraşul te sufoca, doar apa de acasă îţi potolea setea şi acasă ajungeai tot mai rar. Ţii minte cum fugeai atunci pe munte?! Cu câtă disperare te bucurai şi de câteva ore numai?? Nu iubirea aia te-a sufocat, ci tu însuţi, nu mai era iubire de mult, Bucure, era doar un joc pe care îl jucai tot mai prost. Dacă nu aş fi spirit, ţi-aş spune că mă simt vinovat puţin, când te-am strigat la naştere ţi-am dat din încăpăţânarea mea, poţi fi sărac, bolnav sau în mizerie, niciodată nu te vei închina. Eşti un om disciplinat, ai rigoare, dar uită-te la tine, când cineva vrea să te înrobească, pleci pur şi simplu.

- Dar a doua oară??! Nu-mi spune că a fost o întâmplare sau o eroare a florii de sânziana!

- Nu e cazul să fii ironic, ce floare ţi-a spus atunci să te opreşti?? Eraţi doua spirite la limită, poate că nu ar fi trebuit să vă întâlniţi, dar nu noi decidem. Ştii acum o parte a poveştii, ţi-a spus Răul, ea ar fi trebuit să plece încă de-atunci, era mâhnită, avea nevoie de eliberare, nu de dragostea ta. Doar că ai făcut cum ştii tu să faci de obicei, să lupţi pentru o cauză pierdută. Ştiu, habar nu aveai că e o cauză pierdută, poate erai sătul să umbli singur, sper să înveţi din greşeală asta şi să nu te mai grăbeşti niciodată. M-ai abandonat fără să mai auzi chemarea, erai surd la urlet, te transformai, Bucure.

- Bine, dar copiii??! Dacă ce am făcut era aşa greşit, nu ar fi trebuit să apară copiii. Apoi, chiar am iubit-o, până în ultima clipă, m-a durut tot. Nu trebuia să plece!!

- Nu te lamenta, ştii că îi este bine acum, şi-a găsit mântuirea pentru o vreme. De acolo de unde este, ea va pleca să rătăcească iarăşi prin lumea asta largă, sub o altă formă, poate vă veţi întâlni din nou, poate nu. Eu port doar luptă, destinul îl ştie doar marele Dumnezeu. Copiii tăi sunt un dar, Bucure, i-ai primit pentru că ai dăruit iubire. Ei sunt menirea ta, doar iubindu-i pe ei vei fi complet, meritai să simţi marea bucurie a creaţiei. Eşti părinte acum şi tu, ştii ce înseamnă bucuria asta.

- Ce se va mai întâmplă cu mine??!

- Ar trebui să fii fericit şi să iubeşti în tihnă! Se pare că destinul ţi-a arătat calea spre acel suflet pereche. Poate că încă mai şovăi, poate că ai vrea să te arunci imediat într-o iubire puternică, aşa cum faci de obicei, dar învaţa din trecut. Trecutul nu contează, Bucure, decât dacă din el înveţi ceva, înveţi să nu faci greşelile trecutului în prezent, pentru că aşa viitorul îţi va fi unul greşit. Tot ce contruiesti pe greşeală, este greşit. Poate ar trebui să înveţi să nu te grăbeşti, să nu te revolţi şi, mai ales, să îţi păstrezi libertatea cu orice preţ. Dacă nu eşti liber, nu poţi iubi! Ţi-a fost hărăzita, iubeşte-o în tihnă, chiar dacă nu-i cu tine acum. Iubeşte-o o viaţă întreagă, aşa cum ai iubit-o cu câteva seri în urmă în poiană, la foc. Dă-i tot preaplinul tău, scrie-i, spune-i în gând tot ce simţi…vorbeşte-i! Mereu te va auzi! Şi, dacă în viaţa asta nu vă veţi privi niciodată în ochi, atunci când fiecare va pleca, veţi petrece o eternitate acolo, împreună, la sânul aceluiaşi creator. Lasă disperarea în urmă, poţi fi fericit, trebuie doar să laşi să crească iubirea. Iubirea e că floarea de colţ, mică şi urgisita de toate împrejurările, dar acolo, în cel mai ascuţit vârf de munte, nimic nu o împiedica să înflorească în iulie, să râdă o vreme scurtă în soare, până ce toamna o va arde iar. Rareori se întâmplă ca cei care se iubesc să nu fie puşi de destin în situaţii imposibile, în situaţii făcute parcă împotriva iubirii însăşi. Unii obosesc şi renunţă, alţii îşi pierd speranţa şi renunţă, puţini rămân fericiţi, pentru că iubesc indiferent de circumstanţe. Învaţă să iubeşti fără să primeşti altceva decât iubire la schimb! Învaţă să dărui ce primeşti, apoi zâmbeşte, din fericirea celui drag mereu îţi iei forţa! Acum gândeşte-te la asta, întreabă, afla şi crede. Când întrebi cu inima curată şi sete de adevăr, ţi se va răspunde cu adevăr, iar adevărul trebuie crezut.

Simţea o toropeală plăcută, închise ochii, ştia că bătrânul lup plecase de acolo, visa cu dor la acel suflet predestinat, visa că într-o zi se vor vedea, ca într-o zi o va îmbrăţişa atât de strâns, încât nici nimeni nu va reuşi să îi desfacă. Și aşa, înlănţuiţi unul de altul, vor trece prin timpul bătrâneţii.

Roman Capitolul 8

CAPITOLUL 8

   Adormise iarăşi târziu, de ceva vreme rareori adormea mai devreme de ora trei. Era obosită, petrecuse până târziu cu prietenii ziua de naştere la un restaurant cochet din oraş, se simţise bine, deşi nu voia să recunoască faptul că trecerea anilor o cam deprima. Era o femeie frumoasă, îşi păstrase un farmec deosebit, o îmbinare splendidă între şcolăriţa cu minte brici de pe vremuri şi o adevărată doamnă, plină de stil calculat, aristocratic. Dimineţile o găseau invariabil singură şi obosită, obişnuia să se trezesca încet, să mijească mai întâi ochii, să se convingă de nouă zi ce tocmai a apărut. După o vreme se dădea jos din pat, obişnuia să se privească apoi în oglindă înalta din dormitor, avea un trup frumos, întreţinut şi de exerciţiile fizice.

Tresări, miji ca de obicei ochii mari căprui, puţin deranjată de lumină de afară, simţi gleznele îngheţate, dar moleşeala asociată trezirii era mult prea plăcută ca să facă vreo mişcare în clipa aceea. Se simţea oarecum ciudat, privită de cineva, în mod normal nu prea ar fi avut cine, era o dimineaţă târzie de luni, simţea privirea aceea caldă pe gambe, pe coapse, pe umerii dezgoliţi de tricoul larg şi vechi. Era un tricou inscripţionat cu Iron Maiden, formaţia favorită din liceu, o ultimă riposta la adresa celor din jur care nu prea îi mai acceptau acele teribilisme de odinioară. Nu se jena, simţea o privire caldă şi plină de dorinţă, ştia că e doar închipuire, dar îi plăcea să se lase cu voluptate prada senzaţiei. Tresări, însă, când simţi o mână caldă pe păr, simţi cum depărtează o şuviţă rebelă ce îi acoperea ochii, simţea cum îi atinge timid fata, era prea real ca să nu tresară. A deschis ochii mari - cine ar fi putut fi în casă la ora aceea? -, se temea puţin. Se întoarse în direcţia mâinii, era speriată de-a binelea acum. Lipit de perete era un bărbat, de înălţime medie, părea destul de solid, îmbrăcat într-o haină albă imaculată ce părea cusută dintr-o singură bucată. Albul ăsta îi dădea un aer de spectru, dar faţa arsă de soare, încheiuturile puternice, ochii cu scântei metalice îl făceau să pară real. Îl privea, faţa nerasă îi dădea un aer sălbatic, primitiv, părul lăsat să crească cu ceva vreme în urmă cădea puţin deasupra urechilor, părea impasibil, dar îi privi ochii şi tresări, erau calzi şi plini de iubire acum, dispăruseră acele luciri metalice de mai devreme, nişte ochi în perfect contrast cu faţa dură. Erau umezi, aproape plânşi, simţea cum se pierde în adâncul lor, era o senzaţie ciudată, ştia că mai văzuse acei ochi, ştia că mai văzuse acel chip, o durea, însă, că nu reuşea să îşi amintească. Nu se mai temea de el acum, simţea doar că îl cunoaşte, că inima i se umple de dor privind la el, întinse mâna să îl atingă, dar în clipa imediat următoare a dispărut. O durea fizic despărţirea, era convinsă că acel om a fost acolo pentru o clipă, simţea o arsură în inimă în modul cel mai fizic posibil, ar fi vrut să îl poată reţine, simţea că are atâtea să îi spună, se simţea atât de singura fără acei ochi în care se putea pierde preţ de o clipă sau o viaţă întreagă. Sări din pat, nu se mai admira în faţa oglinzii, se îmbrăcă repede. Simţea o stare de agitaţie, abia aştepta să vina noaptea, să închidă ochii, ştia că o să-l viseze. Acum ştia de unde îl cunoaşte! Chiar în noaptea în care se aniversa se visase făcând dragoste cu acest necunoscut într-o poiană de munte, era un vis atât de real încât se bucurase din toată fiinţa ei, se simţise atinsă calm şi tandru, îşi amintea că dansase cu tălpile goale în rouă, visase că la plecare i-a promis că se va întoarce. Rămăsese cu o dată ciudată, peste doi ani, în decembrie pe 3 decembrie! De ce??? Aaaa, își amintise până la urmă, atunci s-ar fi împlinit 1000 de zile de când îi văzuse prima dată chipul în acea zi când intrase Bucur în munte. Îi spusese asta în noaptea în care s-au întânit, dar senzațiile de atunci, trăite parcă atât de real o copleșiseră.

Trecuse peste întâmplare, rareori dădea importanta viselor, era totuşi o fată pragmatică şi realistă. Se bucurase tot week end-ul, casa a fost plină moment de moment, aproape uitase cu totul visul, dar acum acelaşi chip revenea, aceiaşi ochi trişti, dar care emanau forţa, acelaşi zâmbet blând. Simţea că, dacă ar sări în acei ochi, ar putea pluti ca într-un bazin plin cu apă călduţă şi limpede. Oglindită în ei avea libertatea pe care i-o dădea înotul. Adoră să înoate, simţea în acele clipe că se detaşează de o lume în care adesea nu se simţea bine, simţea că e liberă, că nimeni nu îi poate cere ceva acolo, în apă limpede. Acum vedea în acei ochi un alt refugiu unde să fie liberă, un loc în care ştia că nu poate intra decât ea. Se întreba cine este acel necunoscut, e oare real sau e doar o plăsmuire a minţii.

Era prea agitată, trebuia să meargă la Sinaia să înoate, petrecea adesea câteva ore înotând, uitând de tot acolo cu capul adânc cufundat în apă limpede. Alteori se scufunda pur şi simplu în cadă imensă din baia de la parter, stătea acolo minute în şir acoperită de apă şi refuza să mai gândească la ceva. Voia să schimbe ceva în viaţa ei, dar nu ştia ce. Pe măsură ce urca spre munte, masivul se vedea tot mai clar, simţea o chemare într-acolo, îi plăceau munţii, îi admiră, dar niciodată nu simţise o dorinţă mai mare ca acum de a urca. A parcat aşa cum o făcea de obicei, apoi a intrat grăbită la piscină. A sărit în apă fără să îi mai pese de ceva, a rămas o vreme cu capul sub apă, aproape sufocată a sărit la suprafaţă şi a tras cu voluptate aer în piept, ca un nou născut ce învaţa să trăiască primele lui clipe. Era o femeie superbă, trupul acesta arată perfect. Înota de trei patru ore, deja pierduse şirul, era obosită, dar nu voia să iasă, i se părea că vede acel chip oglindit în apă. La plecare nu s-a putut abţine să nu urce până la cota 1400 cu maşina, se apropia seara, aerul rece îi dădea o senzaţie plăcută de libertate, era obosită de la înot, dar fericită. Vântul cald îi adia în părul încă umed, se simţea ca în acel vis cu tălpile pline de rouă, simţea o chemare muta către acele stânci, se temea, însă, de ele.

Ajunse acasă pe înserat, băiatul, dragul ei băiat o aştepta, o umplea mereu de bucurie modul simplu în care o strângea în braţe. Îl adoră, era cea mai mare bucurie a ei. Era, însă, un mare ştrengar şi ştia mereu să obţină câte ceva de ea. Se îmbrăţişară mult, au râs şi s-au jucat o vreme. Apoi, a rămas singură ca în fiecare seară, singură în patul acela mare. Încerca să citească ceva, dar nu avea starea pentru asta, la televizor nu se mai uita de ani de zile, încerca să comunice cu prietenii pe net, dar curând o apucă plictiseala. Nu-i era nici somn, în minte îi venea o melodie ce îi plăcuse mai demult, se numea My Light, o ascultă în tăcere, chitara şi vocea aceea răguşită îi intrau direct în suflet. Închise ochii, îi ţinu aşa multă vreme, spera ca la sfârşitul melodiei să îl vadă din nou pe acel străin, să îi spună aşa cum tot repetă obsesiv inceputul de cântec “Here I am!”, să îi prindă mână caldă şi să o pun apoi faţa ei, să plângă încet de dor pe acea mână. Era un sentiment ciudat de aşteptare. Auzi vocea aceea.

- Here I am! Nu deschide ochii, păstrează-mă în visul tău!

- Nu îi deschid, exişti cu adevărat?!

- Da! Sunt un om ca şi tine, momentan însă soarta nu vrea să ne întâlnim, dar ştiu că într-o bună ne vom vedea şi atunci vom rămâne împreună pe vecie. Eu cred în asta. Acum însă sunt doar un vis, deci ţine ochii închişi.

- Cum te numeşti?!

- Bucur e numele meu, e un nume ciudat pentru că nu e numele de familie. La început mă simţeam aiurea când mă prezentam aşa, acum m-am învăţat. Tu cum te numeşti?

- O să râzi, ai mei au fost şi mai ciudaţi, mi-au spus Alba, cred că de la romanul acela de Gâb Mihaiescu. Şi eu mă simt ciudat când mă prezint. Bine ai venit în club! De unde vii?!

- Nu te grăbi să afli, nici eu nu te voi întreba nimic, hai să ne cunoaştem câte puţin în fiecare zi. De fapt noi ne cunoaştem! Am acest sentiment.

- E ciudat ce mi se întâmplă, de unde ştiu că nu eşti doar un vis??!

- Pentru că voi veni la tine seara de seară, pentru că în fiecare miez de noapte o să fiu aici, o să te aud, o să îţi alin singuratea. Eu te-am visat cu ceva vreme înainte, faptul că ştiam că exişti m-a ajutat să trec peste un moment dificil din viaţă. Nici măcar nu ştiam pe atunci cum arăţi, doar speram că eşti reală, doar speram să îţi pot vorbi. Multe seri ţi-am vorbit fără să mă auzi, fără să ştiu dacă vorbesc cu tine sau cu nevoia de speranţă din mine. Apoi, te-am zărit preţ de o clipă, erai exact aşa cum eşti acum, acelaşi chip, aceiaşi ochi, până şi acelaşi suflet. Eram fascinat de tine, îmi ajungea să ştiu că exişti pentru a fi altfel de om, pentru a renaşte asemeni phoenixului.

- Aş vrea să cred tot ce spui, dar poate e doar visul meu. Oricum, aş vrea să nu pleci fie şi măcar din vis!

- Nu voi pleca niciodată, să mă aştepţi în fiecare miez de noapte. Mereu voi fi cu tine. Te voi săruta de noapte bună şi o clipă mai târziu de bună dimineaţa! Aşteaptă-mă! Când soarta va vrea să nu ne mai despartă nimeni şi nimic, atunci ne vom vedea! Ai rabadare, avem toată viaţa să ne iubim.

Simţi buzele moi şi fierbinţi sărutând-o, cast ca o adiere. Simţea răcoare şi căldura în acelaşi timp, simţea cum peste ei se revarsa dragostea ca într-o ninsoare de petale albe. Nu voia să deschidă ochii, mâinile ei, însă, îi înconjurau gâtul, îl strângea puternic, se temea să îi dea drumul, era al ei, ştia că este pentru totdeauna al ei. Mâinile puternice îi mângâiau părul moale auriu, se simţea pierdută ca la pieptul unui uriaş, simţea căldura cu care o ţine strâns în braţe. Simţea dragoste fără să audă măcar un singur cuvânt. După multă vreme plângea, îl uda cu lacrimile ei, îl înlănţuia cu aceste mici fărâme de durere pentru vecie. Ştia că e al ei, nu mai voia să ştie nimic altceva. Au adormit îmbrăţişaţi, pur şi simplu a dormit cu capul lipit de pieptul lui, a ascultat bătăile inimii, a simţit căldura lui. Dimineaţa, când s-a trezit speriată, dispăruse. Apoi zâmbi fericită. Pe pernă era o mică frezie înflorită, o frezie albă, mirosea superb iar ea trăgea cu nesaţ din mireasma ei. Ziua se anunţă toridă, nu avea chef să iasă afară, nu avea chef să se ridice din pat şi nu avea chef să schimbe acel tricou vechi şi atât de drag. Simţea cum ţesătura lui păstrează amintirea nopţii trecute. Nu crezuse niciodată că te poţi îndrăgosti aşa de un om pe care nici măcar nu l-ai văzut vreodată real. În dragoste se considerase mereu o sceptică, nu credea în dragoste la prima vedere, ştia că mai devreme sau mai târziu oamenii dezamăgesc, că marile amoruri sfârşesc lamentabil în divorţuri zgomotoase. Acum, însă, simţea un alt fior, convingerile i se năruiau pe rând, se îndrăgostise la prima vedere, e drept de o fantasmă, dar ştia că este real totuşi, simţea ca de data asta va ţine o veşnicie. Nu înţelegea de ce simte aşa acum, poate de vină era acel glas monoton şi plin de căldura sau gesturile tandre, tangibile doar în subtilitatea minţii, acel necunoscut îi subjuga gândul. Se privi cocheta în oglindă, avea o față fericită, avea ochii zâmbitori. Se uită mulţumită la trupul ei, se plăcea, se simţea cu adevărat frumoasă, fericirea o făcea atât de frumoasă, încât se plăcea ea însăşi. Nu se mai gândea acum la nimic, ţinea în palmă mică floare parfumată, o biată floare ce parcă o rugă să păstreze vie iubirea ce o cuprinsese. Ştia că dragostea ei de acum este asemenea aceste flori înmiresmate, fragilă şi mică, dar în ea se ascundea atâta forţă, atâta frumuseţe. Pe măsură ce trecea ziua, simţea tot mai acut un gol în stomac, o nelinişte ce nu-i da pace, nu avea chef să facă nimic, voia doar să vina noaptea, să spere că acel om va veni seara de seară într-un vis minunat.

Deschise laptopul şi ascultă vechi melodii, muzica pe care nu o mai auzise de ani de zile, o ascultă altfel acum, cu ochii închişi, muzica era doar coloana sonoră pentru imaginile care i se derulau în minte. Vedea poteci înguste prin păduri de munte, vedea pâraiaşe limpezi, vedea zăpezi bătute de vânt, vedea o plajă pustie şi un foc imens, dar în toate îl vedea pe el, gândurile îi zburau la el, era prezent în toată viaţa ei. Cu ochii închişi, totul era atât de real, auzea vântul, auzea pescăruşii ţipând, auzea glasul lui şoptit repetând la infinit parcă acel “te iubesc”. Era întinsă pe pat, trecuse de multă vreme de prânz, dar nu avea chef să mănânce, ceilalţi o credeau bolnavă, cu atât mai bine timpul rămânea doar al ei. Cel mai des vedea o imagine care îi umplea inima de bucurie, erau bătrâni şi trăiau singuri într-o căsuţă modestă, călduroasă iarna, răcoroasă vara, îi venea în nas mirosul ierbii proaspăt cosite, privea florile pe care de ani de zile le îngrijea cu mâinile ei. Era fericită şi îl aştepta după atâția ani cu aceasi nerăbdare, cu acelaşi fior. Ştia că îi e dor de cineva, ştia că acel om există, credea asta, altfel viaţa şi-ar fi pierdut sensul. Ascultă muzica ei de suflet şi ştia că nu va mai fi singură în veci, ştia că orice şoaptă a sufletului ei va avea ecou în pieptul altcuiva, închidea ochii şi se visă goală pe plajă dansând în jurul unui foc imens, ce îşi putea dori mai mult. Simţea fizic briza, vântul cald al marii cum o cheamă, simţea mâinile ce o cuprindeau avide, mâinile ce niciodată nu i-ar fi dat drumul. Iubea amurgul, iubea trecerea zilei către miezul nopţii, iubea să-l aştepte, iubea să îi fie dor.

Venise iarăşi noaptea, privea obiectele din jur la lumina slabă a unui bec de afară, din stradă, cauta un dans al umbrelor pe pereţii semiobscuri ai casei, se apropia miezul nopţii, închise ochii în aşteptarea unui sărut de noapte bună, urmat de unul geamăn de bună dimineaţa. Cu ochii închişi simţi adierea, apoi sărutul moale pe buzele însetate, venise, era iarăşi fericită, dorul se mai potolea puţin, pentru a reveni mai arzător, mai însetat, mai dornic de atingere. Ţinea ochii închişi, îi ştia deja chipul, îi ştia sufletul, avea impresia că îl cunoaşte dintr-u începuturi. Îl ştia, mai avea doar să îl descopere, apoi să îl păstreze al ei pantru totdeauna. Abia aştepta să îi cunoască povestea, ştia că i-o va spune, ştia că acest om nu e doar o plăsmuire a unui vis singuratic, era real, trebuia să fie, altfel iubirea asta ar fi fost doar o iluzie. Se ţinură în braţe până târziu spre dimineaţă, nu putea adormi câtă vreme stătea în braţele lui, se temea că totul ar putea fi doar o himeră, încă ezită, trecuse de vârsta la care credea în poveşti, de fapt nu crezuse niciodată în poveşti.

Niciodată nu a fost ocrotita, răsfăţată, acum în braţele lui se simţea ca un copil, protejată, liberă să creadă în orice poveste, fie că era cu un prinţ broscoi, fie că era cu Moş Crăciun. Acum putea crede, acum nu se mai temea să spere, ştia că într-o zi viaţa îi va aduce fata în faţă, că iubirea lor ce azi abia înmugureşte va fi până atunci un fruct copt, un fruct de o frumuseţe neasemuită.

Era dimineaţă şi dormea din nou, dormea ca un copil, se simţea copil, ori asta sună a renaştere, ştia că va fi un alt om, ştia că va trăi din nou bucuria lucrurilor mărunte. Tot ce dorea era ca visul să continue, să nu se mai trezească niciodată la o realitate goală şi însingurată, dormea, iar el îi şoptea cald în ureche, va continua, it will be forever my light!

Era o dulce împăcare, urâse viaţa, urâse o vreme tot ce i-a dat Dumnezeu să ducă. Era copil,  nu împlinise 10 când părinţii au divorţat, era şocant să vadă o iubire fantastică, o iubire ca în filme destrămată. O durea depărtarea, locuise o vreme la Sinaia, vedea zilnic munţii, apoi a trebuit să plece la Ploieşti cu mama şi ceilalţi fraţi. Erau vremuri grele, mama ei era atunci, ca şi acum, o femeie a cărei mândrie depăşea cu mult instinctul de conservare, a ales să ducă viaţa singură, fără ajutorul nimănui. Apoi, a căzut, oboseala, grijile i-au făcut inima praf la 30 de ani, erau singuri, ea fraţii ei mai mici, nici nu voia să îşi amintească acele vremuri. La un an după asta tatăl ei murise, aşa pe nepusă masă, de inimă rea cum se zice. Era o pierdere imensă pentru toţi. Era un om tare tandru, un om sensibil pe care însă îl ura pentru ceea ce îi făcuse mamei, nu credea să îl ierte vreodată. Voia să crească, să îi arunce în faţa tot ce simţea pentru el, şi el murise, nu apucase să îl certe şi să îl ierte cu inima curată de copil. Se refugiase în învăţătura, era olimpică la tot, cânta la chitară, făcea balet, era mândria şcolii, nota maximă la bacalaureat, intrată în primii 30 la medicină la Bucureşti. Trăia din bursa de merit şi din jobul extenuant de asistentă la Spitalul Floreasca. Lucra pe cea mai dificilă secţie, după cea de urgenţă şi poate şi cea de terapie intensivă, lucra la etajul 4 la neurochirurgie. Ducea viaţa cu greu, era însă fericită, uitase muncind lipsurile copilăriei şi adolescenţei, uitase pentru că fără uitare iertarea nu era posibilă. Era în ultimul an, urma licenţa şi apoi rezidenţiatul, urma să vină în sfârşit primăvara, pe trotuarele murdare mai erau doar petice de vagi amintiri a ceea ce fusese o iarnă destul de dificilă. Intră în tură în seara aceea, era obosită, faptul că dormea doar 2-3 ore pe noapte, chiar dacă nu evidenţia urme fizice, lasa clar urme adânci în suflet. După ora 23 a primit un rezerva 411 un pacient, era un tânăr, evident sportiv, operat de urgenţă, cu multiple leziuni pe creier. Citise cu durere fisa, avea şanse minime de supravieţuire, ori chiar şi aşa, ar fi avut o viaţă de coşmar, presupunând că scapă. Nu îi ştia povestea, ştia doar conform fisei ca la 12 şi la 6 trebuie să îi bage în perfuzie un set de antibiotice. Îi plângea sufletul văzând acel om, acea viaţă care urma să se stingă, îşi spunea că Dumnezeu chiar nu a putut crea lumea aşa, paradoxal de nedreaptă.

Tresărise, în spatele ei auzise paşi, ea mergea ca o pisică de uşor, în primul rând din respect pentru pacienţi, apoi pentrun că încălţările erau foarte comode, saboţii de serviciu, cu o talpă din cauciuc microporos. În spate însă cineva tropăia apăsat, se întoarse să certe acel om, puţin respect pentru bolnavi, ce naiba, când tresări. Era un tânăr frumos, cu aliura de sportiv, neras şi cu ochii plini de cearcăne, asta nu-l făcea însă mai urât, nicidecum, îi dădea un aer mai dur, mai western. Brusc a tăcut privindu-l în ochi, avea nişte ochi atât de blânzi, acum îi aminteau de ochii necunoscutului de care fără să vrea se îndrăgostea acum:

-         Bună seara, nu vă supăraţi îl caut pe Ciprian Nedelcu, am înţeles că l-au adus de la urgenţe aici.

-         Bună seara, da, cred că e cel noi de la 411, nu aveţi voie să îl vizitaţi la ora asta, şi oricum nu-i conştient.

-         Ştiu, voiam doar să întreb despre starea lui, nu puteam aştepta şi nici să sun pentru asta.

-         Sunteţi rudă sau prieten?

-         Este cel mai bun prieten, ne ştim de la grupa mică din grădiniţă, am copilărit în acelaşi cartier, am mers la aceiaşi scoala....

-         Nu e treaba mea, dar ce a păţit? Accident de maşină?!

-         Nu, a căzut de pe munte, o cornişă, urmată de avalanşa, era cu un alt prieten de-al nostru, acum regret că nu am mers cu ei, celălalt a murit din păcate.

-         Dar pe vremea asta pe munte, mă gândesc ca totuşi, nu era ok, şi apoi bine că aţi scăpat, nu era cazul să mai avem o victimă doar din solidaritate.

-         Ştiu, muntele era pasiunea lui, e pasiunean noastră din adolescenţă, e puţină nebunie, ştiam că într-o zi ne vom despărţi de la această iubire de munte, doar că nu credeam că aşa repede...lacrimi începeau să curgă din ochii lui mari şi calmi.

-         Îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră, din păcate şansele sunt minime de supravieţuire, nu vorbim ca în cazul în care scapa...din păcate..va fi o viaţă îngrozitoare, chiar regret.

Străinul plecase, nici măcar nu-i reţinuse numele, ce mai conta, era un om trist care pierdea un prieten, nu era nepăsătoare, dar evita compania oamenilor trişti, se temea de ei, se temea pentru echilibrul său emoţional pe care abia îl regăsise după acel coşmar numit adolescenta. Peste două zile, când intrase în tura de noapte iarăşi nu mai găsise bolnavul, aflase din fisa că fusese mutat la subsol, la Coliva cum îi zicea bătrânului patolog, un om gras şi jovial, dar de o jovialitate englez macabra, glumele lui au făcut numele uitat, chiar dacă pe uşa îi scria adevăratul nume, tot spitalul îl ştia de Nea Coliva. Regretă vestea, ştia, serviciul la Floreasca o învăţase cu atâtea drame zilnic, cu atâţia oameni care mureau sau rămâneau marcaţi pe viaţă...iarăşi se întreba dacă Dumnezeu chiar vede lumea în care trăim noi oamenii. Era trează acum, varsă o lacrimă pentru această amintire. Pe la  orele 22 venise el, cu un buchet de frezii galbene, îl privea mirată.

-         Bună seara, mă scuzaţi, am venit neanunţat, dar mă gândisem că dacă tot e 1 martie să vă aduc şi eu un „martisor’...

-         Bună seara, mulţumesc mult, nu mă aşteptam...şi florile sunt superbe, mulţumesc încă o dată..

-         Cu mare bucurie...şi am uitat data trecută să mă prezint, Petre, Petre Georgescu...

-         Încântată! Lorena...mmm...ce ciudat, eu mă numesc Petrescu! Pe atunci îi suna atât de ciudat să o cheme Alba că evita să se prezinte pe acest nume, afară de locaţiile în care trebuiau folosite acte oficiale, implicit numele întreg, în care nu avea de ales, suporta de la zâmbete ironice la miştouri grosolane în rest, se prezenta doar pe un nume care chiar nu-i plăcea deşi era numele ei.

-         Pot să stau puţin cu tine de vorbă, schimbase deja modul de adresare, mai firesc, erau de aceiaşi vârsta.

A stat până dimineaţa în schimb, a aşteptat-o pe holul gol când făcea tratamentul, a plecat la un non stop şi i-a adus cola şi biscuiţi săraţi, i-a povestit viaţa lui de la un capăt la celalt, era student în ultimul an la Instalaţii, în Politehnica, era sigurul copil al unei familii de oameni ai muncii cum se zicea, tatăl lui maistru la Vulcan, mama şefă de raion la magazinul Titan, trăise o copilărie echilibrata fără să îi lipsească nimic, asta se vedea, iubea viaţa ca un nebun. Trăise cea mai frumoasă primavara, se vedeau cât de des se putea, îl îndrăgea, îi plăcea timpul petrecut cu el, nu ştia clar dacă îl iubeşte, ar fi zis că da, deşi adesea se simţea lângă el ca lângă tatăl care plecase prea devreme, ca lângă un frate, erau însă de departe cei mai buni prieteni.

Era 30 aprilie, plecau dis de dimineaţa din gara de nord la Buşteni cu trenul, personalul era plin de tineri, abia au găsit loc, pentru ei şi rucsaci, urmau să rămână în staţia meteo din Omu, la prietenii lui Petre. Au urcat veseli pe Valea Cerbului, au ajuns epuizaţi la cabana pe vârf, apoi au rămas în staţie îmbrăţişaţi pe un pat lat şi vechi de la etajul 1. Condiţiile erau mai mult decât spartane, dar cui îi pasa. Seara văzuse în privirea lui ceva trist:

-         Petre, ce-i cu tine, eşti trist??

-         Deloc, am doar o stare ciudată, mi-e dor de Ciprian, de traznaile lui, parcă munţii nu mai sunt la fel acum.

-         Ştiu, aşa e mereu, când pierzi un om drag, viaţa nu mai niciodată la fel, ştiu, crede-mă, e îngrozitor.

-         Tocmai, dar noi suntem vii, hai să ne bucurăm de noaptea asta.

O sărutase lung, plin de dorinţă, cum nu o mai făcuse până atunci, se iubiseră apoi nebuneşte pe acel pat vechi. Era prima dată când făceau dragoste, ştia că îl iubeşte şi pentru prima dată găsise liniştea în braţele unui om. Îi plăcea seninătatea lui, modul în care iubea necondiţionat viaţa, îi plăcea starea aceea, un veşnic „se poate”...ştia că lângă el totul se poate. Îşi dorea să trăiască toată viaţa aşa...era prima ei zi de fericire după ce copilăria îi fusese franta şi înlocuită cu nefericire. Dimineaţa Petre părea palid, avea o paloare atât de ciudată:

-         Cei cu tine iubire?? Ce ai??! Ţi-e rău?

-         Nu, nu ştiu ce am, o stare ciudată, dar hai să nu-i dăm importanţă.

-         Nu ştiu, nu-mi place cum arăţi, ar trebui să coborâm cât mai repede...

-         Nu vom cobari repede, pentru că îţi voi arăta cel mai frumos traseu marcat din aceşti munţi, vom cobari Bucsoiul Mare până la Pichetul Roşu, apoi vedem dacă Diham sau Poiana Izvoarelor, pentru încă o noapte.

-         Abia aştept, nu credeam să îmi placă munţii, îmi dau un sentiment straniu de sfinţenie.

-         Aşa şi sunt, sunt o imensă catedrală, îi bântui din adolescenţă. Ştii se zice că aceşti munţi sunt plini de galerii secrete în care încă locuieşte Zamolxis, apare uneori îmbrăcat în straie albe ca un bătrân cu barba şi părul alb....

-         Daaaa....şi pentru cine e cuminte şi papa tot are şi jucărie la pachet nu?!

-         Nu glumeasc, Ciprian chiar credea că în munţii aceştia e o energie nebănuită, mi-a povestit că o dată s-a întâlnit cu un tip ciudat care arată cu o vârstă între 20 şi 60 de ani..râdea...

-         Ştii, nu aş vrea ca omul ăsta să ne spargă casa..vorbea deja de casa lor, nu am putea da deloc descrierea...mă rog, seamănă cu tine, ai 25 şi arăţi de 75...

-         Răutate...lasă că vedem noi

Au plecat, au spus rămas bun, după jumătate de ora erau în şeaua de unde se coboară în Valea Morarului, priveau în fata Bucsoiul, era o zi superbă.

-         Uite..îţi propun să facem o pauză de 10 minute, eu iau puţin traseul acesta nemarcat, vezi potecuţa aceea îngustă, o să intru pe ea şi tu o să îmi faci de aici o poză...hai abia te odihneşti puţin

-         Nu vreau, tu nu vezi ce abrupt e?? Hai te rog, facem poze altă dată, nu îmi place deloc...

-         Mă întorc repede, promit...şi plecase pe acea potecuţă abia vizibilă unui ochi neexperimentat...se oprise aproape de creastă...îi făcuse două poze superbe, apoi brusc pământul se cutremură pentru ea, îl văzu mai întâi alunecând, apoi...închise ochii pentru ca totul era infioarator...a aflat după 3 zile de muţenie că murise pe loc.

Nu a avut curajul să meargă la înmormântare, nu a avut curajul să îi privească pe părinţi lui în ochi...şi-a dat licenţa şi a plecat din Bucureşti, nu mai rezistă, fiecare minut petrecut în acel oraş îi amintea de el, îi aducea durerea ce venea parcă din blestem, cum era posibil, se terminase ceva ce nici măcar nu începuse. Făcea stagiatura la Voila la psihiatrie, un spital mediocru, dacă nu modest, dar care o ajuta să uite de gândurile ei, după un an se căsătorise. Făcuse asta ca o provocare, ca şi cum voia să îşi dovedească ceva, oricum nu mai voia să iubească, nu mai avea curajul să iubească. Tresărise doar în ultima zi, când plecase de acolo, văzuse un tânăr ce părea a îi semăna lui Petre, adus sedat de la Campina de la municipal, văzuse în fişa o tentativă de suicid. Ce dracu avea lumea asta în cap?! Nu apucase să îi vadă ochii, dormea continuu, îl ura acum, asta se chinuia să moară şi medicii idioţi nu-l lăsau să o facă în vreme ce Petre iubea atât de mult viaţa şi el nu mai era. Plecase scârbită de acolo, era ultima zi de medic, renunţase, se înscrisese la ASE la cursurile facultăţii de contabilitate, făcea la fără frecvenţă şi între timp lucra contabilă la firma socrului ei. Erau o familie respectabilă, cam infatuaţi şi reci, dar fără a face nici măcar o dată cel mai deplasat lucru. Căsnicia nu era una soi, trăiau bine, dar simţea ca viaţa trece pe lângă ea, încercase să schimbe ceva devenind mămica, se alesese doar cu un băiat superb, dar relaţia nu era nicicum mai bună. Într-o zi, aşa cum se căsătorise, din ambiţie îi pusese pe masă, după o cină în oraş, la cel mai fiţos restaurant deschis recent, actele de divorţ. Nimeni nu înţelegea de ce a ales să facă asta, pur şi simplu părea o prostie, dar simţea nevoia să se elibereze, să calce pe paşii mamei sale, chiar dacă la capăt erau doar chinul şi îmbolnăvirea prematură. Avusese însă noroc, avea firma ei de contabilitate, mergeau lucururile destul de bine şi reuşise să cumpere prin credit o casă mică într-un cartier nou făcut, o casă cu un living mare la parter, bucătărie şi baie, un mic birou în care ţinea activitatea firmei şi două dormitoare la etaj. Nu era mare, era însă destul, învăţase ca lucrurile mărunte însumate fac mult mai mult decât cele măreţe pe care s-a cheltuit prea mult suflet. Trăia în lumea ei perfectă, avea prieteni, îl avea pe copil şi mai ales se avea pe sine, acum venea acest străin misterios să îi schimbe în totalitate viaţa...era speriată...pentru că simţea ce nu mai simţise pentru nicun bărbat până atunci. Nu era dorinţa, nu era flacăra aia de apare când iubeşti la prima vedere, oricum nu credea în aşa prostie, era un sentiment ciudat că nu îi e străin, că se cunosc şi că au mai trăim împreună iubirea.

Trecea în revista viaţa, pe toţi acei bărbaţi în care căutase un chip cunoscut, în care căutase acea iubire la care nu avea curaj să viseze. Acum ştia că l-a găsit, dar cum să dea de el, ce sentiment frustrant, îl găsise şi de fapt nu îl găsise. Adormise la loc...îi era dor de el, îi era dor de vis, era îndrăgostită.

Roman Capitol 7

CAPITOLUL 7

Păşea pe coridorul luminat, tălpile îngheţate nu mai dureau acum, pe măsură ce se mişca simţea cum se face tot mai cald, începea să uite teamă de întuneric şi linişte, acum auzea paşii, coridorul avea ceva acustică. Încă se întrebă cum apăruse acea grotă, acel întuneric perfect, acea lipsă totală de zgomot, acel loc în care timpul nu mai avea nicio valoare. Se întrebă dacă şi în moarte e la fel, dacă murind va sta o eternitate în acel întuneric, dacă murind va sta o eternitate fără niciun gând, într-o solitudine apăsătoare şi perfectă.

Culoarul părea  a se apropia de capăt, se vedea o lumină puternică ce părea a răzbate dintr-o altă sală. Mergea grăbit într-acolo, aştepta să audă o voce, aştepta să afle cât timp petrecuse în acel întuneric de nepătruns. Până la urmă cea mai urâtă angoasa e atunci când omul nu are repere, de orice fel, de timp, de spaţiu, morale, de orice fel. Mersul acesta, însă, îi făcea bine, ştia că e încă viu, oricât timp ar fi trecut. Sala era mare, bolta părea tăiată de un uriaş, încă era un mister cum de au apărut aceste galerii, ce minune a naturii le făcuse desăvârşite. În toată înfăţişarea acestei săli domnea calmul şi armonia, încă o dată se confirmă, operă de artă supremă aparţine naturii însăşi, în vreme ce omul doar încearcă o palidă imitaţie.

-         Ia loc, Bucure!

Era glasul ferm, aproape fără inflexiuni al bătrânului, era acel glas în care parcă se auzea vântul suflând printre stânci, era o  voce ce-i devenise dragă, orice îi era familiar acum îi era drag, trăia acut bucuria regăsirii, mai ales a regăsirii de sine. Mâna rece a bătrânului se aşeză pe fruntea brăzdată de riduri, simţea răcoarea plăcută a unei văi în primăvară, cu ochii închişi simţea doar muntele, vântul şi libertatea.

-         E vremea să ai răspunsuri! Însă nu vei primi niciodată toate răspunsurile. Apoi să ştii că vei primi răspuns doar în măsura în care vei putea înţelege. Adevărurile, chiar şi evidente, nu au valoare dacă cei care le percep nu le înţeleg că atare.

-         Cât timp a trecut?! Întrebase cu îngrijorare, cu teamă în glas.

-         Destul de puţin în timpul celor de afară, aici clipe sau secole trec cam la fel! Au trecut doar 3 zile de când eşti aici! Acum te-ai liniştit?!

-         Da, mă temeam că au trecut zeci de ani, timpul acolo în întuneric nu mai are nicio valenţă. Acum e mult mai bine.

-         Bea din asta, nu ai mai băut apa de ceva vreme! Bătrânul îi întinse o cupă, un amestec ciudat ce semăna cu un ceai, coloarea roşiatică sugera că are la baza rădăcini sau fructe.

Bau întâi o gură mică, pentru a se obişnui cu gustul, nu semăna, însă, cu nimic cunoscut  până atunci, avea un gust plăcut dulceag de fructe, dar după ce înghiţi un gust amar îi invada gura, dar ştia că trebuie să bea. Înghiţitura după înghiţitură, cupa se goli în cele din urmă.

-         Ce este aici?!

-         Aş putea spune că ai sorbit din apa cunoaşterii sau a nemuririi, dar astea sunt pure prostii. E doar esenţa la tot ce e mai benefic trupului omenesc, plante. E doar energie, îngemănata, energia ta, a plantelor puse acolo, energia acestor munţi, energia universului până la urmă.

-         Mereu m-am întrebat, sunteţi o castă de preoţi?! Ce sunteţi voi până la urmă?!

-         Păstrăm o învăţătură veche, dar nu suntem preoţi. Strămoşii voştri credeau că simpla înţelegere a naturii, împăcarea cu sine însuşi şi păstrarea armoniei naturale îi ajung omului să obţină viaţa eternă. Aici, în aceste peşteri, nimeni nu este mai presus de celălalt, nu avem reguli, nu avem ritualuri. Credem doar în purificarea sufletelor, în înţelegere şi acceptarea armoniei. Aceşti munţi vindeca, stâncile de aici au energii nebănuite de mulţi. După noi aleargă tot felul de indivizi, toţi vor să stăpânească forţa asta.

-         Am citit chestii din astea pe internet, înclin să le consider doar speculaţii!

-         Mare parte din ele chiar sunt. Însă aici există un vechi centru spiritual, dar încet încet îşi pierde din importanţă. Acum mii de ani oamenii trimiteau aici soli care să vorbească cu zeii, acum mii de ani oamenii se temeau să încalce legea naturii. Veneau smeriţi, învăţau şi apoi duceau înţelepciunea celor rămaşi acasă. Pe atunci poporul acesta respecta legile naturii. Veneau aici desculţi, dezbrăcaţi de patimi şi temeri, acum au bisericile lor, se pot duce oricum, nici măcar nu se mai roagă.

-         Până la urma cui foloseşte rugăciunea?! Uite, eu nu mă mai rog de  multă vreme. Oricum rugăciunile nu schimbă nimic, dau doar frustrare. Ar fi absurd să mă duc la un altar să mă rog să câştig la loto sau să îmi iau altă maşină.

-         Dar mulţumeşti, Bucure??!

-         Da, de mulţumit mulţumesc clipa de clipă pentru tot ce am  primit, nu zic că am avut o viaţă perfectă, dar aşa cum a fost, m-am bucurat de ea. Şi în cele mai urâte momente ale ei am privit un pom sau o floare, m-am oprit să le admir preţ de o clipă, apoi am mers mai departe.

-         Vezi, asta e înţelepciunea! Toţi primesc de la viaţa exact ceea ce ar trebui să îi facă fericiţi. Doar că natura voastră nu vă lasă să acceptați asta, mereu vreți mai mult, nu ajunge că vă sluțiți sufletele hrănind visuri absurde, apoi îi mai trageți şi pe ceilalţi în acestea.

-         Bine, dar eu visez clipa de clipă! Uite, voi înşivă mi-aţi dat un vis imposibil poate, acea iubire care ştiu că într-o zi o să apară în carne şi oase în faţa mea! Ce să intelg din asta?!

-         Că trebuie să îţi trăieşti visul cu speranţă! Una e să visezi la iubire, la pace, una e să să cânţi de unul singur în nopţi ploioase sau să dormi la un foc mocnit într-o poiană aşteptând toată noaptea ursită şi alta e să visezi la bogăţie, la faimă. Şi mai grav e când nici măcar nu mai visezi, când eşti absorbit de planuri meschine. Un om liber învaţa să stea treaz şi să viseze, iubeşte insomnia nopţii, iubeşte fericirea de a sta treaz sub cerul înstelat, un om robit nu va fi treaz niciodată.

-         Dar în vis nu poţi fi decât singur! Şi între omul singur şi restul Universului e doar un gol imens!

-         Singur nu eşti decât în blazare, Bucure! Te-ai simţi singur în poiană La Verdeaţă?! Te-ai simţit singur în apă rece în care ai lăsat tot răul din tine, sau în grota întunecoasă?! Dacă fie şi măcar o clipă ai simţit că acolo erai singur, eliberează-te de vis!

Bătrânul avea dreptate, chipul acela îi era în  minte clipa de clipă, simţea încă pe trup urmele îmbrăţişării din acea noapte, în faţa ochilor vedea chipul oglindit în cristalul apei. Era singur poate, dar după standardele celorlalţi, în visul lui era plin de acea făptură, în visul lui nu era nici măcar o clipă singur. Şi ştia că acel vis este o altă realitate în care putea trăi până la capăt, dacă avea tăria să înţeleagă totul. Chiar şi aşa era un fericit, găsise ce cauta, acum avea nevoie doar de tihnă.

-         Spune-mi, aşa arată şi moartea? Că acolo, în grota aceea?!

-         Moartea e un cuvânt absurd, Bucure! Sufletul este nemuritor! O să îţi zic o poveste, tu înţelegi de acolo ce vrei.

“La începuturi nu există nimic, acel nimic nega existenta însăşi. Apoi apăru Geniul, gândirea, pozitivă, perfectă, creatoare, din păcate plină de abstracţiuni şi concept. Geniul guverna principiile unui Univers necreat încă. Într-un târziu, din zbaterea Geniului a ieşit Demiurgul, cel care avea să creeze toate lucrurile existente. Doar neantul era în opoziţie cu forţa creatoare a Demiurgului. Apoi ca încununare supremă a creaţiei demiurgice a apărut Omul. Omul era o fiinţă celestă şi nemuritoare. Dar aşa cum Geniul a gândit Demiurgul, Demirugul a creat Omul, Omul a simţit dragostea. S-a îndrăgostit de Physis, natura materială a lucrurilor, aşa a coborât din ceruri şi s-a îngemănat cu natura, şi-a pierdut nemurirea şi a creat oamenii aşa cum îi ştim noi. Vezi tu, Omul a simţit dragostea, aşa am apărut noi. Legenda spune că, atunci când s-a împreunat cu Physis, şi-a pierdut nemurirea. Este doar o eroare de interpretare, Omul acela era eteric, nu avea un trup, nu cunoscuse încă îngemănarea cu natura, cunoastea doar dragostea, nu şi durerea de a avea un trup muritor. Vezi tu, până la urma fiecare îşi ia partea. De atunci sunteți copiii Geniului dar şi ai gliei! Dar iubind muriți şi renaşteți clipa de clipă, făcând asta deveniți nemuritori.”

-         Ai grijă să nu dai spiritul tău doar geniului său doar gliei! Ai grijă că mereu să simţi ceva, chiar de uneori e disperare, alteori speranţă!

-         Şi dacă niciodată nu ne vom atinge?! Dacă vom urma legea asimptotelor?! Dacă în nopţile de dor disperarea va fi atât de mare, încât să vreau să nu mai simt?!

-         Atunci vei trăda cel mai de preţ dar, te vei trăda pe tine, pentru că cine trădează visul se trădează pe sine. Şi abia atunci vei înţelege liniştea şi bezna în absolutul lor, abia când tu însuţi nu vei mai fi acolo să simţi, vei fi doar martor al înţelegerii tale! Abia atunci vei fi mort de-a binelea, doar o bucată de carne care se va întoarce la natură. Dar nu cred că vei putea face asta! Mereu între două suflete, oricât de apropiate, va fi o distanţă, doreşte-ţi ca distanţa aia să o umpli cu dragoste. E singurul mod în care poţi uni asimptota, e singurul mod prin care două suflete se ating.

-         Da, dar acele drepte merg paralel de la plus la minus infinit?!

-         Tocmai, asta ce arată? Sufletele sunt nemuritoare, trebuie doar ca şi iubirea dintre ele să fie la fel. Nu-i uşor să lupţi împotriva slăbiciunii, dar ce a fost ai lăsat în apă aceea limpede şi rece, ai lăsat uitat în întuneric, laşi acum sub bolta asta! Crezi, nu mai întreba, nu cerceta misterul! Ursita ta va veni la tine, mereu se întâmplă aşa.

-         Dar dacă voi greşi ceva?! Dacă până la urma rămâne doar o promisiune?!

-         Atunci, aşa ţi-a fost ursită, învaţa să accepţi senin ce primeşti, învaţa să trăieşti iarăşi, fă-o mai bine de data asta.

Bătrânul plecă precum o părere, rămas singur Bucur nu putea să se gândească la nimic, era doar o senzaţie caldă de toropeală, ca şi cum o mână nevăzută îi închidea pleoapele. Cu ochii închişi o vedea pe ea, era blondă, încă dormea. În dimineaţa călduroasă de vara era aproape goală, tricoul larg şi parcă mult prea mare nu mai reuşea să o acopere, părul îi acoperea o parte din obrazul fin, draperiile se mişcau sub adierea caldă a unui vânt abia percetibil. O admira, dormea ca un prunc, privea gleznele fine şi albe, privea spatele arcuit, simţea acest corp tensionat. Tresărea uşor ca şi cum ar fi visat, părea atât de real, încât avu o clipă impresia că o poate atinge, că poate mângâia părul auriu, că poate săruta fruntea uşor ridata. Era lipit de perete, dacă ar fi întins mâna ar fi atins glezna rece…nu se satură să o privească. Acum ştia că există, acum putea crede, acum putea face încă un pas pentru a o atinge, pentru a lega definitiv două drepte ce teoretic erau condamnate să fie paralele.

Luă delicat şuviţă ce îi acoperea faţa şi o mângâie, simţi respiraţia caldă pe degetele lui moi, era atât de reală, tresărise, s-a întors zâmbind către el, ştia că nu îl vede, avea cea mai senină fata din câte văzuse. Pentru o clipă sperase într-o infinită minune, sperase  să îl vadă acolo, să se sărute nebun ca în acea noapte în poiană, îl mirase totuşi aerul întrebător din privirea ei..simţea că îl caută cu privirea. Fugi speriat….

Se oprise până la urmă, pe laviţă rece de piatra voia să păstreze amintirea, să se îmbrace cu o şuviţă blondă. Se gândea acum la ea, la zbaterea ei, ştia că în siguratate îl aşteaptă aşa cum şi el o aştepta, amândoi aşteptau doar clipa aceea eterna în care să se iubească. Dragostea lor era ca răsfoirea unui vechi album, atâtea amintiri uitate, ştia asta, mai atinsese acei sâni, mă sărutase acele buze, mai trăise împlinirea şi altă dată, se ura că uitase. Cum e oare posibil să uităm chiar cele mai frumoase clipe din viaţă...ori poate. Da asta era, nu uitase nimic, nu mai ţinea minte pe ce stradă s-au plimbat ţinându-se de mână, dar simţea mâna ei în mâna lui, simţea paşii cazând moale în ritmul bătăilor de inimă. Din toată viaţa nu rămân amintiri, rămân însă trăiri, şi cât de greu era acum să deceleze totul prin logică. Ştia însă că aşa cum un mort nu are nevoie de bunuri materiale nu are nevoie nici de amintiri, ştia că tot ce poate trece dincolo de limita uitării erau doar emoţiile. Şi câte nu i se învălmăşeau acum, câte emoţii nu îi răsfăţau simţurile. Se gândea la acel nume, de ce el ar fi trebuit să rămână secret, ştia însă că îl va descoperi, aşa ca revelaţie atunci când îşi va aminti totul. Îşi va aminti ce a fost, nu voia să îşi amintească trauma despărţirii, nu voia să retrăiască acele momente dramatice, voia doar să simtă iubirea ce îi legase atunci, aceiaşi iubire asemeni vieţii, asemeni naşterii. Trecerea pe acolo prin galerii îi dădea sentimentul că totul e posibil, oare de ce nu se paote sa traisca acea iubire, din moment ce în măruntaiele munţilor erau acele taine necuprinse. Câte alte taine mai ascunde lumea asta, oare el, asemeni primului om se aruncase suicidal să se piardă în sufletul ei, existenţa lui cea dragă. Din adolescenţa îl obsedsase gândul suicidal, marea cădere, renunţarea, vădise în câteva rânduri un caracter slab încercând să meargă până la capăt cu asta. Nu reuşise, acum de era să îl creadă pe bătrân, nu prea avea cum să resuseasca, pentru ca el nu-şi aparţinea lui, aparţinea ei, fiecare îşi aparinteau celuilalt pentru a se uni în acel suflet etern, care le-a dat viaţa. Era un sceptic, era un nonconformist, nu credea în nicio religie, cum putea credea cum în metempsihoza?! Cum putea crede că sulfetele exista şi nu au altă treabă decât să se tot iubească prin timp, aşa în ciuda morţii, cum putea crede că toate asteas unt posibile. Bine, dar medita într-o peşteră care nu exista, vorbise cu un spirit sau ce o fi fost el care de asemenea nu exista, făcuse dragoste cu o femeie superbă care de asemenea nu exista. Cum putea să fie aşa prost să nege tot, daor pentru că logica era incabila de răspuns