De ceva vreme lucrez în vânzări, sunt
unul dintre "fericiţii" care şi-au "îmbogăţit" universul
spiritual cu tot felul de noţiuni înţelepte. Am participat la cursuri şi
seminarii, am înţeles ce înseamnă să ai cu adevărat un "targhet" şi
cum pot reduce toată viaţa la nişte cifre necesare pentru a cumpăra visele. De
fapt asta a fost ideea care m-a "îmbogăţit" cu adevărat, totul are un
preţ....şi mă şi gândesc cum după declaraţia asta vor bate la uşa câţiva care
să mă taxeze pentru învăţătura lor, precum și Fiscul care vede el pentru ce mă
taxează, din miile de dari s-o găsi una şi pentru situaţia mea. Am învăţat că
fiecare ofertă se urmăreşte, procedeul se numeşte, cum altfel decât
"folow-up", am învăţat că vânzătorii prosti nu vând pentru că nu
urmăresc destul de mult ofertele emise, pentru că nu ştiu să închidă vânzarea,
pentru că...acum serios chiar credea cineva că o să vă plictisesc cu tâmpenii
de genul ăsta?! Netul e plin de "artizani" de miliardari, e plin de
oameni care plantează atenţi, in ”sere” atent selecționate, sămânţa succesului,
în noi, apoi tot ce avem de făcut e să, mai întâi plătim factura trainerului,
apoi să înflorim şi să ne revărsăm bunăstarea ca un tsunami peste lumea din
jur.
Până la urmă de ce scriu despre asta?!
Pentru că am înţeles totuşi ceva, cât trăim, zilnic, facem o ofertă vieţii însăşi, îi dăruim
vise, îi dăruim un plan pe care ea ar face bine să îl ducă până la capăt. Noi
ofertam zilnic cum ziceam, dimineaţa avem deja un plan beton, până la prânz obosim
numai meditând la anvergura lui, apoi către seară, timizi cerem feed-back. Şi
ce face în clipa aceea viaţa cu noi? Ei bine ce face orice client imposibil, ne
spune că a modificat "soluţia tehnică" şi că ne aşteaptă mâine cu o
altă oferta. Şi să îmi spuneţi cine nu a făcut aşa ani de zile, zilnic s-a
trezit în fața unor planuri minunate, zilnic a privit un viitor de aur şi spre
seară, fie că a avut o pană în trafic, în centrul oraşului și la ora de vârf, fie că a venit soacra, însoţită de mătuşa de la
Dorohoi(nu cunosc pe nimeni de acolo, dacă însă se supără cineva, îmi cer iertare anticipat, cred că era
ca naiba să zic de mătuşa din Paris, pe aceea o primim cu braţele larg deschise
şi îi suportam şi pupăturile de divă, pentru că numa' noi ştim ce greu era pe
la aeroport trollerul), fie că s-a întâmplat orice altă minune, "soluţia
tehnică" s-a schimbat. Oare câţi dintre noi nu s-au mândrit cu această
capacitate de a fi versatil, de a improviza şi de a emite rapid o altă ofertă,
funcţie de necesităţile şi resursele disponibile în acel moment? Unde bat?? Bat
în modul în care ne irosim propriile intenţii în van, intenţiile de le-am
aduna, ar deveni atât de puţine, risipite îmbracă miliarde de forme. Tot o
formă de dragoste e şi maşina cea nouă oferită soţiei, şi inelul indecent de
scump, şi cartea modestă sau dvd-ul cu un film de drgoste pe care îl vedeţi
împreună, şi...orice altceva dăruim cuiva din dragoste. De fapt important nu
este ceea ce dăruim, important e
de ce o facem. Şi spun că ne risipim în mii de amănunte, care se pot schimba de
la o clipă la alta. Vrem să negociem cu viaţa, punându-i pe masa oferta noastră
şi viaţa e cârcotaşa. Dar...am pierdut din vedere ceva important! Cine are
nevoie de cine? Cine ar trebui să facă oferta? Oare nu noi avem cel mai
important capital, TIMPUL, oare nu avem cel mai bun bussines plan, VISUL?? Dacă
am renunţa să mai fim atât de condescendenţi când cerem vieţii să ne
împlinească visul, dacă i-am spune că timpul este al nostru, că fără timpul pe
care noi îl oferim e inutilă, oare viaţa ne-ar împlini visele?? Îmi cer scuze,
fac deseori din viaţă un personaj, pentru că deseori îmi dau seama că
trăim într-o predestinare, oricât am face pe nebunii şi am spune că noi înşine
suntem viaţa, dacă privim atent vedem prăpastia ce se deschide între noi şi
viaţa când pierdem ziua refăcând ofertă, când de fapt ea e cea care ar trebui
să ne facă o ofertă.
Azi m-am întâlnit cu un prieten, cândva
eram colegi, acum fiecare învârte alte afaceri, discutăm şi i-a scăpat o frază:
"fiecare are preţul lui". Şi mi-am dat seama că mai devreme sau mai
târziu orice principiu păleşte în faţa acelui premiu care reuşeşte să îl mişte
pe individ. Nu voi intra în amănunte, era vorba însă de o situaţie meschină,
dar aşa cum zicea şi el, orice om are preţul lui. Mă gândesc cu tristeţe la
atâtea şi atâtea momente în care am acceptat un preţ, am fost dispus să renunţ
la visele mele pentru că fiecare vis are un preţ.
Azi am aşteptat viaţa să îmi facă ofertă,
pentru că până la finalul zilei am decis să accept, să văd dacă funcţionează.
Şi acum, când scriu aici, tocmai am încheiat negocierea, mi-a cerut timp, i-am
cerut pasiune, mi-a cerut timp, i-am cerut dragoste, mi-a cerut timp, i-am
cerut să îmi dea şansa să fiu onest, mi-a cerut plângând timp şi eu i-am cerut,
pentru prima dată ferm, şansa să mă schimb.
Azi, pentru prima dată am înţeles că
timpul ne aparţine, acţiunile, gesturile, dorinţele aparţin vieţii, viaţa
noastră este în pericol de moarte fără timp, sufletul nostru e în pericol de
moarte far darurile vieţii. Viaţa cere doar timp, poate dărui însă
atâtea...poate împlini orice vis sau plan.
Şi la final m-am gândit că un om nu este
bun prin sine însuşi, aşa cum nici rău nu este, un om este bun sau rău prin
ceea ce îşi propune să devină. Nimeni nu-i perfect, dar a încerca zilnic, în
modul cel mai onest să devină, e calea către perfecţiune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu