Ai curajul sa mergi pe aici??

              Uneori viața ne dă iluzia că avem sub picioare pământ solid, că pașii ne sunt siguri, că totul merge în direcția pe care ne-o dorim și atunci ne considerăm cu adevărat fericiți. Privim autostrăzile ce ni se deschid în fața, ne îmbătăm cu viteză, circulăm atât de tare deși viața ne releva peisaje minunate. Cândva credeam că nu vom ajunge în acele locuri nici măcar în vis, acum gonim și din păcate, prea grăbiți fiind nu prea ne facem timp să zăbovim, nu prea trăim liniștea, deși afirmăm cu voce tare că suntem liniștiți. Mergând grăbiți pe autostrada vieții avem iluzia că Dumnezeu ne-ar fi lăsat chiar și dreptul de a ne decide soarta, pentru că nimic nu pare să ne opreasca din goana cotidiană, dăm semnal și schimbăm banda, totul ne merge din plin, ne grăbim să ajungem acasă, plecați fiind, ne grăbim să plecam de-acasă imediat ce ajungem acolo. Atunci viața pare un business sigur, nimic nu poate merge prost câtă vreme direcția e clară, câtă vreme acele de la bord arată mecanismul ca funcționând perfect. Ne spunem că suntem fericiți, pentru că existăm, ne spunem că suntem fericiți pentru că am uitat cum eram fericiți altădată.  Am uitat cât de dor ne era de creastă, am uitat cât de dor ne era de sărutul celui drag, i-am uitat vocea, asurziți de un radio care dă melodii la moda. Am alergat atât de mult după siguranță, am alergat atât de mult după civilizație, ne-am spus de atâtea ori că numai așa putem fi fericiți încât acum gonim fără sens, dar nu pe contrasens, pe o autostradă circulată si ce-i drept sigură, lipsită de surprize. 

             În citadela în care găsim uneori refugiu am pus nenumărate oglinzi, ne privim și ne spunem "I'm happy", asta în camera de studiu a limbii engleze, în cea în care am adunat statuete de jad și evantaie pictate ne spunem că "chi-ul" ne e perfect echilibrat, în armonie zen perfectă cu lumea, totul universal, mergând pe holul plin cu poze de prin vacante calde avem obiceiul să privim oglinzile și să ne spunem că suntem "fericiți". Am construit o citadelă, în ea credeam că ne apărăm de oricine ar încerca să ne scoată din echilibrul   în care ne găsim acum, ne păcălim, de fapt ne-am închis în citadelă speriați de chemarea din noi. Ne-am speriat pentru că ne cheama o creastă misterioasă, ne cheamă să fim mai ușori decât ceața pe care am putea călca de ne-am dezechilibra numai o clipă, ne cheamă să simțim fiorul iubirii, să tremurăm și să fim liberi. Ne cheamă să avem cu adevărat liber arbitru, pe autostrada aia putem schimba doar benzile, putem aștepta ieșirile de pe autostradă pe drumuri secundare sau putem găsi ceva benzi întortocheate sau sensuri giratorii ca să ne putem întoarce. Pe creastă însă suntem liberi să pășim pe unde vrem, suntem liberi să iubim, să avem dorinți curate, prin ele sa fim mai ușori ca însăși pâcla. Pe creastă nu ne spunem că suntem fericiți, pentru că nu suntem, un om liber niciodată nu va fi fericit, pentru că un om liber e vulnerabil. Pe creastă confident nu ne e un sine beat de viteza și narcisist care ne repetă obsesiv că suntem fericiți și realizați, pe creastă confident ne e doar Dumnezeu, si calea ne e doar ceața. 

            Călcând prin ceața nu vei ști niciodată dacă sub tine se deschide hăul, dacă ai atins un pisc învăluit de misterul de bumbac al norilor sau o punte de cleștar magică, o punte ce merge ușor prin pâclă până dincolo de curcubeu odată cu pașii făcuți de tine. În ceața aceea nu ști dacă îți vei regăsi temerile, dacă vei regăsi fantome și regrete sau împăcări cu tine și cu lumea. În ceața ești vulnerabil. Iubirea e până la urma un exercițiu de curaj, e capacitatea de a merge în ciuda fricii, în ciuda lipsei de echilibru pe o creastă zimțată, pe o creasta care unui profan nu i-ar revela decât căderea. Să iubești înseamnă să nu îți pese de fericire, de armonie, înseamnă să mergi, de le vei găsi la capăt, atunci sufletul ți-a fost ușor, de vei cădea atunci înseamnă că iubirea aceea era prea mult pentru tine. Să iubești înseamnă să renunți la siguranța vieții printre ceilalți și să te retragi în tine pentru a te încrede în cel pe care îl iubești. Și mai înseamnă ceva, să nu te aștepți să îți cadă în brațe doar pentru ca tu ai decis să mergi pe drumul riscant și ascuns în ceață. 

             Un îndrăgostit i-ar spune asa iubitei

„-Și când te vei abandona în brațele mele crezi că-s mai sigur decât această ceată, când mă vei înțelege crezi că voi fi mai neted ca acest pisc?! Sunt ascuțit, dar nu te voi trăda, sunt diafan și fără de tărie, dar nu te voi lăsa să cazi, sunt încet și riscant, dar îți aduc aer curat, sunt încețoșat acum, pentru că-s singur, dar de-ai veni, cu tine ar veni și Soarele. Și asta face până la urmă iubirea, tu calci cu sufletul curat pe sufletul meu de ceața, eu țin la glezna ta, o prind în încălțări de certitudine, atunci vei ști că sunt de încredere. Mai faci un pas, te vei speria puțin, pentru că nu mai vezi nimic, sub tălpile tale simți însă tăria din sufletul meu, simți cum calci pe stâncă, și ai tot mai multa încredere în vorbele mele cu cât vezi mai puțin, de aceea se spune despre încredere că e oarbă. Tu ești ușoară, eu sunt sigur de mine, sunt primii pași în iubire. 

De nu te temi, renunță la fericirea ta cotidiană, vino aici și riscă, află de iubirea noastră e iubirea perfecta, află de se putea mai mult atunci când ai plecat, deși nici nu ne întâlnisem încă, află cine îți spune că acum ești "happy", siguranța unui drum cu puține alegeri sau mersul nebunesc prin sufletul meu de ceața si mister. 

Eu te aștept mereu, sunt creastă, nu pot pleca, sunt ceață și fără tine nu va veni niciodată Soarele să îmi dea claritate....uneori sunt hoinar prin gândurile tale și fără tine nu îmi voi găsi odihna!”

             El e un om simplu, el e o creastă, e un om care a ales să renunțe la blazare și să creadă în imposibil. Mereu în jurul nostru va fi un astfel de om, mereu în viata ta, bărbat blazat, va apărea o femeie sensibilă care te va învața ca pe un copil ce deprinde buchiile din abecedar să scrii poezii. Mereu în jurul tău va apărea cea pe care să merite să o iubești fără de speranță deși, iluzoriu, atâtea altele ți se oferă. În viața ta, femeie așteptând iubirea, mereu va apărea un bărbat care să îți dea fiori, un bărbat pe care să îl traversezi inconștientă, fără sa-ți mai pese de ceva, de riscuri sau confort, pentru că vei ști că e cel mai puternic om din lume, ști că îi ești atât de dragă încât nu te va scăpa niciodată. În viata noastră, a fiecăruia exista o autostrada cotidiana și un moment de alegere, vom ști atunci ca a venit vremea să plecăm în munți. De vei alege misterul ai putea cădea și suferi, dar tot la fel de bine ai primi și cea mai frumoasa priveliște văzută vreodată. Iubind riști mult și sigur vei suferi, dar de ai alege suferința în locul plictiselii, ai avea șansa să trăiești măcar o clipa de extaz înaintea morții. Pentru că mai devreme sau mai târziu, oricât de sigură ar fi autostrada...nu are încă benzinării(jur că nu mă gândeam răutăcios la A3 București - Ploiești!!), rezervorul se va goli oricum într-o zi anume. 

              Trăiește, iubește...apoi cât a mai rămas de trăit, trăiește în iubire!!!!

UNA HIRUNDO NON FACIT VER

Una hirundo non facit ver.

De acord, tocmai de aceea sunt mereu două și zboară în tandem??!!

        Am pierdut mare parte din viața încercând să definesc ce este viața, încercând să aflu de are un sens universal, ori poate unul ocult din cine știe ce mistică. Am căutat sens vieții, privind natura, citind, căutând iubirea, știind că dacă există un drum ascuns către fericire Dumnezeu nu îl putea face cunoscut decât prin ochii de femeie. Am căutat, uneori neglijent și nepăsător, eram însetat de vin și beam vinul din taverne, eram însetat de sânge și așteptam pumnii care să mă lovească, să mă facă să gust din propriu sânge. Acum mă întreb de ce oamenii caută atât de avizi informația, caută un sens ascuns în fiecare fapt banal, de ce nu le ajunge simpla realitate, trăiesc și gata, nimic mai mult, nimic în plus sau în minus....trăiesc numai. De fapt un mare înțelept mi-a spus că dacă și-ar putea privi în ochi viața i-ar spune doar atât :"Lovești ca o zdreanța!', habar nu am de erau cuvintele lui sau, înțelept fiind, le auzise pe undeva prin lumea largă și le păstrase adânc în inimă pentru a mă ilumina și pe mine. Ar fi trebuit atunci să nu mai risipesc timpul fiind doar un sparring partener pentru viața, lovește slab, lovește în afara regulilor, a lupta cu ea nu îmi făcea cinste și totuși luptam zilnic și pe atunci. Privesc la oamenii din jurul meu, speriați de viața fac provizii. Își construiesc case pe care le umplu cu orice e util, cu provizii și confort, mai puțin cu dragoste și curaj, pentru că pe cât de mare e casa și de îmbelșugate proviziile pe atât de laș e acel om. Îi privesc căutând prin librării cărți, grenade și torpile spirituale cred ei, adăpost sigur de adevăr absolut pe care îl pot opune vieții atunci când îi va lovi, îi văd pe alții cocoșați peste calculatoare căutând în miliardele de pagini web secrete ce încă nu le-a înțeles nimeni. Aceștia sunt însă oamenii cei mai demni, pentru că mai vad și o grămadă de lași ce se îmbracă în vicii, pretinzând apoi că sunt învingătorii acestei lumi, lenea fiind cel mai blamabil dintre vicii, văd o grămadă din ei lipsiți de curajul de a privi viața în fața și a îi spune că lovește ca o zdreanță. Numai un prost ar crede că mintea încețosată de alcool, amețita de manele date la maxim ar încasa loviturile vieții mai ușor.  Privesc la oamenii supraponderali, privesc la oamenii îmbrăcați la moda, privesc la oamenii ce conduc mașini de fița, privesc la oamenii ce înțeleg să meargă numai cu mașina, dacă i-ar întreba cineva, oricine dacă se tem, ar răspunde automat. Toți se tem de ceva, cel care mănâncă în neștire se teme de foame, cel care se îmbracă numai la moda se teme de respingerea celorlalți, toți se tem. Mi-a fost frica atâta vreme, mi-a fost frică să vorbesc temându-mă de ridicol, mi-a fost frica să tac temându-mă să nu fiu catalogat drept oligofren, mi-a fost frica să manânc seara ciocolată  de teamă să nu mă îngraș, mi-a fost frică să iubesc un om liber de teamă să nu plece, mi-a fost teama să nu iubesc de teamă să nu rămân singur....si da..repet obsesiv cuvântul teamă, pentru că fiecare teamă ascundea în ea alta, matrioșkă fără de sfârșit....cerc imposibil de spart. Apoi am încercat sa îmi înving teama de cerc și am sărit, în tridimensionalitate m-am lovit însă de marginea sferei, teama mă izolase ermetic. 

Abia târziu mi-am amintit cuvintele înțelepte ale acelui suflet trimis parcă să mă lumineze și să mă elibereze, viata lovește ca o zdreanța, de ce m-as teme. Zilnic îmi ia atât de multe lucruri, plâng după ele, apoi îmi dau seama că viața plânge mai rău decât o fac eu, mi-au rămas incă atât de multe și mie, ale mele, în vreme ce ea a luat doar pleava, fiind și mai ușoară, eu am rămas cu făina din care îmi pot hrăni sufletul. Am așteptat zorii să încep munca în ziua de azi, am adunat în suflet respectul celor din jur, am scris pentru suflet niște poezii, am mâncat până și ciocolată pe la opt jumate seara, ce sacrilegiu?! Acum aștept viata să mă lovească...a lovit și o văd cum pleacă amărâtă, mi-a furat doar câteva cuvinte urâte aruncate unui furnizor neserios, mă rog am plătit și polițe mai vechi cu acea ocazie, mi-a furat câțiva stropi de transpirație la sala de sport, mi-a furat puțina liniște când m-am privit în oglindă și am văzut cum cearcănele de sub ochi îmi amintesc că timp de patru decenii viața mi-a luat mult mai mult decât a reușit azi. 

Da, viața era un super luptător cândva, nu știam cum sa stau în gardă, încasam pumn după pumn, apoi când eram groggy, când "înger îngerașul meu" ar fi trebuit să arunce prosopul în ring, arbitrul să ne oprească și să numere, orice numai să nu mai primesc și lovitura de grație, ei bine miracolele nu se întâmplau pe atunci, o încasam și pe aia...și viața pleca veselă seară de seară pentru că îmi lua speranța și odihna. Am mers la sala de sport, am practicat tot felul de stiluri marțiale, viata era mereu cu un pumn în fața mea, de fapt eu nici nu mă puteam apăra, darmite să o ating. Acum exagerez, i-am câștigat câteva runde...așa au apărut copiii, așa am învățat să iubesc. Dar după fiecare victorie, parcă mai pizmașa viața ma lovea iarăși. Și niciun antrenor nu a fost capabil să mă învețe cum să câștig runda după rundă, nicio iubire sau satisfacție nu a reușit să întoarcă meciul vreodată. Asta până ce un suflet minunat și înțelept, plin de iubire, a decis să îmi spună marea taina, VIAȚA LOVEȘTE CA O ZDREANȚA. Atât a fost de-ajuns, am mai pierdut o vreme lupte pentru că încă mă temeam. Apoi am știut, în mine însumi a răsărit un gând, acela ca nu voi fi demn niciodată de respectul, prietenia și iubirea acelui om dacă mă mai tem fie și măcar o singură clipă din viață. Acum trăiesc, visez și las vieții să îmi fure atât de puține, ceilalți mă respectă, un suflet nobil îmi este prieten, dar mai presus de toate iubirea-i se revarsă prin cosite lungi și blonde ca un spic. Am înțeles că singura iubire pe care viața nu ți-o poate lua niciodată nu-i cea în care iubiții își împart jurăminte, nu-i cea în care pășesc îndrăgostiți pe alei de vis, nu-i cea în care în care își fac o casa, e iubirea în care nu există temere și suspiciune, în care jurămintele sunt prezumate, în care aleile străjuite de flori sunt infinite și casa e doar pământul întreg învelit de cer. Ce înseamnă un jurământ?! O consfințire a temerii, o ridicare a ei pe cel mai înalt piedestal, recunosc că am jurat la rându-mi pentru că mă temeam că voi greși, că pot fi tentat de alta, iluzorie, ce vreodată îmi va părea mai frumoasă. Acel ce jura credința eterna cuiva, în taina sau în fața unui altar cu popa de rigoare, nu crede în sine, nu crede ca ar putea trăi fără teama că ar greși în suflet, își face din jurământ o vulnerabilă pavăză. Și câte jurăminte nu sunt călcate în picioare până la urmă. Ce înseamnă o plimbare pe o alee?! Pare romantic și frumos, dar cine nu s-a plimbat cu temerea ca aleea aceea înflorită se termină și dă fix într-o parcare aglomerata sau pe un trotuar plin de noroi sau praf după caz, cine nu s-a plimbat cu temerea ca oricât de mult ar zăbovi acolo tot va pleca după o vreme. Ce înseamnă căsnicia și căminul conjugal dac nu o fortăreața a temerii și geloziei, o citadelă în care nu rodește în timp decât teama, suspiciunea și apoi, indiferența. Nu spun ca a jura în suflet dragoste eterna cuiva e greșit, nu spun că a te plimba pe o alee e greșit, nu spun ca a trăi într-un cămin, într-o familie e greșit, spun doar ca cei care au reușit cu adevarat să fie fericiți nu au trăit niciodată teama și gelozia. Atunci când au trăit-o....viata i-a lovit și pe ei, mai tare decât poate o zdreanța și le-a luat mult mai mult decât putea da vreodată. Dar și-au revenit. Ori poate așa cum teama e o iluzie, tot ce se ridică din teama e la rându-i iluzie.

E seara deja, curând vei merge la somn, privește în jurul tău, privește-te în oglindă, deschide fereastra și trage aer în piept, apoi....fă inventarul, vezi de ce te-a tâlhărit astăzi viața. Dacă nu a luat mare lucru, atunci și viața ta a lovit azi ca o zdreanța. 

Nu o lăsa mâine să lovească mai tare, nu o lăsa niciodată să lovească mai tare! Pentru ca nu poate, nimic nu poate....afara de  PROPRIA TA TEAMĂ!!!!

Apus de....ganduri

    Unele momente din viața ne sunt apusuri minunate, apusuri minunate nu prin spectacol și nici prin ziua care se încheie prin ele ci minunate prin speranța ce aduc. Privim mereu răsăriturile cu speranță, pentru că ele vin ca un nou început după noapte, dar cât de rar privim apusurile din perspectiva lui mâine. 

       Atunci când ziua ce a trecut a meritat privim apusul ca pe un spectacol, atunci când ziua ce vine va merita privim apusul ca pe o amânare. Acum serios, priviți acest apus, nu vi se pare că Soarele însuși amână puțin ieșirea din scena, e la ultimul bis, a făcut deja alte două peste colinele din zare, acum își ia ultimele apluze, acum știe că trebuie să plece și totuși îi place atat de mult ziua ce a trecut. 

         Ca pe un musafir ce pleacă, conduc Soarele către apus și azi, îi multumesc pentru ziua ce a trecut, îi spun că îl aștept și mâine, de parcă aș ști că mâine mă va vizita iarăși, apoi îi las un biletel în haina-i incandescentă. E marele meu secret, secretul care m-a făcut să nu mă mai tem de moarte. Era o vreme în care mă temeam de moarte, pentru că ea nu era altceva decât personificarea lucrurilor neterminate, a lucrurilor pentru care mă mințeam că nu am avut niciodată timp destul. Nu mă temeam de durere, nu mă temeam de necunoscut, mă temeam însă că nu am mângâiat destul, că nu am iubit destul, că nu am muncit destul încât în urma mea să rămână ceva. Până într-o seară, seară de vară, eram ca de obicei, seara târziu sub frasinul de lângă casă, ascultam greierii și așteptam să mă învălui în mantia de racoare a nopții. Atunci, am văzut pe masa mea o licărire, s-a dus direct în paharul mare cu limonadă, știam că un zeu mă vizitează, dar nu știam care din ei, așa că am mers repede la pivniță și am adus o sticla de vin. Ei bine era Soarele, îl chemasem la mine prin fericirea mea, eram atât de fericit, iubeam, iubeam atât de mult încât făcusem un jurământ din dragoste, de dragoste eternă, și Soarele știa. Ca un vechi amic a stat cu mine încă două trei clipe, a gustat cu sete din vin apoi a plecat, mi-a spus atunci că îmi poate îndeplini orice dorință. Și i-am cerut simplu ca zilnic să mângâie, așa cum făcuse cu mine atunci, toți oamenii fericiți. Mi-a spus ca e imposibil să îi cer asta, pentru că o face de milioane de ani, atunci speriat că va pleca, l-am rugat să mă amâne cu îndeplinirea dorinței. Azi e însă ziua în care am scris dorinta mea pe un biletel, mă tem că mâna lui de foc îl va arde înainte să îl citească. 

Pleacă acum, ziua asta tocmai a trecut, abia mâine în zori voi ști de a citit sau nu biletul, abia mâine în zori voi ști de dorința mi s-a împlinit. Trăiesc toată viața pentru o singură dorință împlinită, privesc fiecare apus fără să știu dacă e sau nu ultimul, iar de mai am măcar unul atunci sunt fericit, o altă zi pentru a se împlini dorința mea. E incredibil să stai cu soarele la masă și să îi dai vin, e incredibil...dar ce mă costă, ce te costă să crezi?! 

Oare câți am privit în noi înșine un apus în seara asta, cel mai frumos apus din viața noastră pentru că îl prefigurează pe mâine, oare câți vom aștepta miezul nopții pentru a ne spune singuri, ca în noaptea de revelion, "LA MULȚI ANI!", apoi să spunem tare unui om drag din jurul nostru. De ce trebuie să așteptăm un an, când fiecare zi se schimbă tot la miezul nopții, de ce nu suntem generoși cu revelioanele, doar ne plac atât de mult. Oare câți aniversăm ceva mâine, indiferent ce, oare câți ne vom bucura de mâine?! Sper că mult mai mulți decât cei care nu au trăit azi apusul. 

Vă las acest apus și vouă, cititorii mei de aici, mă gândesc că într-o zi, unul dintre voi va primi Soarele la masă, îi va oferi vin rece, ori poate un șerbet de trandafiri și apoi va avea șansa să ceară ceva. 

ROMAN - CAPITOLUL 2

                                                         CAPITOLUL 2

Trecuse deja o săptămână de la acel ultim incident și nu mai reuşea să adoarmă aproape deloc. De fapt, dormea câteva minute. Cădea, pur și simplu, din picioare, apoi imediat ce adormea auzea urletul lupului, un urlet monoton, un urlet care funcționa ca o mantră spusă de un hipnotizator. În acele momente era incapabil de reacţie, vedea doar crestele înzăpezite din Bucegi și simţea o chemare imposibil de potolit către acolo. Nu se temea de fiară, asta era paradoxul, îşi dorea să o regăsească mergând pe potecile de munte. Între timp, căutase pe internet povești similare. Materialele erau însă ridicole, nu era în totalitate un sceptic, dar nu putea crede nici orice prostie. Internetul abundă de materiale neverificate, așa cum rețelele sociale, cum li se spune cumva eufemistic, sunt pline de tot felul de dezaxați. Până la urmă, ăsta e farmecul, să poți tria și să iei doar ce este de bun simț și conform cu normele tale interioare. Reținuse, însă, câteva povești ciudate despre un alpinist pe care nimeni nu îl cunoştea, un tip ca o umbră, slab şi cărunt, care salvase câteva zeci de turişti. Apărea într-un nor de ceața specific văilor din acest masiv, apărea, salva și apoi dispărea. De fiecare dată spunea doar câteva cuvinte. Toţi cei salvați spuneau că la simpla lui atingere au continuat drumul spre civilizație, unii cu răni destul de urâte, cu entorse, chiar și o factură de tibie. Era un deliciu să citească părerile forumistilor, care mai de care mai ciudată, e drept că unele erau de bun simț, menite parcă să readucă la realitate imaginațiile prea bogate.

Totuși,  subiectul îl intrigă, trăise ceva asemănător cu doar o săptămână în urmă, doar că nu avea sens să scrie pe forumul acela până nu era sigur de ceva, de orice. Apoi ce șanse avea să fie sigur, omul misterios apărea uneori, când traseele lui se intersectau cu ale altora, senzațiile trăite atunci probabil erau amplificate de teamă, chiar și momentul acela când piatra se lipise de palme, până la urma putea fi o senzație data de frig. Încerca să rămână coerent, amintirile, însă, i se învălmăşeau în cap. De asta evita să adoarmă, se temea de orice ar putea visa, cu o nopte în urmă avusese un vis ciudat.

         Se trezise în miez de noapte, lângă el, la marginea patului era soția lui, stătea dreaptă, puternică aşa cum era când o cunoscuse. Semiobscuritatea nu îl lăsa să vadă, dar știa că e ea. Știa, îi simțea mirosul, îi recunoștea mișcările. S-a frecat la ochi, niciodată nu a crezut în fantome, dar  totul părea atât de real, camera, patul. Privi în pat, acolo unde dormea cel mic. De la moartea mamei sale, pustiul rămăsese cu el în cameră, nu voia să recunoască dar se tememea să rămână singur. Privi la copil apoi la umbra diafană din fața lui.

-         Deja m-ai uitat iubitule?! Nu mai am loc în patul nostru? Uite, e ca pe vremuri, când Tudor încă mai sugea!

Își amintea cu nesaț acele vremuri, copilul care îi trezea în miez de noapte. Plângea auzind acest glas atât de drag.

-         Vino! Nu pot să cred! Dorm probabil, dar mă bucur că ai venit în visul meu!

-         Nu e un vis, am venit doar să ne luăm rămas bun! Am venit să îmi cer scuze că am plecat, dar menirea mea aici se terminase. Trebuia să plec, nu mai puteam rămâne!

-         Despre ce vorbeşti?!  E o prostie! Aveam nevoie de tine mai mult decât oricând. Copiii cresc, au nevoie să le fii alături.

-         Nu fii trist, de aceea am venit! Iți știu capacitatea de revolta, nemulțumirea care te face să te lupţi cu cei mai puternici pentru adevărul tău. Nu mai trebuie să te revolţi, nu mai trebuie să suferi sau să îl cerţi pe Dumnezeu! Te simt calm, știu că înțelegi mai bine acum poate că niciodată. Am înviat, iubitule, e timpul să îți duci și tu menirea la bun sfârșit.

-         Bine, dar care e menirea mea?! Voi avea grijă de copii, peste o vreme nici nu va mai fi nevoie, vor crește mari şi puternici.

-         Da, iți seamănă, poate de asta sunt acum așa orgolioşi şi combativi.

Știa asta, erau copii buni, ca orice alţi copii, dar joacă lor era o luptă continuă, starea lor zilnică îi evoca acei căţeluşi de care se umplea curtea când era copil, mereu se sfâșiau parcă, în joacă e drept. Știa că doar luptă călește conștiințele până la urmă, doar luptă generează revolta. Cei ce nu se pot revolta vor accepta mereu lanțurile, vor accepta robia ca pe ceva firesc și uneori chiar dezirabil. Privea uneori în jur, vedea oameni ‘realizați’ cum circula sintagmă, oameni atât de reduşi la o lume mică și plină de interdicții. Nu fusese niciodată un conformist, accepta uneori când nu avea de ales o anumită stare de fapt, dar cum i se oferea posibilitatea, cum se răscula, uneori grosolan, de-a dreptul lipsit de bun simț.

-         Vor fi liberi, chiar de eu va trebui să pun pe mine o mie de lanțuri!! Se trezise urlând în noapte.

-         Nu-i necesar, asta e o poveste fabricată de cei ce au de câştigat din asta, omul se naște liber şi moartea fizică, singură realitate, îl mai eliberează încă o dată! Meschinăria acestei lumi îl face să intre în tot felul de lanțuri, fiecare păcat, fiecare dorința îl strânge și mai tare, îl face și mai dependent. Oamenii se nasc liberi.

-         Vino în brațele mele, iubito! Mi-ai lipsit îngrozitor!! Ești vie!!

-         Nu pot! Am trecut dincolo, aici căldura nu o mai dă trupul! Aici e doar împăcare și adevărata libertate. Voi rămâne acolo pentru totdeauna. Nici nu aș vrea să mă mai întorc vreodată, oricât de dragi mi-ați fi voi. Știu că veți trăi frumos. Apoi când va veni rândul vostru să vă eliberați, vă voi simți, voi şti că sunteți și voi fericiți asemeni mie!

-         Dacă aș fi putut să întorc timpul!!! Plângea, lacrimile îi erau fierbinți și reale, nu simțea deloc că ar fi un vis!

-         Vezi, acolo unde sunt eu nimeni nu plânge, e doar lumină! Trebuia să plec, rămasul aici ar fi însemnat un chin!! Nu, nu din cauza voastră, dar menirea mea se sfârșise! Am găsit dragostea și devotamentul tău, am dat viață copilașilor. Îl mai ții minte pe Raul?!

Raul era un  fel de spirit, era un rod al imaginației ei, o imaginație pentru care maică-sa a dus-o la spitalul de nebuni, nu știa de ce îl numise așa, probabil avea un alt nume. Trăiseră paradoxal același tip de experiența. Bunicul ei din partea tatălui îi era cea mai dragă ființa, crescuse în umbra lui în vacanțe, mai ales în cea de vară. În vreme ce restul mai plecau cu părinții, ea stătea aproape toată vacanța la Poiana Țapului. Cunoștea toți hribii și ciupercile, știa unde cresc afine, zmeură, mure. Bunicul ei adună, împreuna cu un alt prieten de vârsta lui, toți copiii de pe stradă, era un idol pentru ei. Murise tot în decembrie, un joc al coincidentei, pierderea lui lăsase un gol imens în sufletul unei puștoaice plecată la facultate în Bucureşti. Era în ultimul an și simţea parcă o apăsare atât de mare încât îi venea să abandoneze totul. Începuse să doarmă puțin, începuse să adune restanțe, nu mai avea parcă niciun pic de energie pentru a merge mai departe. Reușise să termine, dar nu se prezentase în acel an la examenul de licența, căzuse definitiv nervos. Mama ei făcuse ce știa să facă mai bine, a pus presiune pe ea cât a putut pune, apoi a exilat-o la bunica din partea mamei. Trăiseră amândoi aceiași dramă, lui i se întâmplase la 15 ani, devenise un nebun de legat, un rebel incurabil, rămas corigent, pe punctul de a fi transferat disciplinar la un alt liceu. Doar că tatăl lui atunci, în loc să îl plesnească, așa cum ar fi făcut 99% din tații acelei vremi, a decis să discute cu el, a decis să intervină și să încerce să i se obțină iertare în numele lui pentru tot ce greşise. Obținuse promisiunea că se va îndrepta, Bucur se ținuse de cuvânt, notele crescuseră aproape imediat, atitudinea era una corectă, dar în adâncul lui devenise un mic golănaş teribilist. Uneori o făcea lată, apoi revenea la atitudinea aceea conformistă și corectă. Ea trecuse singură peste tot, dacă tatăl lui Bucur acceptase să se umilească, să meargă împreună cu el pentru a îşi cere iertare tuturor, mama ei alesese să îşi protejeze orgoliul, să ascundă totul cu orice preţ, temându-se de gura lumii. Asta o făcuse atât de singura, era ca o carte închisă pentru totdeauna, era jovială, învăţase să se protejeze de ipocrizia din jur prin ipocrizie, învăţase să spună ceea ce alții voiau să audă, dar numai în singurătatea ei era fericită.

Când o cunoscuse, i-a vorbit de Raul, era un nume care îi venea în minte, o făcea să scrie diverse lucruri, era ca un ghid din altă lume. Apoi, pe măsură ce focul dragostei îi mistuia, Raul a dispărut cu desăvârșire, aşa cum i-a dispărut și lui setea aceea teribilă de munte…au apărut copiii, erau fericiți cu toții. Tăcea acum.

-         Ei bine, Raul mi-a fost ghid din clipa în care te-am părăsit! Iți mulțumesc că ai avut tăria să ții acea lumânare, nu înseamnă nimic aici, dar pentru mine era important să fii tu acela căruia îi dau ultim suflare! Mă temeam să iți zic, mai ales că ai refuzat în toți anii de suferința să vorbești  fie și măcar o clipă despre moarte, ca și cum moartea era ceva depărtat! Ai vrut să mă protejezi, așa cum faci mereu cu cei la care ți cu adevărat. M-am bucurat să îl regăsesc! Nu trebuie să fii trist pentru mine! Trebuia să plec, nu are legătură cu tine. Știu doar că trebuie să continui, să găseaţi menire ta, fiecare are una, apoi să pleci senin.

-         E trist, dar mă bucur acum, mă bucur cu toată ființa mea că ți-ai găsit liniștea. Dar probabil e un vis al meu, menit să mă liniștească!

-         Nu sunt un vis! Eu sunt, micul tău Licurici! Știu, puteam fi la fel de bine și un vis, în sufletul tău sunt prezentă, dar nu sunt un vis!! Tot ce trebuie să faci e să dormi acum. Mâine vei vedea lumea cu alți ochi!! Lupule, fugi în munți! Acolo ți-e locul!!!

-         De unde știi de lup?! Era surprins, spera ca mintea să nu îi joace o festă! Până la urmă erau visul lui, gândurile lui, temerile lui. Ce știi de lup?!

 Îi povestea așezată pe marginea patului, ceea ce citise cândva și el prin cărți. Solitudinea acestui animal îl făcuse să fie mereu o legendă în sine. Apoi rădăcinile culturale ale poporului altă dată mândru îl făcuse adevăratul totem al unei nații. El și șarpele. Ambele animale demonizate la extrem, dacă șarpele era vicleanul demon ce ne-a răpit inocentă într-un rai cretin al lipsei de discernământ, pentru că ce altceva înseamnă necunoașterea binelui şi răului, lupul devenise o fiară de o ferocitate extremă. Lupul era însa unul dintre cele mai vechi spirite, cel mai sălbatic dintre toți, cel mai solitar și liber! Lupul se supunea doar vechii legi și lui Dumnezeu, în rest nu știa ce-i supunerea. Pe el l-au urgisit pentru că nimeni nu îmblânzea un lup. Cățeii, ei bine cățeii erau altceva, erau asemeni oamenilor pierduți într-o mare masă, asemeni oamenilor care își trădau de dragul apartenenței la un grup, propriile individualități. Toți, de-a lungul mileniilor umanităţii, l-au zugrăvit în legende drept sângeros și flămând. Apoi l-au făcut simbolul unei caricaturi teribile, vampirul. Evident, nimic din toate astea nu-i real, cine ar fi putut crede poveştile aberante cu licantropia?  Cândva era un  spirit luminos, călăuzea omenirea la începutul ei de drum. A dat legi, i-a învăţat pe oameni să trăiască în armonie cu natura. Umanitatea nu crezuse de la început în zei, oamenii trăiau liber în sânul naturii, spiritele pure erau percepute în plan mental, de aici și nostalgia paradisului pierdut. Mitul în sine e o prostie, nu cunoașterea binelui și a răului îi alungase pe oameni, nici măcar disocierea realității în cele două noțiuni. Cunoașterea limitată, direcţionata îi depărtase de la starea inițială, cunoașterea logică, aceea care nu permitea să admită ceva ce se sustrăgea regulii silogismului De aceea exista nostalgia paradisului pierdut. Doar că oamenii nu s-au mulțumit cu cât aveau, au vrut putere, au vrut avuție și la final nemurirea. Au început să alerge disperați în viață după tot felul de vise absurde, să îşi cheltuie energia pentru împlinirea lor, apoi, frustrați să se teamă de moarte. Lupul îi  învățase să nu ceară nimic, să trăiască în armonie, să trăiască viața după principii morale și să moară demni, fiecare viața ar fi trebuit să contribuie cu experienţa ei la o operă mare, universală. Doar ca omul s-a pierdut, atunci Lupul, până la urmă o personificare a gândului liber, neîngrădit i-a mai arătat odată greșeala, dar l-au alungat, cei puternici deveniseră regi, regii nu acceptă critici niciodată. A luat chipul unor profeți, oamenii i-au alungat și pe ei. Pe măsură ce oamenii creau zei noi, spiritele erau tot mai izgonite, erau silite să se arate la tot mai puțin oameni. Zeii antropomorfi erau tot mai bine celebrați, cultele lor tot mai puternice și mai agresive, dar erau asemeni creatorilor lor oamenii, slabe! Apăruse așa un paradox flagrant, oamenii neputincioși au creat zeii, apoi așteptau de la propria lor creație neputincioasă și bolnavă mântuirea. Au refuzat acele spirite puternice care le cereau dor atât să trăiască în armonie, dar s-au rugat zadarnic la tot felul de zei, apoi au căzut în conformism, în turmă. Și fiecare zeu și-a mărit mereu turma, cultul lui devenind tot mai puternic, în egală măsură cu neputința zeului. Şi cu cât turma cerea mai abitir mântuirea cu atât mai mult i se dădeau gogoși eshatologice. Înțelegea ce îi spunea în cuvinte simple, citise, o vreme se temuse că aceste informații să nu fie pur și simplu rodul plăsmuit de vis.

-         Cum ai aflat toate astea?!

-         Odată trecut dincolo afli tot ce acum pare secret absolut! De aceea se spune că nimeni nu s-a întors, pentru că ce afli acolo e prea subtil să fie priceput în lumea materială a vieții.

Înţelegea acum diferit sensul vieții, până la urmă viața trebuia să meargă din material în acel subtil permis doar morților, în acel subtil în care cunoașterea se sustrage jugului impus de silogism. Crede și nu cerceta era o prostie, percepe și nu cerceta era însă un nou stadiu. Acum îi înţelegea pe acei oameni pe care multă vreme îi considerase escroci, mereu îi băgase în aceiași oală cu preoții și călugării, adevărații escroci. Îşi închipuia existența ca pe un șir lung de trepte cu fiecare treaptă urcată sufletul e mai aproape de contopirea cu Dumnezeu, iar la ultima, atunci când contopirea e definitivă, acel spirit devine una cu totul existent, își pierde pentru o vreme individualitatea pentru a se odihni cu adevărat. Fiecare spirit susține prin el însuși expansiunea universală, expansiunea ordinii și legii în dauna haosului primordial.

- Am fost un spirit norocos! Dacă nu apăreai tu, ar fi trebuit să trec dincolo înainte de a te cunoaște, asta mi-a zis Raul, de aceea era atât de prezent în gândurile mele atunci!

-  Bine, dar de ce te-a ales pe tine?! Ce legătură ai tu cu toate astea! Locul tău era aici! Erai fericită!

-   Oricum aș fi plecat! Până la urmă, viitorul cine știe ce ne-ar fi adus, poate aceiași bucurie, poate doar tristețe! Crezi că dacă plecăm peste alți 10 sau 15 ani nu era același lucru? Durerea celui rămas e aceiași. Raul e artist, spiritele ghidate de el nu evoluează prea mult pe pământ, ele îşi țin acea puritate primară a naturii, o duc cu ele mai departe. Arta adevărată e simțire, Bucure!! Nu e nici pe departe studiu! Artă e un dar divin!

 Înţelegea fără să audă cuvinte, că prima formă de artă nu a fost sunetul sau cuvântul ci dânsul zânelor, al nimfelor ce dansau în lunci înverzite. Nu muzica, nu desenul. Dansul zânelor. Fără muzică, doar în vibrația universului. De când o cunoscuse era fascinat de chemarea ei spre dans, spre ritm, dansa minunat. Lui nu îi plăcuse niciodată să danseze, îi plăcuse lupta în schimb, o vreme se antrenase în tot felul de prostii de arte marțiale, ca și cum a lovi un sac sa un partener de antrenament ar aduce cine știe ce împlinire.  Rareori dansaseră împreună, se potriveau minunat la pași, ea părea a se plia perfect pe el, părea a îi fi intuit mereu următoarea mișcare, el rămânea însă un tip masiv și rigid, asemeni unui urs.

-  Te rog, rămâi!!!

-   Nu pot! Dar nu te acuza de nimic legat de mine! Ai făcut tot ce se putea face, poate ai tras prea mult ca să rămân aici, cu destinul nu te poţi lupta!

Acesta era marele adevăr, nu se putea lupta cu destinul! Luptase mereu cu nepăsarea, cu blazarea cotidiană, se revoltase mereu până la a ajunge un adevărat ateu, unul care ar fi ars toate altarele. Îl considera atunci când discuta cu cineva, pe Dumnezeu cel mai mare criminal în serie! Acum înţelegea că până la urmă totul are un făgaş, că ura sau revolta nu fac altceva decât să rănească sufletele, să le știrbească esența aceea curată. Înţelegea că oamenii trebuie să vină, să stea o vreme în viața noastră și apoi să plece. Universul era mișcare, viața era mișcare, nimic nu era static, chiar și închis în lumea lui mică și plină de repere tot exista mișcare. Înțelegea cumva de ce se claustra într-o lume a regretelor, a nostalgiilor, al multor “și dacă…”. Refuza destinul, pentru că nu mai avea puterea să lupte la baionetă, să înjure de mama focului toţi Dumnezeii, pentru că nu mai avea tăria să se autodistrugă așa cum făcea de fiecare dată, pentru că nici măcar gândul suicidului nu mai avea energie să se insinueze, se izolase. Era tot un fel de luptă. Și ea, venise iubindu-l să îi ceară să înceteze cu acea luptă surdă, destinul îl aduce pe fiecare în pragul realizării adevăratei meniri, apoi acel ultim pas e chestie de opțiune. De aceea unii reușesc și alții nu, pentru că ultimul pas ține de alegere, restul pașilor îi face destinul.

-    Vreau să te mai văd! Te tog, mi-e atât de dor de tine.

-     Mă ai în sufletul tău, de acolo nu voi pleca niciodată, ai copiii, sunt o parte din noi înșine, voi fi mereu cu voi, dar nu mai pot să mă întorc! E chinuitor să revin, îmi sunteţi dragi, dar locul meu nu mai e aici!! Nu-mi cere să revin, mă doare!!  Să fii atent în jurul tău, la oamenii care iți apar în viața, la chemări, la tot!! Poate a trebuit să plec acum pentru a nu fi prea târziu pentru tine! Gândeşte-te la asta! Plec acum, dormi, dormi…șoptea că o mantră!

Era dimineaţă, răcoare în casă. De obicei se trezea să facă focul în centrala ce încălzea toată casa, doar că în dimineața asta nu se trezise. L-au trezit zgomotele deșteptării, era o casă mare și plină. Ochii îi erau lipiți, avea o senzație de cap greu, cum nu mai avusese din tinerețe când se mai îmbăta cu amicii. Se simțea stors de energie și nu avea nici măcar un gând coerent, îi veneau în minte fragmente din visul din noaptea trecută, dar mintea refuză pur și simplu să le lege. Nu reuși după cinci minute decât să se ridice în capul oaselor, să stea în sfârșit vertical. Genunchii îi erau moi, era sfârșit. Era târziu, trebuia să se trezească repede să nu întârzie, trebuia să găsească energia să ajungă la baie, să dea cu apă rece pe față și apoi, probabil, era salvat. Ridică ochii spre noptiera unde ținea telefoanele, erau acolo unul lângă altul și lângă ele o bucată de cristal alb.

Îl recunoscuse, nu îl mai văzuse de ani de zile, știa că e pe undeva, dar îl considera pierdut! Era șocat. Dacă tot ce a trăit în noaptea precendenta nu a fost doar un vis? Acel cristal nu avea ce căuta acolo!Își amintea că l-a primit în primele săptămâni, când abia o cunoscuse pe Andreea, venise de la muzeul de geologie și i-a dat un cristal, trebuia pus în apă cu sare și apoi ar fi fost un talisman universal! Pentru un sceptic că el era apă de ploaie, nu credea în așa ceva, însă era îndrăgostit, orice de la ea era binevenit. L-a ţinut în apă cu sare, dar niciodată nu a repetat rugăciunea așa cum îi ceruse ea, l-a purtat o vreme, dar pentru că nu făcuse un lănţişor, ceva, și pentru că ura oricum bijuteriile, după o vreme l-a lăsat undeva printre alte lucruri. A reapărut în viața lor după ce s-au mutat în casa în care stătea acum, în casa familiei lui. După o redecorare generală, printre toate vechiturile și pietrele aduse de prin munți ca amintire apăruse și acest cristal și a stat aşa o vreme, până ce unul din copii l-a rătăcit definitiv. Andreea a stat supărată câteva zile, pentru ea avea valoare sentimentală, Bucur, în schimb, a trecut peste moment fără prea multe bătăi de cap! Avea atâtea obiecte primite de la ea acum, nu se cramponă pentru o pietricică albă mică, chiar dacă era primul lucru primit în dar de la ea.

Acum reapărea, era clar că era dovadă mută a vizitei primite, acum era sigur că nu era un simplu vis! Luă acel cristal în mână și brusc simți energia, simți cum oboseala dispare, cum mintea redevine clară și logică. Acum credea mai mult decât oricând că odiseea lui a început, că trebuie să se întoarcă cu orice preț la el însuși! Totul a devenit brusc uşor, peste zece minute era în grafic, așezat la masa din bucătărie, mânca ceva în grabă!

-   Am visat-o pe  Andreea! Să îi dau ceva de pomană azi! A tresărit, mama lui chiar credea în acele obiceiuri de pomenire a morților, credea poate mai mult decât în evanghelii și în Iisus însuși, era ca marea majoritate a ortodoxilor români, poate prea ancorați în vechile tradiții și prea puțin aplecaţi către cele propovăduite de preoți.

-    Dă-i! Tu știi ce ai de făcut! Parcă tu nu o visai!

-   E prima dată, am visat-o venind acasă sănătoasă! Mi-a zis că a înviat! Era frumoasă ca până să se îmbolnăvească!

Credea acum tot! Știa că între ele în ultima vreme se formase o legătură puternică, mama lui petrecuse poate cel mai mult timp lângă ea, a avut grijă să nu-i lipsească niciodată nimic. În ciuda faptului că era o gură spartă și spunea multe, în cel mai direct mod cu putință, nu avea un suflet rău și nu ar fi putut lăsa un om neajutorat baltă. De la ea moștenise și Bucur tăria de caracter, încăpăţânarea cu care se lupta chiar și pentru cauze pierdute.

Plecase ca de obicei la treabă, nu era neapărat trist, avea doar sentimentul că e un om bătrân, la capătul puterilor! Trebuia să se concentreze la ce avea de făcut, spera însa ca telefonul să nu sune, cel puțin cel legat de serviciu. Pe celălalt sunau din ce în ce mai puțini oameni și se bucura de această tăcere! Obosise să tot audă păreri de rău, obosise să fie politicos, îşi dorea să fie singur și în același timp se temea îngrozitor de această perspectivă. Îl încerca un sentiment neplăcut de inutilitate, începea să îşi piardă din eficiență, din energia cu care îi obișnuise pe toţi! Știa că mai trebuie să aștepte câteva zile până ce va veni iarăși weekend-ul, știa că duminica asta trebuia să urce neapărat, indiferent de vreme sau opoziția celor de acasă!

Era cinci dimineața, de dată a plecat mult mai devreme! Se temea de o nouă avalanșă mai mult decât de urșii care bântuiau parcă în ciuda iernii, voia să ajungă neapărat în Omu! A lăsat ca de obicei mașina la Căminul  Alpin și a început să urce, era mult mai energic după întâmplările din ultimele zile, în minte îi veneau imagini primăvăratice, acolo unde era zăpadă tare și viscolita, el vedea petice pline cu flori de gențiana, cu brândușe sau ghiocei. Inexplicabil până în Poiana Costilei a făcut doar trei sferturi de ceas, mergea rapid și nu era deloc obosit. Oprit în poiană, privea cum soarele părea să incendieze culmile, era senin și totul căpătase o nuanța de roșu portocaliu. I-au ajuns banana mâncată în fugă și un capac de termos plin cu ceai, același ceai de fructe uscate, făcător de minuni. În mână strângea când și când cristalul mic și ascuțit, la fiecare atingere simțea cum spiritul e tot mai liber, cum picioarele urmează un ritm doar de ele știut. După încă un sfert de oră era la baza Văii Morarului, la confluența cu Valea Bujorilor, urma curând să ajungă la Poiana Morarului, să privească de jos măreția Acelor, era într-o catedrală de stânci și gheața, era el singur, cu temerile și întrebările sale. Nu se mai temea pentru viața lui, riscul de avalanşa era la fel de ridicat, cel puțin în ultima căldare, dar nu se mai temea pentru viața lui, întrebările nu îl mai asaltau ca de obicei, singura care nu-i da pace era dacă va auzi azi glasul acela terifiant al lupului. Făcu doar câteva poze în grabă și urcă mai departe, voia să urce cât încă era rece, e drept că șansele erau mici ca soarele să bată pe firul văii, dar sus, către Omu și Bucșoi, era posibil să fie soare, și să încălzească zăpada mai mult decât trebuia pentru a urca în siguranța. Avea însă sentimentul de învingător, simțea pur și simplu că toată natura din jur îl apără de orice pericol, regăsise cumva acel sentiment de odinioară, când mergea singur pe creste ascuțite, fără să aibe nevoie de nimeni altcineva!

Era plăcut acest sentiment al reîntoarcerii, era prima dată când simțea că zidurile din jurul lui au căzut, că nu mai are de ce sau de cine să se apere. Căpăta acum un sens totul, era în sfârșit liber, pentru că libertatea nu înseamnă absența lanțurilor sau temniței. Libertatea înseamnă absența fricii. Înţelegea că unii au creat un întreg eșafodaj al fricii, au creat zeii absurzi și mânioşi, au creat norme sociale, au indus teama de singurătate și rejecție în cele mai fragede suflete. De mici învăţam să fim conformişti. De mici primim adevăratul botez, cel al fricii. Înțelegea acum că prețul plătit libertății este lipsă de temeri și cum naiba să nu te temi, atunci când societatea te respinge, când prietenii sau familia te renega, atunci când urmăreşti doar succesul cu orice preț? Plăteşti... și căderea e și mai dureroasă. Aproape că nu înţelegea când a ajuns în ultima căldare a văii, era doar un punct mic pe o întindere de zăpadă, urca din ce în mai greu, atingea în van cristalul, zăpada era tare, iar drumul tot mai pieptiș, tăia valea drept pe fir, să evite orice suprasolicitare. Avea noroc de ceva vreme, nu a mai nins și acum era doar zăpada înghețată, șansele să plece erau minime. Fiecare pas îl solicită acum la maximum, simțea acut umiditatea din aer, gâtul îl ustură, la fel și nările, fiecare inspiraţie devenise dureroasă. Mergea printr-un congelator aflat pe o pantă de peste 60 grade, acum era sigur că sus nu e vreo placă de vânt mai veche și nu riscă să îi cadă în cap, în schimb gerul și oboseala erau un dușman la fel de puternic. Trebuia să se oprească preț de un minut să își recapete fie și un minim de energie, ceaiul din termos părea a face minuni, mâncă grăbit și un baton de ciocolată, era înghețatat tun, mușca greu de tot din el. După un popas scurt parcă era ceva mai bine, grăbi iarăși pasul, trebuia să urce cât mai mult, până va ceda iarăși. S-a mai oprit doar o dată, mai erau două trei sute de metrii, dar panta era tot mai abruptă, acum înclinația se apropia de 70 de grade, zăpada era tare, înfigea cu greu  colțarii și pioleții, lovea tare pentru a-și găsi prize sigure. După o vreme, era pe vârf la Omu, ușor stânga fața de stația meteo, chiar în dreptul cabanei. Știa că la data aceea cabana e închisă, era în schimb cineva în stația meteo și acel om, indiferent cine ar fi fost, avea sigur ceai pe focul din soba veche de cărămidă și un gând bun pentru un rătăcit în vârf de munte. Era așa plăcut să își odihnească diafragmă, să respire normal, să intre în stație și să stea pur și simplu la căldură. Ceva, însă, lucea pe vârf la Bucura, părea ceva metalic, așezat fix în vârf, reflectat de zăpadă, curiozitatea îl făcea să vrea să urce, zăpada era tare, știa că mai are forța pentru încă jumătate de oră, chemarea era prea puternică. Porni.

Pe măsură ce urca pe vârf, un nor răzleț îl acoperea, simțea de data asta aerul mai cald, plămânii nu îl mai dureau, nici gâtul. Respiră normal, parcă nici nu urca, simțea că are tot mai multă energie, norul era parcă mai dens, căuta acea lucire metalică din vârf, dar se pare că era doar zăpadă. Nu avea sens să continue, mai erau o sută de metrii până în vârf, doar că avea nevoie de odihnă pentru coborâre.  Nu se gândise încă la un traseu de retragere, nu mai conta, era în vârf, era sus. A înfipt cu o lovitură puternică unul din pioleți în zăpada îngheţată, a dat jos rucsacul și l-a asigurat de piolet cu o pereche de carabiniere. L-a înfipt și pe al doilea, apoi se aşeză lângă rucsac. Se simțea ușurat, închise ochii, asculta vântul care se lupta cu văile de dedesubt de parcă ar fi fost prizonier acolo, se lăsa mângâiat de norul diafan de deasupra. Era atâta liniște, era liniștea eternităţii, oricum crestele acelea erau probabil maximul de eternitate perceptibil lui.

-    Pot sta lângă tine, străine?!

Tresări mirat, nu auzise paşi, dar știa cine este!

-    Salut Mihai, tot pe munte și azi?! Mă bucur că am reușit fără să mă salvezi tu! Pe unde ai mai umblat?!

-         Păi, peste tot, cum fac din totdeauna!  Și azi au fost puțini prin munți, păcat, că e o zi bună.

-      Cum se face că umbli tot singur?!

-      Păi….cum se face că tu ești mereu într-o companie tare numeroasă?! Zâmbi.

Avea acealeași haine ca data trecută, aceiași ochi metalici și, ciudat, plini de viața, aceleași mișcări sigure, aceeași față impasibilă de sfinx. Nimic nu părea să îl mire, până la urmă se decise să spargă iar tăcerea.

-         Eu merg de unul singur pentru că mă întorc la munţi după o pauză, de ceva ani nu am mai urcat așa, uneori mai vin vară pe aici.

-         Știu, ultima dată ai urcat cu fetița ta până la refugiu la Schill! Era anul trecut.

Era de-a dreptul contrariat, fie omul citea gânduri, fie avea o memorie de elefant!

-         Nu citesc gânduri și nici memorie de elefant nu am! Cred că ar trebui să capeți niște răspunsuri! Te așteptam! Te cunosc de multă vreme, Bucur!  Țin minte un băiat nepăsător care a plecat beat mort din Babele spre Cruce, a căzut și s-a umplut de noroi, seara la banchet era singurul în pantaloni de schi, pentru că blugii îi erau uzi pe un calorifer….

Rămăsese același copil teribilist din clasa a noua, același nebun, doar că între timp venise marea schimbare din ’89. Acum putea purta părul mai mare, putea purta blugi strimți pe picior, putea fi un rocker nebun așa cum erau toți prietenii lui. Urma să dea examenul de treaptă, ultima generaţie care trecea acel prag, luptaseră la propriu pentru o clasă de “uman’ în liceul lor, făcuseră petiții la inspectoratul județean, făcuseră grevă în curtea școlii, strigaseră jos cu Rața, așa i se zicea directoarei, jos cu Woody, asta era fosta secretară de partid, o babă rea care chiar semăna fizic  cu ciocănitoarea cu pricina. Dar toate aceste gesturi îl obligau evident să fie ostentativ, teribilist, nu mai era nimic din acel băiat crescut la țară, cu mâini crăpate de muncă. Muncea la fel de mult, măinilee erau la fel de bătătorite, dar acum motiva asta pe antrenamentele dure de karate. Fuma pe ascuns, pentru că dacă îl află senseiul l-ar fi zgornit de la sală, pentru că îi promisese tatălui său că nu îi va arde niciodată banii. Era o regulă clară, avea bani de buzunar, dar erau pentru mâncare, prăjituri, scos fetele la ceainărie, nicidecum pentru fumat. Dar la țigară se adunau toţi, cum putea tocmai el să lipsească. În acea zi urmau să plece la Bușteni, apoi la telecabină. Era deja copilul munţilor, el și alți  patru băieţi au urcat pe jos pe Jepii Mici. Au salutat la cabană la Caraiman, erau încântați de reușită. Ceilalți, pantofarii, urcaseră cu telecabina. Apoi la cabană se întâmplase nenorocirea, se schimbase în blugi, blugii lui de rocker, rupți la genunchi, aceia să ia ochii fetelor, apoi se apucase de băut să îi prindă din urmă pe pantofari. Băuse la rând ce găsise, țuica de la un coleg din Brebu, țuică de la el, vodka adusă de un alt coleg, până și din lichiorul fetelor băuse. În două ore era beat mort, când ceilalți au decis după masa de prânz să meargă la Crucea Eroilor. Evident că nu era apt pentru aşa ceva, în condiții normale, aceea era doar o plimbare pe bulevard, cochetase deja cu văile nemarcate, în urmă cu trei săptămâni tocmai făcuse Valea Gălbenelelor pe Vâlcelul Secundar, dar acum era doar teribilism prostesc, putea sta foarte bine la cabană. Căzuse până la urmă, în noroi, în pietre, dirigintei îi sărise inima din piept, era șocata de faptul că se ridicase până la urmă, arăta în schimb că un porc. Un coleg l-a dus la cabană, l-a dezbrăcat și au pus la uscat blugii, erau însa imposibil de îmbrăcat seara la banchet. Și seara, mahmur era singurul în bocanci și pantaloni de fâs, printre ceilalţi îmbracaţi oarecum festiv. Apoi se îmbătase la loc, reușise să se facă de râs în totalitate în acea seară, dar în ochii celorlalți păruse cel mai tare, mi ales în ochii fetelor. Privea retrospectiv și regretă acum că chinuise acel suflet, îl împopoțonase cu un aer de rebel, îl făcuse în nonconformismul lui un atât de penibil clişeu.  Și ce era mai grav, era că acum, după atâţia ani continua să fie un clișeu, continua să îşi refuze să trăiască, să refuze să simtă, continua să plătească tribut măștilor. Se gândea că tot ce făcuse nu era un act de curaj, era doar un mod de a epata, un mod de a fi și  mai evident decât era.

-    De unde știi tu asta? Eu aproape că uitasem.

-    Ți-am zis că vei primi răspunsuri! Acum stai aici, bucură-te de energia acestui loc. Vei fi mereu în armonie cu tine însuți, aici spiritele bune se eliberează și intră în arminie perfectă cu universul! Peste 10 minute mergem împreună să îți dau răspunsurile! Acum simte energia.

În mod ciudat simțea mirosul unei primăveri imaginare, o primăvară atât de pură într-o iarnă mizeră pe un pat de spital. Dormea adânc. Cineva încearcă cu disperare să îl trezească,  îl întreba sec ce a luat, era însa prea obosit și adormi la loc.

      Se trezize la un moment dat cu un tavan alb deasupra lui, simțea ochii împăienjeniţi, apoi orbit de albul tavanului îi închide la loc. Adoarme instantaneu. Vede o vale înverzită de munte, vede brândușele mov care semețe tocmai au învins zăpada pentru încă un an. Sunt atât de ciudate aceste flori ca sentiment însuflat! Sunt vestitorii primăverii pe munte, ies aproape în același timp cu ghioceii, dar sunt și vestitorii toamnei deopotrivă. În primăvară parcă vorbesc cu veselia șuvoaielor vesele și grăbite de apă. În toamna parcă aruncă o ultimă speranța nostalgică verii ce tocmai le părăsește, brândușele au parcă tăria comandantului de nava care se scufundă salutând pavilionul. Parcă au nebunia celui ce poate iubi o viață întreagă fără de speranță, ele înfloresc parcă în ciuda brumei, în ciuda frigului care le ucide, așa cum poetul îndrăgostit scrie versuri chiar dacă nu îşi va vedea curând iubita din vis. Mergea pe o cărare știuta doar de el, neumblată până atunci, mai sus îl vor aștepta liliacul dulceag şi petecele de zăpadă gri…urca singuratic, ca de obicei, și ca în vis aude o voce ce îi șoptește tainic la ureche:

-         E primăvară Bucure! Iarna ta a trecut! E o voce fantastică, diafana calmă și sigur nepământeană, o voce ce îi pătrunde în mod hipnotic direct în minte și în suflet, eludând pur și simplu orice simț cunoscut până atunci.

-         Cine eşti?! Întreabă în minte fără să rostească întrebarea.

-         Într-o zi vei știi dragul meu! Aşteaptă numai! Azi îi poți cere orice lui Dumnezeu, dar dintre toate binefacerile acestei lumi cere-i doar răbdarea!

-         Bine dar eu nu cred în Dumnezeu, ce îmi poate oferi mie bun?? E doar un păpuşar avid de sângele și chinul nostru. Este zbirul ce ne pedepsește pentru „insolența” de a fi ales cunoașterea când aveam la dispoziție nesimțirea paradisului incipient! Eu nu spun rugăciuni!! Vreau să știu acum cine ești și de ce îmi vorbești așa!

-         Sunt Speranţa ta Bucur! Sunt a ta, ești al meu, facem asta de secole! Nu fii prost, cere-i lui Dumnezeu în fiecare zi răbdarea să o poți aștepta pe următoarea. Indiferent ce crezi că iți va aduce ea. Roagă-te să ai răbdare să mă aștepți! Voi veni într-o zi, voi veni odată cu primăvara.

-         Cât de înşeli!! Tocmai în Dumnezeu și fata din vis nu mai cred!!

-         Nu iți mai face tu griji pentru asta, nu ești singur, într-o zi, când vei fi pregtătit să mă primești voi veni şi voi rămâne cu tine toată viața!

Era cu siguranță o voce de femeie, acea voce ce o auzi poate prima dată în viața când încă ești prunc în pântecele mamei, vocea de o auzi înainte de a o auzi pe a mamei. E vocea aceea pe care fericiții o aud ca un ecou al iubirii zilnic iar cei nepăsători doar în clipa morții. E vocea acelei părți din noi de care zeii ne-au separat brutal, partea aceea de negăsit pentru mare parte dintre oameni, partea necesară ca să se refacă Androginul primordial. Înţelegea cu teamă că a sosit clipa morții, ar fi vrut să se teamă, să simtă acea groază viscerală ce o simțea atunci când experimenta tentația suicidului. Dar vocea este prea calma, prea suavă ca producă teamă. Era o voce neștiută din el însuși, știa că e vocea nemuririi, pe care toți o auzim până la urmă. Pentru că doar iubirea ne face nemuritori, restul ne ucide încet și sigur. Unii spun așa, un truism ieftin, că viața e o boală mortală. Nu viața e boala, doar ce aduce ea, darurile ei sunt otrăvite, înţelept era cel ce spunea să te ferești de greci, mă rog, să te ferești până la urmă de cei ce aduc daruri. Ori viața vine mereu încărcată cu daruri, cu otrăvuri sulemenite tentant, cu provocări, cu atâtea lucruri care ne fac să divagăm de la calea iubirii.

-         Nu ai dreptul să mori, să rupi legătura noastră. Nu iți aparții, ești al meu, ai fost mereu, nu mă poți lăsa în viața asta fără mângâierea ta!!

Urca poteca bolovănoasă de munte cu vocea aceasta dragă alături, tresărea la fiecare pas și îşi umplea pieptul de volupatea aerului dătător de viața. Dacă așa arăta moartea, atunci viața era doar un spectacol absurd și ridicol.

           Deschise în sfârșit ochii, de data asta mai mult, același tavan îngrozitor de alb. Încercă zadarnic să se miște dar mâinile îi sunt țintuite de ceva, simțea legături ferme pe încheieturi. știa că încă nu a murit, numai viu putea trăi această senzație ridicolă…spiritul liber pe o potecă de munte în vreme ce trupul e înlănțuit în propria neputința. Plimbă ochii în jur, zării trepiedul de la capătul patului, perfuzia din care picurau ușor picături dătătoare de viaţă și abia acum simțea înțepătura din antebraţ…conștientiza că se află într-un spital. Auzea voci, dar nu distingea niciuna cunoscută, oricum nu mai conta acum, vocea aceea eterica a dispărut și simțea dezolarea că definitivă odată cu dispariția ei. Știa că o va auzi iarăși în clipa morții…cât timp va mai trece până atunci? Câtă răbdare să ceară până la urmă lui Dumnezeu?!

            În salonul tern de spital apare tatăl lui, e obosit și tăcut așa cum e de când se știe, mucenic jertfit pe altarul pe care creșteau copiii lui. Niciodată nu îl certase altfel decât prin tăcere, doamne cât de adânc simțea uneori palma acelei tăceri. Întrebă cu voce stinsă ce căuta acolo, ce s-a întâmplat. Vocea era stinsă, cuvinele curgeau sacadat, rupte de ritmul coerenței

-         Nu mai știi?! Ai înghiţit cred vreo două cutii de diazepam și ai adormit acasă! Te-am găsit aproape mort și te-am adus aici. Ce-i cu tine Bucure? Nu te recunosc, unde-i luptătorul, unde e omul care avea mâinile carne vie și râdea la pansat?!

 Începuse să plângă, povestea era lungă și de neînțeles. Cu o săptămână în urmă era dezertor, dat în urmărire. Plecase de la serviciu fără să anunțe pe cineva despre asta, avea doar rucsacul și un minim de echipament cu care să urce pe munte. Pe la prânz cobora în gara Sinaia, urma să urce pe Platoul Bucegilor, apoi teatral voia să se sinucidă pe 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, era și ziua ei de nume de altfel. Era un om urmărit de tot felul de coincidențe. Prima iubire, aia devastatoare, cea care îl făcuse să urce pe acoperișul lumii și să cadă în Tartar, se numea Andra, soția avea să se numească Andreea, se părea că era un sfânt, Andrei ăsta, care îl urmărea cumva că un psihopat din filmele americane. Voia să își forțeze norocul și să se lase învelit în somnul eternităţii de o cornișa ruptă, pătură de zeci de tone, sau poate să se lase pătruns de frigul ucigaș al iernii montane. Căuta doar un adăpost pentru această iarnă, ultima, fără primăvară și surâsuri. Două zile a umblat de nebun, a căzut pe pante abrupte, a suferit de foame și ger dar moartea era se pare pe celalt versant. Apoi, târziu, învins a ajuns acasă în miez de noapte. S-a dus în casă părăsită a bunicilor și a adormit în frigul de acolo. Două zile și două nopți nu a mâncat și nu a băut apă, așteptând chircit de frig moartea ce refuza să vină. Apoi întâmplarea a făcut ca părinții să îl găsească acolo, în seara aceea a dormit la căldură, a mâncat mâncare caldă și a plâns în hohote regăsind camera lui, caldă și plină de amintiri. Se bucura de viaţă..

A doua zi, rușinat s-a prezentat la unitatea militară unde lucra. I se propusese un transfer, un aranjament în care câștigau toți, mai puțin orgoliul lui. Nu putea accepta, nu se putea recunoaște învins în fața acelor oameni. Știa că după va fi dator tuturor, îi vor cere să facă multe lucruri de care se scârbea pur și simplu. Nu mai voia viața asta, din păcate nu mai avea o altă viaţă, una de rezervă. Mereu făcuse așa, mereu greșise dăruindu-se în totalitate unui țel, unui om! Iubise cu tot sufletul, fără rezerve, suferise în două rânduri, încă suferea îngrozitor și oricât încerca să nu gândească pentru a da pace acelui suflet plecat tot ținea în el însuși chinul, singurătea. Pentru el iubirea era un exercițiu de echilibristică între două creşte, deasupra unei prăpăstii abisale, fără nicio protecție. Păşea zâmbind pe sârma aceea și numai inconștiența îi dădea puterea de a face următorul pas.

        - De câtă vreme sunt aici tată?! Vocea suna stins, aproape că nu se auzise el însuşi.

         - Ești de vre-o 12 ore! Stai acolo liniștit!

         - Cât este ceasul?

         - Te grăbești undeva? Este ora 17 şi 20 de minute, vei rămâne aici peste noapte, mâine vei merge la psihiatrie, e procedură obișnuită pentru tentativele de suicid.

          - Nu sunt nebun, m-ai învățat să trăiesc demn, lasă-mă să mor acum sau altă dată, de ce trebuie să mă umiliți?? Sau ce îmi ziceai cândva e doar teorie și atât?? Viața mea viitoare oricum nu mai contează acum! Te rog, renunța la chestiile astea, nu vreau la nebuni!! Mă înţelegi?! Țipa furios, a dat să se ridice, chingile de la mâini l-au oprit însă dureros, parcă pentru a îi aminti unde se afla.

          -  Nu are rost să te agiți Bucure, dacă era să mori ai fi murit până acum, fiecare dintre noi moare doar o dată şi numai pentru el. Nu ți-a venit încă sorocul. Știi cum se zice, ai văzut drac mort. Semăna acum atât de mult cu bunicul lui, aceiași seninătate hâtră în fața celor mai urâte situații, parcă era ceva genetic. Ai răbdare, viața după rău iți aduce și bine, totul e că dinții la fierăstrău. O să fii fericit într-o zi și tu...

         - Și apoi?! După acea fericire ce urmeză?! Alt chin?? Tu vorbești, niciodată nu ai făcut ce ți-a plăcut, ţi-ai trădat visele şi a devenit omul model.

        - Da, dar faptul că tu ești legat acum de un pat, nu mă poate face nicidecum fericit. Gândește-te în noaptea asta la ce nu ai făcut încă, nu mai gândi obsedat la ceea ce ai făcut deja! Ieri s-a scurs, azi se duce, gândește-te la mâine!

        - Poate ai dreptate!

         - Nu-s așa deștept ca tine, dar să știi că noaptea ne-a fost dată de Dumnezeu nu pentru a dormi, nesimțitori la farmecul ei ci pentru a visa ziua de mâine. Învaţă să te rogi, învaţa să visezi ce va fi mâine, visele sincere se împlinesc  întotdeauna.

Era indignat, tatăl lui, cel ce îi părea atât de conformist uneori să vorbească de farmecul nopții...apoi îşi aduse aminte de el când era tânăr, când lângă casă erau niște carpeni imenși și duminică, la umbra lor le cântă la chitară lor, copiiilor. Ce se întâmplase cu visele acestui om? Oare câte le ucisese el, egoist, teribilist, făcând fapte fără să-i pese de consecințele lor?!

-         Culcă-te acum! Mâine dimineață vin să te iau de aici! Somn uşor!

-         Mulțumesc mult tată!! Ochii îi erau invadați de lacrimi, digul de răceală ce îi bara ochii și adesea îi făcea inerți și metalici a cedat…plângea pentru prima dată după mulți ani.

A adormit sperând să revină acea voce mirifică și caldă de femeie.A adormit sperând să îşi dea seama prin ce vale l-a condus..era imposibil peisajul îi era atât de cunoscut și tainic deopotrivă.

Acum era parcă un alt om aici pe vârful nins, era un om care trăise atât de mult încât începea să creadă în  reîncarnare, parcă trăia vieți în replică, vieți asemănătoare acelor matrioșka, păpuși în păpuși, din ce în ce mai mici, mai limitate de cea anterioară în care trebuia să se circumscrie. Dar niciodată nu știa când a ieșit ultima, niciodată.