Unele momente din viața ne sunt apusuri minunate, apusuri minunate nu prin spectacol și nici prin ziua care se încheie prin ele ci minunate prin speranța ce aduc. Privim mereu răsăriturile cu speranță, pentru că ele vin ca un nou început după noapte, dar cât de rar privim apusurile din perspectiva lui mâine.
Atunci când ziua ce a trecut a meritat privim apusul ca pe un spectacol, atunci când ziua ce vine va merita privim apusul ca pe o amânare. Acum serios, priviți acest apus, nu vi se pare că Soarele însuși amână puțin ieșirea din scena, e la ultimul bis, a făcut deja alte două peste colinele din zare, acum își ia ultimele apluze, acum știe că trebuie să plece și totuși îi place atat de mult ziua ce a trecut.
Ca pe un musafir ce pleacă, conduc Soarele către apus și azi, îi multumesc pentru ziua ce a trecut, îi spun că îl aștept și mâine, de parcă aș ști că mâine mă va vizita iarăși, apoi îi las un biletel în haina-i incandescentă. E marele meu secret, secretul care m-a făcut să nu mă mai tem de moarte. Era o vreme în care mă temeam de moarte, pentru că ea nu era altceva decât personificarea lucrurilor neterminate, a lucrurilor pentru care mă mințeam că nu am avut niciodată timp destul. Nu mă temeam de durere, nu mă temeam de necunoscut, mă temeam însă că nu am mângâiat destul, că nu am iubit destul, că nu am muncit destul încât în urma mea să rămână ceva. Până într-o seară, seară de vară, eram ca de obicei, seara târziu sub frasinul de lângă casă, ascultam greierii și așteptam să mă învălui în mantia de racoare a nopții. Atunci, am văzut pe masa mea o licărire, s-a dus direct în paharul mare cu limonadă, știam că un zeu mă vizitează, dar nu știam care din ei, așa că am mers repede la pivniță și am adus o sticla de vin. Ei bine era Soarele, îl chemasem la mine prin fericirea mea, eram atât de fericit, iubeam, iubeam atât de mult încât făcusem un jurământ din dragoste, de dragoste eternă, și Soarele știa. Ca un vechi amic a stat cu mine încă două trei clipe, a gustat cu sete din vin apoi a plecat, mi-a spus atunci că îmi poate îndeplini orice dorință. Și i-am cerut simplu ca zilnic să mângâie, așa cum făcuse cu mine atunci, toți oamenii fericiți. Mi-a spus ca e imposibil să îi cer asta, pentru că o face de milioane de ani, atunci speriat că va pleca, l-am rugat să mă amâne cu îndeplinirea dorinței. Azi e însă ziua în care am scris dorinta mea pe un biletel, mă tem că mâna lui de foc îl va arde înainte să îl citească.
Pleacă acum, ziua asta tocmai a trecut, abia mâine în zori voi ști de a citit sau nu biletul, abia mâine în zori voi ști de dorința mi s-a împlinit. Trăiesc toată viața pentru o singură dorință împlinită, privesc fiecare apus fără să știu dacă e sau nu ultimul, iar de mai am măcar unul atunci sunt fericit, o altă zi pentru a se împlini dorința mea. E incredibil să stai cu soarele la masă și să îi dai vin, e incredibil...dar ce mă costă, ce te costă să crezi?!
Oare câți am privit în noi înșine un apus în seara asta, cel mai frumos apus din viața noastră pentru că îl prefigurează pe mâine, oare câți vom aștepta miezul nopții pentru a ne spune singuri, ca în noaptea de revelion, "LA MULȚI ANI!", apoi să spunem tare unui om drag din jurul nostru. De ce trebuie să așteptăm un an, când fiecare zi se schimbă tot la miezul nopții, de ce nu suntem generoși cu revelioanele, doar ne plac atât de mult. Oare câți aniversăm ceva mâine, indiferent ce, oare câți ne vom bucura de mâine?! Sper că mult mai mulți decât cei care nu au trăit azi apusul.
Vă las acest apus și vouă, cititorii mei de aici, mă gândesc că într-o zi, unul dintre voi va primi Soarele la masă, îi va oferi vin rece, ori poate un șerbet de trandafiri și apoi va avea șansa să ceară ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu