ROMAN - CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 1

       Era o dimineață rece de februarie. Seara trecută a fost senin și totul a înghețat, acum norii erau mai grupați pe cer și era încă întuneric, la ora șase dimineața. Mai erau câteva minute până să plece, timp în care îl privea pe cel mic, care dormea liniștit alături de el. De la moartea recentă a soției, băiatul se dormea alături de tatăl lui.

 Relua o treabă mai veche, începuse să urce iarăşi pe munte. Păstra aceleași superstiții, nu se bărbierise de câteva zile, purta același talisman aducător de noroc de altă dată. O dimineaţă de duminică, cu nimic specială afară de decizia de a urca iarăşi pe munte. Nu mai era în forma de acum 10-15 ani, dar incă mai rezista, simțea că primeşte acea energie ce îl făcea să vrea întotdeauna să mai facă măcar încă un pas către creastă, tăria de a pune și ultima dată piciorul pentru a îşi spune “sunt sus, am făcut-o și de data asta!!”

       Și-a luat în grabă rucsacul pregătit de seară și a pornit mașina, a plecat aproape hoţeşte, și pentru că nu voia să îi trezească pe ceilalți, dar mai ales pentru că îl enervau sfaturile, bune de altfel, de a fi atent. Uneori cei de acasă îi repetau să renunțe la ascensiuni, era dator să supraviețuiască pentru copiii rămași acum cu un singur părinte. Știa asta, dar mai știa că fără aceste scurte ieșiri, că fără accesele de adrenalină din trafic sau diverse alte situații în care îşi forţa norocul, nu ar fi fost el. Or, dacă nu era el însuşi, știa că nu poate fi un un om bun, implicit nici un părinte. Voia să dea un exemplu copiilor, în maşina lui ascultau muzică rock, cântau toți când știau versurile, reușea să facă din ei o echipă pusă pe distracţie când era cazul. Era un om învăţat să trăiască periculos, în ultimii ani părea a deveni în sfârşit un om așezat și calm, doar că boală incurabilă a soției îi dădea zilnic o stare incomensurabilă de stres, trăia tăcut drama, înjura în gând viața și tot ce înseamnă ea uneori, știa ce urmează și toată așteptarea, deși o făcuse calm şi cerebral, a însemnat doar o infuzie neîncetată de furie şi adrenalină.

Apoi totul s-a terminat, nu mai avea niciun motiv să simtă frisonul acela. Renunțase în ultimele luni aproape la orice lucru care l-ar fi putut reține de la ce îşi propusese. Renunțase la cunoștințele vechi sau întâmplătoare cu care se mai conversa pe paginile de socializare, renunțase la cafea, era până la urma singurul lui viciu, renunțase până și la puținii prieteni pe care îi avea. Se izola cumva într-o viața de familie alături de copii. Știa că misiunea lui e să îi crească mândri, să ducă mai departe incă o generație din neamul lui de oameni ai locului, oameni cu rădăcini. Uneori îşi dorea poate să iasă din închistare, dar înţelegea că viaţa lui niciodată nu va mai fi la fel după acea plecare precipitată a soției. Pe el îl legase acel petec de pământ unde copilărise, simțea că acolo are rădăcinile, acum cu atât mai mult, avea propriul lui loc în cimitir, prea devreme…

În acea curte s-au născut și trăit șapte generații și doar cei puternici şi statornici au rămas să bea apă din izvorul familiei. Izvorul  acela era o minune în sine, apa era pură și rece, ieșea practic dintr-un bloc imens de cremene, dealul de deasupra ei stătea pe un bloc de piatră. Nimeni nu știa cu adevărat de unde izvoraște acea apă, dar izvorul era al familiei de generații. Străbunicul, dascăl al bisericii locale, citea acolo duminica după slujba de la biserică, din cazaniile şi psaltirile cu litere chirilice, rămase acolo, în casă, ca niște odoare fără preț. Toți cei rămași în acea curte au moștenit știința de a descifra acele rânduri.

Încerca să îşi crească copiii liber, să le dea adevărata valoare a vieții. Onestitatea. De copil învăţase că moartea nu e o pedeapsă, clacase, în schimb, atunci când pe bunicul lui l-au îngropat fix în ziua în care el împlinea 15 ani, era o traumă pentru un adolescent puternic doar în aparență, sensibil însă și puțin defazat fața de vremea lui. De atunci se chinuise să ţină pasul cu omenirea, învăţase să se dezică de originea lui, dar în adâncul sufletului fericit nu era decât muncind în grădina moștenită de atâtea generații. Mereu se considerase pe sine anacronic vremii, crescuse cu basmele spuse de bunici, cu povești necititite în nicio carte ulterior, acolo îl aflase pe Dumnezeu, unul însă bun și iertător, nu asemeni celui de ieșea din guri aurite de preoți. Bunicul murise așa oarecum pe nepregătite, era un om puternic, dar orbirea îl făcuse să piardă bucuria vieții. Nu pierduse doar vederea, pierduse capacitatea de a crește animalele atât de dragi lui, pierduse capacitatea de a munci în grădina, pierduse fericirea de a îşi vedea fii, nepoții…apoi căzuse la pat. Bucur era plecat în acea săptămână în practică agricolă, o mare prostie a acelor vremi, o modalitate de a înregimenta conştiinţele din fragedă pruncie, sclavi la cea mai abstractă şi perfidă forma de organizare, statul. Era o zi de sâmbăta, simțea un nod în plex, o stare nebună de a pleca de acolo și a se duce acasă, simțea un dor care îi spărgea pieptul, apoi pe măsură ce trecea ziua starea era tot mai urâtă, chemarea casei tot mai puternică. Era un copil teribilist și mult nu lipsise să plece de acolo, indiferent de riscuri, după amiază insă au venit să îl ia mama lui şi un unchi. A aflat că bunicul murise, că murise chemându-l, murise probabil dorind să îl strângă de mâna pentru ultima dată pe mânzul lui, așa îi alinta, pentru că într-o vreme îl urma peste tot așa cum un mânz îşi urmează mama. Ca o fatalitate mormântarea picase fix de ziua lui. Retrăia acele clipe, parcă un blestem îl făcea să vadă la anumite intervale oameni dragi murind.

Drumul a fost liber, nu era incă șapte și jumătate când a parcat maşina în Buşteni, lângă fostul Cămin Alpin. Câtă nostalgie evoca această locaţie părăginita acum: yoddlerele lui Nea Nicu Baticu, poveștile lui Nea Popa, bătrânul cabanier din Omu. Legendele Bucegilor, caietul din Acele Morarului, caiet furat prin anii ’90, atunci când totul era de furat în țara asta. Erau legende, unele doar auzite şi regretă că era mult prea tânăr să fi fost contemporan cu acei oameni. Numai mergând de unul singur iți poți permite nostalgia, iți poți aduce aminte de vremuri îndepărtate și poţi trăi acele clipe ca şi cum ar fi fost aievea. Nu trăise acele vremi, Nea Nicu era o legendă, unii îl considerau cel mai mare alpinist, peste Emilian Cristea, dar pentru că în tinereţe cochetase cu mișcarea legionară ajunsese să plătească tributul cuvenit unui regim vindicativ. Era exclus sistematic de la premierele de traseu, deschideri de trasee de căţărare erau lăsate în exclusivitate tovarășilor de nădejde,  exclus de la tot ce ar fi însemnat alpinism de performanța la acel moment. Era în schimb sufletul Căminului Alpin, era omul care simțea poate cel mai bine acești munți, cel mai ataşat de ei. Despre Nea Popa circula legenda că ar fi urcat cu un tub de oxigen în spate pe Valea Costilei când se lucra la releu. De asemenea prezența lui în cabană la Omu însemna un bun prilej de a aprinde lampa. Tradiţia de atunci a cabanei obliga pe cel mai vârstnic om aflat pe vârf să aprindă lampa de petrol. Erau oameni impunători prin dragostea de munte, libertate şi adevăr, erau oameni aspri, înfruntau munţii fără teamă.

Mergea singur, era puțin adus de spate, așa cum fac în general montagniarzii, rucsacul era aproape gol, avea în el doar încă o jachetă impermeabilă, două tricouri hipoabsorbante, două polare uscate.  Pe rucsac erau doi pioleți drepți de tură, două bețe telescopice și în capac o pereche de colțari de tură, ușori, în zece puncte. Între toate astea, câteva fructe uscate, smochine, caise și două banane. În termos avea ceai fierbinte din măceşele culese de el încă din toamnă. Măceşele combinate cu coacăzele negre din curte erau un adevărat energizant. Fiecare pas îl ducea pe drumul lui.  Încet a lăsat în stânga Măsurătoarea Urșilor și drumul către Valea Albă, apoi a început să urce pieptiș către Poiana Coștilei. Nu erau urme proaspete, zăpada căzută era destul de mare și înghețată, spera să nu dea soarele și să rămână ger, termomentrul de pe ceas arata – 3 grade, erau șanse reale ca temperatura să crească, oricum riscul de avalanșa estimat crescuse în ultimele ore de la gradul 3 la 4 pe întreaga regiune chiar și până în zona sub 1800 metri. Nu conta, traseul urma să fie ușor. E drept expus la căderi de pe versant, dar  nu îl forța nimeni să meargă dacă zăpada părea friabilă. Punctul final trebuia să fie la baza Văii Priponului, doar în cazul în care zăpada ar fi fost bună să urce până sus la stână, la piatra superb tăiată în formă de piramidă. De fiecare dată când atingea acea piatră simțea o energie aparte, o energie inexplicabilă, dar și senzația supărătoare că cineva se uită atent la el. Tresărea mereu, starea de neliniște era îngrozitoare. Dar niciodată nu s-a putut abține să nu se abată din potecă și să nu prindă solid în brațe acea piatră.

 Indiferent de senzația stranie, chemarea era mult mai puternică. Știa instinctiv că acolo, pe terasa de la Pripon, cândva a fost un altar, simțea că în acel loc energiile se adunau, parcă ieșeau din muntele gol. Se gândea acum la nefericirea acestor munţi. Dacă pe vremuri crestele erau interzise profanilor, fiind permise doar că bază de antrenament pentru trupele de cavalerie medievale și pentru călugării isihaști, acum erau un adevărat bulevard. Erau pline de oameni mici la suflet, gălăgioși, oameni care murdăreau muntele cu conștiința lor de animale leneșe şi cu gunoaiele lor ce păreau că nu se mai termină. Chiar şi acel loc ce odinioară - sigur a fost sacru - era vara invadat  de dejecțiile stanei peste care creșteau frunze imense de ştevie.

Nimic sacru nu părea a mai fi rămaas în acești munți. De aceea plecă singur, de aceea evita traseele marcate, de aceea evita oamenii întotdeauna pe munte. Ascensiunea trebuia să fie o formă de inițiere, nu o invazie de prost gust și grătare. Până și fiarele muntelui se schimbaseră. Urşii erau tot mai aproape de a deveni simplii maidanezi, de altă talie, e drept. Vulpile le-au urmat rapid exemplul, până și caprele negre nu se mai deranjau de prezenţa turistului înarmat cu camera foto şi peturi goale. Bătrânul Kogaion era acum doar un loc de joacă dintre blocuri. Uneori, însă, muntele îşi făcea dreptate, atunci aruncă cu pietre, cu tone de zăpadă peste invadatori, alteori umplea de ceața văile și dădea drumul furtunilor. Oamenii l-au învins chiar și așa, telefericul și șoseaua proaspăt asfaltată de la Cuibul Dorului la Piatra Arsă făceau muntele tot mai neputincios și mai puțin respectat.

Începuse să transpire, erau momente când simţea fiori reci pe spate, apoi îşi revenea imediat, era important să nu se oprească pentru niciun motiv. Aproape de ramificaţia drumului, a prins alți doi turişti din urmă, a salutat după obiceiul muntelui:

-         Bună dimineața! Încotro?!

-         Salut! Mergem în Refugiu la Costila, vedem cum arata valea şi apoi poate intrăm puțin, fie pe Costila, fie pe Galbenele. Tu?! Singur?!

-         Da! Nu am avut cu cine urcă de data asta! Şi oricum nu merg departe, vreau să ajung la Pripon în Valea Cerbului, dacă nu, măcar până la Piatra Pârlită!

-         Da, e un traseu uşor, să ai grijă totuşi cu zăpada de pe creste, dacă se încălzeşte sigur se vor rupe cornișe. Apoi există riscul să vină zăpada până jos. Oricum drum bun!

-         Drum bun şi vouă! Salutați refugiul și din partea mea!

A continuat să urce, a trecut uşor prin zăpada adânca din Valea Costilei, apoi a traversat și Valea Gălbenelelor, mergea mai ușor acum pentru a-și conserva energia, brazii ninși, albi făceau Poiana Costilei să semene cu o catedrală, una imensă și tăcută, plină de sfințenie. Pe măsură ce trecea timpul, începuse să se rupă tot mai mult de creștinismul agresiv și manifest al vremii în care trăia și să creadă tot mai mult într-un Dumnezeu creator, un Dumnezeu din care fiecare lucru să însemne o mică parte. Nu era animist, dar nici nu-l vedea pe Dumnezeu ca pe un căpcăun, veșnic supărat pe umanitate, veșnic pus pe pedepsirea la rând a tuturor, spunând suficient de apăsat că doar el însuşi e fără de păcat, când până la urmă spunea, un paragraf mai încolo că a creat omul după chipul și asemănarea sa. Dumnezeu, în viziunea lui, era doar dragoste pentru tot ce e creat. De om, de natură, de acest univers nesfârșit, Dumnezeu era bun-simț și respect, atâta tot. Și o imensă conştiinţa. Desigur, în toate astea trebuia să existe dreptate, chiar și justiţie, pentru că dreptatea o face destinul și justiţia o fac oamenii, dar nu înţelegea cum pot unii propovădui cu atâta fervoare păcatul originar, prostia aia că nu există mântuire. Până la urmă lucrurile erau evidente, din toată această angoasă câștigau ei, vechilii lui Dumnezeu pe pământ. Numai așa puteau controla masele. Le puteau face dependente și îngrozite. Ce poate fi mai periculos pentru orice sistem opresiv?! Omul liber, eliberat de frica aceea paralizantă, eliberat de elucubraţii și pus pe făcut ceva cu viața lui. Ăsta e coșmarul oricărui eșafodaj ideologic…Din fericire mai erau și oameni liberi, chiar și pentru câteva ore.

Era ciudată situația. Pană la urmă, după ce urca muntele, se pierdea în marea masă a oamenilor ce munceau pe brânci într-un sistem pus pe înrobirea fiecărui individ. Era ca și ceilalţi. Dependent de venituri, de un standard de viața. Trăia, până la urmă, doar câteva ore, când putea ieși puțin pe munte. Așa gândea când a ajuns în poiana plină de zăpadă, tăcerea muntelui îi dădea răspuns la toate. Se însenina, trebuia să îşi pună ochelarii de soare pentru a evita arsurile. Lângă stâna părăsita, pe piatra pe care stătea de fiecare dată când ajungea acolo, și-a lăsat rucsacul din spate. A băut puțin ceai fierbinte, apoi a mâncat din fructele uscate. Pe munte mereu mânca cu o cumpătare de ascet, pe munte era cu totul și cu totul alt om. Nu voia să schimbe polarul ud, l-a scos şi l-a îmbrăcat pe partea cealaltă, apoi și-a pus o jachetă călduroasă peste el, a scos din capac şi colțarii și i-a legat de bocanci, o aderentă mai bună reducea efortul, plus că după ce trecea vâlcelul sec al văii, urma urcușul, orice plus de aderența la urcat făcea totul mai uşor. După o pauză de nici zece minute a pornit din nou, a traversat la pas vioi Poienița Văii Cerbului apoi a început urcușul, era mai dificil, dar ceaiul şi fructele păreau a-i fi dat energia de care avea nevoie.

Drumul îi evoca o vreme când pe aici trecuse cu soția lui, era primăvară, ea nu ieșea iarna, era plin de ghiocei și brânduşe, era cald și se sorbeau din priviri și toate astea se întâmplau în urmă cu doar trei ani. Pe atunci, ea mergea zveltă ţopăind înaintea lui, așa făcea mereu, el era cel care părea neputincios și lent, doar că învăţase în trecut, de la un alpinist hârsit, că pasul constant e prima condiție că ascensiunea să fie ușoara. Știa că până la Pripon va fi obosită și că, de acolo în sus, toată valea va trage de ea să urce. Știa, dar era atât de frumoasă mergând așa ca un băieţaş teribilist, încât nu mai conta ce urmează. Nu plângea, învățase să nu plângă când îşi amintea de ea, învăţase să o poarte vie în memorie, dar fără regret. Se trezise perplex pe la jumătatea lunii iulie în urmă cu aproape trei ani. Soția se simţea rău, medicii i-au dat un tratament, starea se agrava de la zi la zi, până la urmă în două săptămâni au aflat motivul, o tumoră cerebrală. Era în șoc, în loc să plece în concediu erau la spital. Viața fusese iarăși ironică și atunci, aflase de tumoră fix în ziua în care Andreea împlinea 34 de ani, era cea mai tristă aniversare, cum ar fi putut fi altfel, era afazică pe un pat de spital. Mereu parcă îl căuta cu privirea, era singurul cu mintea limpede atunci. Mama ei, fraţii…veniți acolo nu făceau altceva decât să o sufoce cu prezența, cu o apropiere tardivă, inutilă. Se depărtau doar când personalul medical intervenea categoric, apoi se întorceau asemeni eriniilor ce torturau prin prezenţa lor ubicuua un suflet. Nu vorbea, dar faţa i se schimba ori de câte ori apărea, parcă se întrezărea un zâmbet. Urmase operația, o reuşită medicală, doctorul Valentin Munteanu făcuse o adevărată minune. La trei zile după ziua ei era un alt om, sperau din suflet ca tumora să nu fie malignă. Se trezise goală la reanimare, el așteptase pe hol de la primele ore ale dimineții să se dea drumul la vizite, erau doar două intervale de jumătate de oră la prânz şi seară. Noaptea dormise acasă cu copiii, îi îmbrăţişase ca și cum îi vedea pentru ultima oară. Așteptase în singurătatea unui coridor, băuse cafele de la automat în neștire, apoi o văzuse. Fața îi era luminată de regăsire, îl strângea de mână și îl ruga să nu plece, cât sperase atunci să primească o nouă viaţă, o viaţă în care să trăiască fericiți și să îşi crească împreună copiii. Apoi aflase că tumora era de fapt o metastază, urmase dramă, goana după tratamente, cursă nebună contra cronometru cu moartea până la urmă. Apoi totul se sfârşise, calm, în chiar ziua solstițiului de iarnă, o zi în care ninsese mult, parcă să acopere în alb regretele. Probabil de la acel alb imaculat făcuse o obsesie, pentru el moartea nu era neagră, nu era doamna în negru. Moartea nu era un sfârșit pentru nimeni, moartea era doar o trecere, o trecere la albul anterior creației, la albul pur al oricărui început. Și aici religia iudaică a transmis tot primitivismul de care putea da dovadă Iahve, zeul frustrat al unor păstori, atunci când la marea trecere oamenii s-au concentrat pe trup, simplu ambalaj efemer și nu pe suflet. Nebunia aceea de a îmbrăca trupul, de a îi da tot felul de lucruri inutile, regretele acelea groteşti, totul a făcut să uităm că avem un  spirit nemuritor şi că moartea e o simplă trecere.  Morții nu se întorc printre noi și nici nu au nevoie de haine, mâncare și alte prostii. Cei morți renunță doar la trup, așa cum fluturele iese din crisalidă larvei şi zboară liber. Atunci când oferim de pomană, atunci când plângem mortul, abia atunci îl ucidem cu adevărat, abia atunci vorbim despre un mort, nu despre cel ce ne-a fost drag, alături.

Avea strângerea de inimă că acum e singur, că povestea de iubire se sfârșise brusc. Dar nu regreta, era doar o strângere de inima egoistă. Se simțea gol și singur. Știa că nu se va mai deschide niciodată în fața nimănui, știa că poate nimeni nu îl va mai accepta vreodată. Era normal să simtă frustrare. Dar, atunci când gândul acesta egoist îi venea în minte, zâmbea tăcut și îşi cerea scuze. Nu avea dreptul să gândească așa. Până la urmă, amintirile rămâneau ale lui. Ajungea să închidă ochii și să retrăiască orice moment.

Acum privea în sus la creste, zăpada era tot mai mare, iar cristalele fine şi uscate, bătute de vânt, îi spuneau că starea nu e chiar cea mai bună. O chemare nebună îl făcea, însă, să continue pas cu pas, pe cărarea plină de zăpada. Mai era puțin până la Piatra Pârlită, i se zicea așa pentru că era martora mută a zecilor de focuri la care cutreierătorii muntelui s-au adăpostit vremelnic. Urma firul văii, astupat de zăpada scursă de pe versanți, nu avea sens să se chinuie pe piatra pe care trece de obicei drumul de vară, stâncile erau acoperite cu un strat gros de zăpada, se urca mult mai ușor așa. A ajuns la stână, a sprijinit rucsacul de o piatră, a scos haine uscate, le-a schimbat pe cele ude. Apoi, mulţumit, a scos termosul. Șampanie dulce a sărbătoritului. Un pas, încă unul și a atins piramida…Simțea cum în palmă îi pătrunde ceva. Mâna părea lipită strâns de piatră, parcă făcea corp comun cu el. Nu mai simțise niciodată așa ceva. Trăgea disperat de mână și auzea un zgomot puternic, venit parcă din măruntaiele muntelui. Un zgomot care îi dădea fiori reci. Nu simțea teama. Simțea dorința de a se depărta de stâncă, lupta cu disprare să dezlipească mâna. Dar nu se temea. Aerul era tot mai umed, ca mirosul unei ploi de vară. Și asta însemna un singur lucru. Undeva, sus, s-a pornit avalanşa.

A ridicat gulerul polarului până și-a acoperit fata și, disperat, s-a smucit din stâncă. A fugit grăbit la rucsac. Nu știa ce să facă. Pur şi simplu și l-a pus în spate și s-a adăpostit după vechea stână, în mod normal orice om versat știe că în acele momente trebuie să renunțe la tot, rucsac, pioleți, bețe, dar pornirea de a le recupera a fost mult mai puternică. Apoi a  văzut, doar o fracțiune de secundă, cum peste jnepeni vin câţiva bulgări de zăpadă. Spera ca avalanșa să se fi oprit în acel pâlc de jnepeni și la creasta ce despărţea Valea Priponului de Valea Căldărilor.  Speranţă a fost zadarnică, valul a venit. Instinctiv, s-a aruncat în hău, către vale, spera ca ultima săritoare, cea care închidea valea în poiană, să fie acoperită, oricum forța avalanșei nu ar fi trebuit să ajungă până acolo. Erau calcule făcute cu o viteză incomensurabilă și asta arăta clar câtă putere are mintea omenească să găsească soluție oricărei probleme.

De fapt, asta ne-a dat Dumnezeu când ne-a creat. Inteligența logică și puterea de a depăşi orice provocare. Noi, în loc să credem în această forța, am preferat să ne culpabilizăm și să substituim inteligența cu o credința habotnică şi sterilă. Am preferat credința în zei și miracole, în locul încrederii în noi înşine. Și, toți, parcă am uitat că toate minciunile spuse de un escroc au la bază credința, speranța acestuia că va fi crezut până la urmă. Or, Dumnezeu în generozitatea lui infinita tocmai capacitatea de analiză ne-a dat-o. Cunoașterea nu e luciferică decât pentru popi, ei cred că fericit e cel sărac cu duhul, până la urma aşa se întâmpla și cu victimele escrocilor, sunt fericite până în clipa în care îşi dau seama cât de proaste au fost! Abia atunci începe criza! Puține victime depun plângere, rușinea e mai greu de suportat decât furia, doar ca furia se transformă în frustrare și roade neîncetat din sufletul acelui sărman. Rușinea face ca pagubă în sine să devină derizorie, insignifiantă.

Aluneca cu viteză mare pe panta abruptă, se lovea de pietre, regreta acum că la popas nu a scos colțarii, risca să agațe ceva cu ei și să fie proiectat cu capul înainte. Ținea bocancii sus și gulerul de la polar peste nas, când valul de zăpadă, în căderea lui, l-a prins și pe el. Totul a durat fracțiuni de secundă. Apoi,  tot ce a mai rămas a fost pulverul fin ce plutea peste vale și tăcerea de mormânt a muntelui. La câteva minute, s-a auzit un urlet adânc ca văile. Un urlet de lup. Un glas ciudat al singurătăţii. Lupul era singurul animal din acest masiv care nu îşi schimbase obiceiurile. La fel de sălbatic, refuza cu obstinație să mănânce din gunoaiele turiștilor, evita orice contact cu omul. Lupul rămânea animalul mândru şi puternic. Simbolul etern al acestor munţi.

Trecuseră câteva minute și, din fericire nu avea lovituri serioase la cap sau în alte părti. Viteză nebună cu care a alunecat îl ferise de furia avalanșei. Alunecase cu ea ca într-un dans. Reușise, din instinct, să facă ceea ce în mod normal ar fi impus luni sau, poate, ani de antrenamente. O mare şansa făcuse ca în jurul lui să rămână un loc gol destul de mare. Era întuneric și nu știa încotro este ieșirea la suprafața. Putea fi oriunde. Mâinile îi erau amorțite. Cu un efort fantastic a reușit să desprindă, puțin câte puțin, mănușa din mâna stângă. O ținea bine și o lasă să cadă, doar așa putea determina încotro e pământul, gravitația ar fi făcut mănușa să cadă. Încerca. Se părea că este cu capul în jos și picioarele în sus, curând aveau să apară şi alte probleme. Repetă și cu mănușa dreaptă, același rezultat. Nu se simţeau încă efectele lipsei de aer și nici ale umidității ridicate, creierul lucra febril. Cu mari eforturi reuși să se ridice cât de cât, tăia cu pioletul în zăpadă, un miracol făcuse ca aceștia, prinși pe încheieturi să nu devină arme, acum insă îi prindeau bine, lărgea locul pentru a încerca să se ridice. Au trecut  cel puțin douăzeci de minute, până a reușit să se întoarcă și să lărgească destul de mult gaura din jurul lui. Desfăcuse la maxim unul din bețe și încerca să facă o nișa, pentru a putea intra oxigen. Stia ca dupa jumatate de ora sansele de supravietuire raman doar teoretice. Uitase de zăpada care îi cădea pe față, senzația era de căldură, se temea să nu apară însă hipotermia. Se liniști pentru că transpira, apa în surplus inhalată în plămâni se elimină ca urmare a efortului. Mișca puternic bățul, până ce simți că zăpada e mult mai moale. Se apropia de suprafață, după patru încercări reuși să străpungă stratul greu și compact, acum avea încă o șansa. Dacă îngheța, situația devenea critica. Până la urmă, reușise să facă o gaură de mărimea unui pumn, prin care vedea puțin din cer. O lărgea mereu  prin răsucirea bățului, aerul devenea respirabil, doar că nu știa ce şanse de supraviețuire are. Nu avea timp însă să se gândească la nimic acum. Trebuia să acționeze. Doar că ceva îi îngheţă sângele în vine. Urletul înfiorător al lupului era aproape, parcă mult prea aproape, dar nu avea de ales, trebuia să sape  mai departe.

Lupul urla tot mai aproape, tot mai înfiorător. Asta îl făcea să prefere prizonieratul acelei grămezi de zăpada, cel puțin nu riscă să fie servit la cina de întreaga haită. S-a oprit din săpat pentru că auzise agitație la suprafața. Știa că lupul săpa și el, dar chiar nu avea altă alegere. Pregăti pioleții. În cazul în care se va trezi cu lupul peste el, va încerca să-l alunge cu o lovitură puternică şi plasată dată cu un piolet. Dorința lupului de a săpa era deocamdată în avantajul lui. Pe măsură  ce gaură se lărgea, vedea tot mai limpede botul fiarei, vedea ghearele puternice care săpau în zăpadă. Știa că va ajunge la o confruntare cu fiara, părea flămândă și dispusă să nu renunțe la pradă, dar totul avea și un efect bun. Fiara mărea neîncetat  nișa, acum pătrundea aer proaspăt de afară. Speriat, omul săpa la bolta de zăpadă și tot ce spera era să nu se dărâme și să se trezească cu lupul peste el. Dar lupul  a încetat să sape, urlă ca și cum ar cere ajutor și urletul era aproape uman.  Un urlet straniu, care acum nu-l mai speria. Nu știa de ce, dar parcă și lui îi venea să urle de acolo din adânc. Lupul a urlat neîncetat, probabil un sfert de oră, apoi a tăcut brusc. Se auzeau paşi, era evident un om, distingea acel sunet metalic pe care îl fac colțarii când se înfig în gheața.  Avea noroc, un om era în zonă, cu siguranță o să-l salveze.

-         Mă auzi?! Eşti teafăr?!

-         Da! Nu cred să am ceva rupt, am cam  amorțit pentru că e îngust rău aici, dar cred că sunt întreg!

-         Stai liniștit, o să încerc să tai cu pioletul din gheața de aici de sus. Lupul te-a salvat! Am venit după urlete, lupul cerea ajutor și eu am venit cât de repede am putut, a fost o zi dificilă, au pățit-o și alții!

Loviturile ritmice în gheață măreau din ce în ce mai mult spațiul și acum putea vedea frânturi din chipul salvatorului. Părea un om tânăr după mișcări, însă firele de păr ce ieșeau de sub căciulă şi firele de barbă, păreau albe ca ale unui bătrân. Nu îl putea încadra acum într-o anumită categorie de vârstă, cert e că avea o condiție fizică fantastică, lovea neîntrerupt de o oră și nu dădea semne că ar fi obosit. Într-un sfârșit îi aruncă un capăt de coardă ancorată bine în piolet. Stătea nemișcat ca o stâncă, fixat în colțari, părea să nu simtă deloc greutatea omului din zăpadă, chiar dacă acesta era solid pentru înălţimea lui. Iar când a ieșit - surplusul de adrenalină era evident - arăta asemeni unui om beat, mișcările erau sacadate și parcă prea bruște. Întinse mâna:

-         Mulţumesc din suflet, sigur mi-aș fi găsit sfârșitul, fie sufocat de zăpadă fie mâncat de prietenul tău.

-         Nu ți-ai fi găsit niciun sfârşit. Nu azi! Și să știi că acest lup nu mănâncă oameni, de fapt nici măcar nu cred că mai mănâncă de câteva secole.

-         Numele meu e Bucur, să nu râzi, nu știu ce naiba au avut ai mei în cap când mi-au dat acest prenume. Majoritatea cunoscuților cred că e numele de familie, și nu mă stresez să explic că nu e.

-         Părinții tăi au fost tare inspiraţi, e un nume dacic, printre  puținele rămase ca atare, ar trebui să fii mândru. Eu sunt Mihai, ai mei mi-au dat un nume iudaic de care nu-s deloc mândru, dar asta e doar problema mea. Ce ți-a venit să ajungi azi aici?!

-         Nu mă întreba, că nu știu să răspund. O chemare puternică și nedefinită, ca și cum o voce mai puternică decât mine îmi șoptea: mergi pe munte. Recunosc, am avut ezitări, și aseară când pregăteam rucsacul, și azi de dimineaţă. Îmi doream însă să ating piramida de la Pripon, doar atât. Acum mă simt eliberat de chemare, dar recunosc mi s-a făcut îngrozitor de frică. Nu îmi permit să las copiii singuri tocmai acum.

-         Stai liniştit, azi nu se anunţa morți aici în munți! Cei cu care te-ai întâlnit venind încoace sunt în siguranța la Costila, probabil curând vor cobarî spre oraș…

Bucur stătea pur și simplu întins pe zăpada tare, acum simțea că nu mai are energie nici măcar să se ridice, apoi, șocat, a reacționat: de unde știa de cei ce voiau să urce la refugiu?! Și de unde știa că se întâlniseră?!

-         Ai venit din refugiu??! Te-ai întâlnit cu ei?!

-         Nu! Doar i-am simţit. De o vreme asta fac, îi simt pe toți cei care urcă, apoi, când au nevoie de ajutor, îi și ajut. Alteori doar veghez de la distantă să nu pățească ceva. Mor doar cei al căror destin a fost să moară aici, pe aceia nu-i pot salva, orice aș încerca să fac..

Acum îl privea cu interes pe omul din fața lui, era zvelt, purta un rucsac mic de care agăţase bețele, o bucată de coardă şi câteva carabiniere legate două câte două, așa cum se fac siguranțele în alpinism. Hainele erau bune de munte, pantaloni și geaca ușoare, laminate, evident un echipament modern și foarte util. Fața era dură, brăzdată de riduri roșii până la stacojiu, barba destul de mare îi dădea un aer de ascet, gura era ascunsă de o mustață mare şi cărunta. Ochii aveau reflexe metalice, erau aceiași ochi că ai lupului, de fiară sălbatică. Din ei nu răzbătea spre ceilalți niciun sentiment. Nici teamă, nici dorinţa, nici neputinţa. Nimic. Nu erau, însă, niște ochi indiferenți, mai degrabă niște ‘ferestre ale sufletului” ferecate celorlalți. Umani și, parcă, totuși, dintr-o altă lume.

-         Ar trebui să pleci, dacă mergi destul de repede vei ajunge în Bușteni pe lumină.

-         De unde știi că trebuie să ajung în Bușteni?! Glasul era puțin contrariat, tonul puțin ridicat.

-         Toţi cei care vin aici trebuie să ajungă în Bușteni, doar toate drumurile duc la Roma nu?!

-         Ai dreptate, aș vrea să ajung pe lumină, nu vreau să se îngrijoreze ai mei, oricum dacă mai merge telefonul și am semnal îi voi suna, doar să îmi revin câteva minute, nu mai am deloc energie!

Mihai îşi scoase mănuşă din mâna stângă, degetele erau puternice și lungi, asemeni unor gheare de animal de pradă, întinse mâna deasupra lui Bucur, apoi îngenunche lângă el și îl prinse strâns de mâna stângă. Reflexul îl determină să facă  o mișcare de retragere, era însă târziu, simți exact căldura de o simțise atingând stânca piramidei, aceiași senzaţie că nu îşi poate desprinde mâna, că între ei a apărut o lipitură organică, ceva de nedesfăcut. Pentru prima dată părul de pe ceafă îi era zbârlit în totalitate, îi era teamă, teama aceea teribilă de necunoscut. Nu se temea de moarte, se temea să trăiască în atare condiţii. După câteva minute îşi retrase mâna la fel de brusc cum îl prinsese, își puse manuşa la loc și făcu câţiva pași în spate.

-         Acum ai energie să ajungi acasă, ai energie pentru ceva vreme de acum încolo, ai energie să înțelegi ce ți s-a întâmplat azi. Nu iți voi spune nimic, sigur ne vom întâlni și altă dată și iți voi explica atunci, acum fugi. Lupul va merge cu tine cât va vrea el să meargă, să nu te temi, nu-ți va face nimic.

-         Mulţumesc mult! Îţi rămân îndatorat! Mi-ar plăcea să ne revedem, îmi poți lăsa numărul tău de telefon, o adresă de email, ceva…

-         Nu am așa ceva, ajunge să vii aici și să mă chemi cu gândul, ne vom întâlni într-o bună zi, ştiu asta sigur. Nu te simți îndatorat nimănui, fiecare secundă din viața Universului, din viața ta sau a mea este dirijată, este sincronizată perfect de Marele Creator. El știe mereu cum e mai bine pentru toată creația lui. Atât iți mai zic, fiecare om este un clar-văzător, ajunge doar să planifice anumite lucruri și ele se vor întâmpla, tenacitatea şi gândul pozitiv ne fac pe fiecare un mic vrăjitor. Fii atent la dorințele tale, la cum le planifici și viitorul tău nu va mai fi niciodată o taină. Drum bun Bucure!!

-         Drum bun și ție Mihai!

Îl privea cum urcă hotărât către Omu, se uită preț de câteva secunde la lupul care îl sfredelea cu privirea, începuse să se teamă acum că rămânea singur cu fiara flămândă, întoarse brusc și disperat privirea către salvatorul lui, dar acesta dispăruse. În mod paradoxal dispăruseră și urmele sale, până și cele adânci făcute de colțari. Oare e doar plăsmuirea minții de după șocul avalanșei?! Se simțea insă puternic, simțea picioarele ușoare, nu mai simțea frigul sau durerea. Lupul din fața lui era o certitudine, mergea câţiva pași înainte, adulmeca din când în când aerul rece căutând parcă o urma doar de el știuta, sărea repede prin zăpadă și fără să vrea, omul nostru mergea în același ritm, ca și cum ar fi fost un tot unitar, ca și cum ar fi fost un alt lup din haită. Era contrariat de întâmplare, dar fugea spre casă, îşi dorea cu disperare să îşi vadă mai repede copiii, simțea o arsură în stomac la gândul ăsta. Oricum trecea cu viteză peste urmele venirii lui. A depăşit alergând Valea Gălbenelelor, apoi pe cea a Coștilei. Mergea ca un nebun și i se părea că zboară, că picioarele lui pur și simplu nu mai ating zăpada, pașii îi erau ușori că ai fiarei ce mergea în fața lui. Mai avea de mers cel mult o jumătate de oră până în oraș, deja se auzeau zgomotele civilizației în aerul rece al serii. Apoi lupul se aşeza de-a curmezișul potecii, îşi balansă coada destul de ameninţător, nu înţelegea ce l-a apucat, până atunci păruse prietenos. Brusc se  încordă și îi sări direct în piept, șocul și forța cu care atacase animalul l-au trântit instantaneu în zăpadă, apoi lupul în loc să atace gâtul cum era firesc se aşeză lângă, avea botul aproape lipit de fața nefericitului om, nu avea însa nimic violent în privire și atitudine. Cu disperare omul îl prinse de cap, încercând să îl depărteze, să se ridice, doar că simți exact aceiași senzație de la piramida și de la atingerea misteriosului străin. Din instinct a închis ochii preț de o clipă și în urechi îi răsuna urletul sfâșietor al lupului, urletul etern a fiarei libere. În minte îi veni chipul zâmbitor al soției, o văzu învăluită într-o ceața diafană, o văzu într-o altă lume, simțea doar că e liniștită, departe acolo printre spiritele ce au terminat treaba lor pe pământ. Când a deschis ochii lupul dispăruse, nici măcar o urmă pe zăpadă nu se mai zărea acum, așa cum nu se mai zărea nimic în urma salvatorului misterios. Poate că ziua de azi era doar o farsă a imaginației dar energia cu care cobora, starea de liniște nu și-o explica în nici un fel. Se însera când a ajuns la maşină, a condus calm cum nu o mai făcuse de multă vreme, nu îl mai deranja coada de douăzeci de kilometrii până la Comarnic, nu îl deranjau gropile apărute pe strada lui, gropi care o făceau să pară impracticabilă. Ajuns acasă nu se sătura să îşi îmbrăţişeze copiii, să se uite la el însuși și să îşi repete în  gând că e viu, după tot ce s-a întâmplat era incă viu și plin de energie. Inexplicabil nu-i mai era somn, se uita la ceas, se apropia dimineața şi nu dormise deloc, dar nici cu simțea nevoia să o facă. Mintea îi era parcă mai limpede ca oricând, trecuse doar o noapte și parcă retrăise toată viața de până atunci, doar că de data asta fără regret, fără remușcări sau vinovații închipuite. Se simțea ușurat după această trecere în revistă, înțelegea totul dintr-o altă perspectivă, înţelegea că fiecare om sau lucru are o menire clară în Univers, că fiecare suflet care pleacă și-a încheiat pur și simplu treaba aici. Fiecare zi în plus pentru un suflet care și-a încheiat menirea este doar un prim pas spre haos, spre distrugerea armoniei universal perfecte. Moartea îi doare doar pe supravieţuitori, cei care pleacă știu că și-au încheiat trecerea pe aici, ei pleacă împăcați către eternitate, către contopirea cu Marele Univers. Nu îşi punea acum, în dimineața senină de februarie problema de unde îi vin aceste gânduri, ce mai conta, ajungea să închidă doar ochii și auzea urletul lupului amplificat de văile ninse ale bătrânului munte și acel urlet îi aducea liniştea.

În casă ceilalţi începeau să se trezească, nu dormise deloc dar se simțea ca după cel mai adânc somn, ceva îl deranja, nu știa ce, un miros parcă, da asta era, mirosul de cafea. Renunțase să bea din ceașca ce altă dată îi părea plină cu ambrozie de ceva vreme, până acum însă mirosul nu-l deranjase deloc. Mirosul de cafea, de mâncare îl irita acum, a plecat de acasă  fără să se atingă de nimic din toate astea, nu simțea nici oboseală nici foamea.   Nu mai avea nevoie de refugiu, avea febrilitatea muribundului care se grăbește să își scrie testamentul, febrilitatea de a nu uita nimic înainte de marea trecere. Știa că nu va muri curând, dar se comporta ca și cum fiecare clipă ar fi fost ultima. Ziua a trecut repede, tonusul deosebit îl făcuse să ceară cu curaj ce avea de cerut clienților și să și obţină. Simțea că domină azi prin ținută pe toţi cei din jur. Nu mai avea acea agresivitate cotidiană ce îl făcea să realizeze totul în forța, acum avea o stare calmă, știa că nimic nu îl poate opri din a-și realiza obiectivele.

Adormi târziu către miezul nopții, până la urma oboseala îl prinse. Visa de data asta chipul salvatorului sau, îl visa urcând spre crestele înzăpezite și intrând pur și simplu în munte, trecând parc prin stâncă. Era doar un vis, dar nu se putea trezi din el, urmă tăcut pașii omului, urca exact pe urmele lui, apoi atinse stânca, simțea cum mâna trece parcă prin molecula pietrei, simţea cum se contopește și trece încet într-o galerie subterană. Era deja pierdut în galeria enormă, nu știa încotro să se orienteze, urma pașii lui Mihai, dar fără să știe cum, nu exista nici un fel de urmă, și totuși știa încotro merge, știa încotro îl duc pașii. Ajunse într-o sală largă, lipsită de lumina și parcă luminată, nu știa cum  se face dar era evident că vede perfect în acel întuneric absolul. Odată intrând în Peștera Ialomicioarei pe când nu era luminată a trăit senzația întunericului absolut, era în sala Decebal  și s-a stins lanterna pur şi simplu. Era singurul vizitator, lăsase o sticlă de vin și 50000 lei, așa erau banii pe atunci, unui călugăr ce stătea la intrare. Acum era doar o amintire, se aşeza pe una din pietrele late ce păreau a ține loc de pat în acel spațiu. Se întinse și adormi. Dimineața s-a trezit odihnit, parcă nu mai era ca în prima dimineaţă, dar încă se simțea bine, era mirat însă să se trezească în propriul pat, visul cu grota din munți părea atât de real. Ajuns la oglindă însă se îngrozi realmente. Părul castaniu de ieri era acum alb asemeni munților. Se temea să apară așa în fața copiilor, dar asta era, se pare că totuși ceva se întâmplase duminică. Ar fi vrut să înțeleagă rapid, era un om care căuta mereu răspunsuri în jur, mereu pus pe analiză pragmatică ura să se lase surprins. Acum privea în oglinda cu mâinile inerte pe lângă corp, nu putea spune că noul aspect îl făcea mai urât, dar îi dădea un aer străin, îi era imposibil să se recunoască pe sine însuși în acel mod, cel mai mult se temea însa de explicațiile pe care urma să le dea, cine  ar fi înțeles că peste noapte a devenit cărunt fără a face nimic pentru asta. Din nefericire acum trebuia să înfrunte și această realitate.

Porni după o vreme către Ploieşti, mergea pe același drum așa cum făcea în fiecare zi aproape, traficul era la fel, muzica de o asculta de obicei în mașina acum îl enerva, simţea nevoia să se liniștească, a căutat prin muzică de pe memory stick până a găsit în sfârşit ceva clasic, era o piesă cunoscută de Bach, inflexiunile orchestrei păreau a vibra direct în  suflet, auzea muzică aşa cum auzea totul de patruzeci de ani, dar de ascultat parcă o asculta într-un alt plan al conştiinţei, simţea că pluteşte odată cu acele note muzicale. Brusc a văzut în fața o mașina Renault roșie, șoferul conducea foarte agresiv, abia a reușit să evite un acroșaj cu o Skoda crem, acum roțile din spate par a derapa, intră pe contrasens, se răsuceşte brusc spre dreapta și lovește în spate microbuzul alb, fiarele se contorsionează, microbuzul se răstoarnă pe marginea şoselei, aude țipetele celor din microbuz, aude gemetele înfundate ale şoferului vinovat, aude zgomot de frâne, acum privește înainte la drum, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din fericire, în fața lui mașinile circulă normal. Ceva nu era în regulă, a încetinit și a intrat în prima porţiune care îi permitea să iasă total de pe șosea, nu înțelegea deloc ce se întâmpla. A rămas sprijinindu-și mâinile pe volan cam 2-3 minute, apoi auzi sirena unui echipaj de poliție care gonea spre Ploiești, știa că accidentul văzut cu ochii minții era real, spera însă ca din nou mintea să îi joace feste. Din păcate peste alte câteva minute avea să se convingă de contrariul, coloana de maşini oprite, ambulanțele şi maşinile de poliție confirmau varianta unui accident rutier, pe măsură ce înainta cu coloana a început să vadă grămada de fiare roşii, ce înainte fuseseră un Renault Clio. A trecut cu ochii aproape închiși, nu voia să revadă în minte drama petrecută mai devreme, se întrebă câtă vreme îl vor urmări acele imagini. Știa un singur lucru, voia să ajungă acasă cât mai repede, să doarmă și să se scuture din acest coșmar, se temea să nu o ia razna. Nervii îi rezistaseră impecabil cât a durat agonia soției, rezolva probleme aşa cum evită porțile un schior de slalom, elegant și eficient. După moartea ei, deconectat de la probleme ridicase puțin piciorul de pe accelerație, acum era cazul să apese iarăşi pedala până la fund cum se zice. Doar că azi era prea mult să se mai concentreze la ceva, se va duce mai devreme acasă, se va așeza în pat și va încerca să doarmă, în definitiv tocmai venise după două nopți foarte “albe”.

Ajuns acasă se duse pur și simplu să doarmă.