99 WAYS TO DIE

https://www.youtube.com/watch?v=Nw_rbZ5kJU8&index=7&list=RD83aW3y1H-UY


                                                              "99 Ways To Die"

IF I SEE THE MORNING HOURS
I'LL HAVE ONE MORE YESTERDAY
TAKE LIFE FROM TOMORROW
CAUSE I'VE BURNED OUT MY TODAY

IF I GET UP TO THE TOP I KNOW
I'LL JUST GO BACK DOWNHILL
GOTTA' TERMINAL FUTURE
AND IT'S TIME TO WRITE MY WILL

DOWN ANOTHER GLASS OF COURAGE
AND A SHOT OF THORAZINE

WE'RE NOT READY TO SEE YOU YET
99 WAYS TO DIE
WE'RE NOT READY TO SEE YOU YET
GOTTA' SHORT BETWEEN THE EARPHONES
WRINGING MY HANDS IN DISMAY
A MORE EFFICIENT MANIAC
WITH TWO FEET IN THE GRAVE

AIN'T GOT NO LAST WORDS TO SAY
YELLOW STREAK RIGHT UP MY SPINE
THE GUN IN MY MOUTH WAS REAL
AND THE TASTE BLEW MY MIND

IN A BLACK TIE AND STRAIGHT JACKET
MAN I'M GONNA TRY AGAIN

DEMITASSE OF ARSENIC
TRY ON THIS TIE
NEVER MIND THE TREE

THERE IS ONLY DEATH AND DANGER
IN THE SOCKETS OF MY EYES
A PLAYGROUND OF ILLUSION
NO ONE PLAYS THEY ONLY DIE

THERE'S A PRISON IN MY MIND
AND THE BARS ARE GONNA BREAK
I'M AS MAD AS A HATTER
AND STRUNG OUT JUST THE SAME

TAUNTING RIGOR MORTIS
I FEEL IT DRAW ME IN

         Prin urmare ce aduce viitorul?? Oare poetul are dreptate iarăși?! Dacă apuc ziua de mâine nu am altceva decât o altă zi de ieri, oare nu iau viata de la capăt mâine numai și numai pentru că pe azi îl îngrop?!

         M-am gândit o vreme la cele două personaje din roman, Mihai, singur, echilibrat, capabil să trăiască în disciplină și rigoare, capabil să înțeleagă tainele lumii, să înteleagă chiar și lucruri incomprehensibile profanului și Bucur, îndrăgostit, haotic în manifestări, leneș, lipsit de credința și speranță, urmărind numai o himera în toata trecerea lui prin viața - iubirea pentru sufletul pereche. Și mi-am spus mie însumi că sunt defect crezând că în iubire e permis doar extazul, că în iubire se poate trăi doar exaltarea, iubirea deschide ochii, e drept asta, dar în acea stare e imposibil să intelegi ceva. Iubirea este asemeni lui mâine, îngroapă orice ieri, aduce speranța si energia de nou început, dar pentru a înțelege viața are nevoie de tihnă, de timpi în care e ireal de lentă în traire și in manifestari. Timpul general uman ar trebui să fie media dintre timpul ce pare infinit al liniștei și clipa ce trece prea repede, clipa de declic, timpul acela în erupție pe care îl trăiește cel îndrăgostit, timpul în care uită de foame, somn, uită că are obligații sociale, uită până la urmă și cum îl cheamă, nu uită însă niciodată nici măcar un cuvânt din cele rostite de iubita lui. Mă gândeam la iubirile fierbinți, la iubirile aproape clandestine prin manifestare, chiar de sunt vădite, declarate lumii, par atât de fierbinți că devin ireale. Ei bine, acele iubiri sfârșesc repede și tragic, pentru că întotdeauna liniștea precede finalul, și ele nu pot rezista fără liniște. Acei iubiți insomniaci vor cădea într-o bună zi, lați, în mijlocul unei declarații, pentru că nu și-au găsit timp pentru odihnă, nu și-au găsit timp să se imbratiseze, să tacă și să se bucure de prezent. Mai grav e că acei oameni nici măcar nu și-au dorit vreodată să se odihnească, își jurau că iubirea lor va ține o veșnicie, dar urau ziua în care vor deveni pur și simplu soț și soție, ziua în care iubirea lor va fi o calda căsnicie, urau această încununare. La ce bun....iubim adolescentin, iubim pentru eternitate și facem jurăminte, apoi cădem loviți de propriul surmenaj. Și câte iubiri nu au murit pentru că nu și-au dorit o clipa deplina încununare în căsnicie, viața în acel loc cald ți exclusivist numit cămin. Uităm bucuria deplină, bucuria caldă a căminului. Căminul...ce cuvânt nobil, e locul în care nu conteaza succesiunea anotimpurilor, a intemperiilor, nici măcar a zilei și a nopții, e locul în care avem deplina protecție. Dar nu ni-l dorim, și în cazul în care spunem "piua!", vrem doar să ne odihnim preț de o clipă, degrabă suntem taxati cum că am pervertit minunata iubire ce o trăiam într-o simplă obișnuința. Cam așa trăiesc cele doua personaje din romanul pe care vreau să îl împărtășesc puținilor mei cititori. Unul întelege că virtutea, calea nu se poate atinge decât prin disciplină, decât prin înfrânare ascetică de la orice trăire ce îl mișcă măcar un milimetru din calea lui, celalalt face o echilibristică suicidală trăind pe culmile iubirii. Ce se va întâmpla mai departe cu ei?! Veți citi romanul, un alt capitol...capitol cu capitol. 

         De ce am început cu această piesa a celor de la Megadeth?! Pentru că uneori a renunța la dragoste, la nebunia ei, e egal cu a te sinucide, e totuna cu a băga pur și simplu pistolul în gură și a trage. Pierzi totul, a renunța la iubire înseamnă să accepți rigiditatea normei, înseamnă să crezi că există ceva care să fie o minima consolare a pierderii  iubirii ce sfidezi, disprețuiești și risipești pe altarul sfințeniei, a accepta orice rigiditate e totuna cu a accepta moartea. Cei vii sunt flexibili, cei morți sunt rigizi spune un dicton chinezesc. Pe de altă parte a îți dori numai să iubești, fără să îți dorești ca într-o zi iubirea să se transforme în liniște, în împăcare și, de ce nu, senectute, e tot o formă de suicid sufletesc, e un mod de epuizare prematură. Unul moare cu fiecare zi în care se minte că a descoperit sensuri înalte de existentă, moare încet, pentru că e incapabil să mai simtă ceva. Prin respectarea legămintelor lui interioare se rigidizeaza, prefigureaza doar moartea, trăiește mintea, e vie încă, dar e doar un biet om paralizat, sărmanul, de ar fi renunțat o clipa la nebunia lui, la acele legăminte pe care nimeni nu i le ceruse, de ar fi lăsat inima să mai bată măcar câteva clipe în fața unei minuni de femeie cât de bogată i-ar fi fost viața. De ar fi încercat măcar, de și-ar fi spus ca deasupra științelor, artelor, deasupra forței, desupra credinței chiar, arde o flacără firavă, un mic fuior căzut din inima lui Dumnezeu peste toate - Dragostea! Celălalt e un tânăr nebun și risipitor, pentru el noaptea e făcută pentru a numara stelele și a vedea in zori, ce stranie contabilitate, dacă sunt tot atât de multe pe câte îi sunt cuvintele de dragoste pentru iubită, celălat bea de stinge, fără măsură, din licoarea magică a seducției, apoi mahmur, trezit la orele amiezii, când alții muncesc cu spor, el, nebunul pictează cu mâini murdare de culoare, artist avangardist al zilei de mâine, incepute mult prea târziu. E tânăr, dar alcoolul, tutunul, nopțile nedormite cad ca un giulgiu pe el, părul, altădată coamă pe ceafă e tot mai rar, de nu va vrea să fie caraghios se va tunde curând. Tatuajele ce plesneau pe mușchii umflati acum au devenit indescifrabile, mușchii s-au dus, pielea e numai cute. Și iată de ce sunt atatea moduri de a muri, până la urmă a muri înseamnă să nu fi făcut nimic azi, crezând că mâine va aduce marele câstig. 

            Există însă un om care nu moare niciodată, e un om modest, nu epatează prin cultură, nu are pretenția că a înțeles lumea în deplinatatea ei, nu are talent la arte, nici nu prea îl interesează pentru că adesea nu le înțelege, nu are mușchi lucrați la sală, nici tatuaje care să îl arate cumva altfel decât este, nu e pictor sau poet, rareori ascultă absent muzica  de la radio. Are în schimb un cămin, are o soție pe care o adoră, o iubește cald și tandru, fără săruturi sălbatice, fără declarații speciale, nici nu se pricepe așa de bine la cuvinte, iar ea e absolut normală, nu l-a făcut niciodată gelos, nu pentru că ar fi o femeie urâta ci pentru că mereu a fost o femeie arțăgoasă cu cei care o complimentau, ea e o leoaică ce-și apara căminul. Există un bărbat diferit de cei doi, un bărbat care a făcut posibil ca în căminul lui să nu pătrundă lumea, un bărbat care a făcut posibila tihna, sunt acolo doar ei și restul lumii e afară, nu se amestecă niciodată cu ceilalți, nu simt altă nevoie decât să fie împreună în fiecare clipă. O iubire fără sclipiri de stea, bogată în sclipiri de ochi, o iubire fără insomnii, o iubire care îi duce lin spre alt mâine, nu un mountaigne-rousse, nu echilibristică somnambulă pe o creasta lunatică, nu porniri suicidale. Acel om nu va muri, pentru că sufletul lui cald se revarsă în tot ce face, trece mai departe la copii, împodobește ca la zi mare în fiecare zi căminul atât de sacru și atât de drag. 

             Dar viața e o boală mortală oricum, orice cale de a trăi sau de a muri am alege, finalul e același, într-o zi trăim un ultim ieri, cartea vietii rămâne oricum nescrisă, așa că înțeleptul știe să închidă fiecare zi, fără să se bazeze pe mâinele ipotetic, omul înțelept se bucură de tot ce poate astăzi, mâine știe că e prea târziu...pentru că ceea ce trebuia să fie mâine devine numai un epilog postum, aaaa....mi-am amintit, îi zice epitaf....și ce de oameni vin să iși dea cu presupul la el. De fapt, cred ca asta e miza vieții, epitaful îl scriu alții, amintirile lor alterate ne vor ține vii în ciuda morții...sau poate ne vor ucide în ciuda faptului că suntem încă vii, dar viața, prezentul, momentul...acestea le scriem noi, sunt ale noastre în totalitate. Poate mâine nu va mai veni, poate unul din cele 99 de moduri de a muri mă va răpune azi și acum mă umplu de regret, pentru că eu însumi levitez în abtract, în abstact de noțiune, în abstract de iubire, în abstract de viața....Doamne ce risipă!!!!