Uneori viața ne dă iluzia că avem sub picioare pământ solid, că pașii ne sunt siguri, că totul merge în direcția pe care ne-o dorim și atunci ne considerăm cu adevărat fericiți. Privim autostrăzile ce ni se deschid în fața, ne îmbătăm cu viteză, circulăm atât de tare deși viața ne releva peisaje minunate. Cândva credeam că nu vom ajunge în acele locuri nici măcar în vis, acum gonim și din păcate, prea grăbiți fiind nu prea ne facem timp să zăbovim, nu prea trăim liniștea, deși afirmăm cu voce tare că suntem liniștiți. Mergând grăbiți pe autostrada vieții avem iluzia că Dumnezeu ne-ar fi lăsat chiar și dreptul de a ne decide soarta, pentru că nimic nu pare să ne opreasca din goana cotidiană, dăm semnal și schimbăm banda, totul ne merge din plin, ne grăbim să ajungem acasă, plecați fiind, ne grăbim să plecam de-acasă imediat ce ajungem acolo. Atunci viața pare un business sigur, nimic nu poate merge prost câtă vreme direcția e clară, câtă vreme acele de la bord arată mecanismul ca funcționând perfect. Ne spunem că suntem fericiți, pentru că existăm, ne spunem că suntem fericiți pentru că am uitat cum eram fericiți altădată. Am uitat cât de dor ne era de creastă, am uitat cât de dor ne era de sărutul celui drag, i-am uitat vocea, asurziți de un radio care dă melodii la moda. Am alergat atât de mult după siguranță, am alergat atât de mult după civilizație, ne-am spus de atâtea ori că numai așa putem fi fericiți încât acum gonim fără sens, dar nu pe contrasens, pe o autostradă circulată si ce-i drept sigură, lipsită de surprize.
În citadela în care găsim uneori refugiu am pus nenumărate oglinzi, ne privim și ne spunem "I'm happy", asta în camera de studiu a limbii engleze, în cea în care am adunat statuete de jad și evantaie pictate ne spunem că "chi-ul" ne e perfect echilibrat, în armonie zen perfectă cu lumea, totul universal, mergând pe holul plin cu poze de prin vacante calde avem obiceiul să privim oglinzile și să ne spunem că suntem "fericiți". Am construit o citadelă, în ea credeam că ne apărăm de oricine ar încerca să ne scoată din echilibrul în care ne găsim acum, ne păcălim, de fapt ne-am închis în citadelă speriați de chemarea din noi. Ne-am speriat pentru că ne cheama o creastă misterioasă, ne cheamă să fim mai ușori decât ceața pe care am putea călca de ne-am dezechilibra numai o clipă, ne cheamă să simțim fiorul iubirii, să tremurăm și să fim liberi. Ne cheamă să avem cu adevărat liber arbitru, pe autostrada aia putem schimba doar benzile, putem aștepta ieșirile de pe autostradă pe drumuri secundare sau putem găsi ceva benzi întortocheate sau sensuri giratorii ca să ne putem întoarce. Pe creastă însă suntem liberi să pășim pe unde vrem, suntem liberi să iubim, să avem dorinți curate, prin ele sa fim mai ușori ca însăși pâcla. Pe creastă nu ne spunem că suntem fericiți, pentru că nu suntem, un om liber niciodată nu va fi fericit, pentru că un om liber e vulnerabil. Pe creastă confident nu ne e un sine beat de viteza și narcisist care ne repetă obsesiv că suntem fericiți și realizați, pe creastă confident ne e doar Dumnezeu, si calea ne e doar ceața.
Călcând prin ceața nu vei ști niciodată dacă sub tine se deschide hăul, dacă ai atins un pisc învăluit de misterul de bumbac al norilor sau o punte de cleștar magică, o punte ce merge ușor prin pâclă până dincolo de curcubeu odată cu pașii făcuți de tine. În ceața aceea nu ști dacă îți vei regăsi temerile, dacă vei regăsi fantome și regrete sau împăcări cu tine și cu lumea. În ceața ești vulnerabil. Iubirea e până la urma un exercițiu de curaj, e capacitatea de a merge în ciuda fricii, în ciuda lipsei de echilibru pe o creastă zimțată, pe o creasta care unui profan nu i-ar revela decât căderea. Să iubești înseamnă să nu îți pese de fericire, de armonie, înseamnă să mergi, de le vei găsi la capăt, atunci sufletul ți-a fost ușor, de vei cădea atunci înseamnă că iubirea aceea era prea mult pentru tine. Să iubești înseamnă să renunți la siguranța vieții printre ceilalți și să te retragi în tine pentru a te încrede în cel pe care îl iubești. Și mai înseamnă ceva, să nu te aștepți să îți cadă în brațe doar pentru ca tu ai decis să mergi pe drumul riscant și ascuns în ceață.
Un îndrăgostit i-ar spune asa iubitei
„-Și când te vei abandona în brațele mele crezi că-s mai sigur decât această ceată, când mă vei înțelege crezi că voi fi mai neted ca acest pisc?! Sunt ascuțit, dar nu te voi trăda, sunt diafan și fără de tărie, dar nu te voi lăsa să cazi, sunt încet și riscant, dar îți aduc aer curat, sunt încețoșat acum, pentru că-s singur, dar de-ai veni, cu tine ar veni și Soarele. Și asta face până la urmă iubirea, tu calci cu sufletul curat pe sufletul meu de ceața, eu țin la glezna ta, o prind în încălțări de certitudine, atunci vei ști că sunt de încredere. Mai faci un pas, te vei speria puțin, pentru că nu mai vezi nimic, sub tălpile tale simți însă tăria din sufletul meu, simți cum calci pe stâncă, și ai tot mai multa încredere în vorbele mele cu cât vezi mai puțin, de aceea se spune despre încredere că e oarbă. Tu ești ușoară, eu sunt sigur de mine, sunt primii pași în iubire.
De nu te temi, renunță la fericirea ta cotidiană, vino aici și riscă, află de iubirea noastră e iubirea perfecta, află de se putea mai mult atunci când ai plecat, deși nici nu ne întâlnisem încă, află cine îți spune că acum ești "happy", siguranța unui drum cu puține alegeri sau mersul nebunesc prin sufletul meu de ceața si mister.
Eu te aștept mereu, sunt creastă, nu pot pleca, sunt ceață și fără tine nu va veni niciodată Soarele să îmi dea claritate....uneori sunt hoinar prin gândurile tale și fără tine nu îmi voi găsi odihna!”
El e un om simplu, el e o creastă, e un om care a ales să renunțe la blazare și să creadă în imposibil. Mereu în jurul nostru va fi un astfel de om, mereu în viata ta, bărbat blazat, va apărea o femeie sensibilă care te va învața ca pe un copil ce deprinde buchiile din abecedar să scrii poezii. Mereu în jurul tău va apărea cea pe care să merite să o iubești fără de speranță deși, iluzoriu, atâtea altele ți se oferă. În viața ta, femeie așteptând iubirea, mereu va apărea un bărbat care să îți dea fiori, un bărbat pe care să îl traversezi inconștientă, fără sa-ți mai pese de ceva, de riscuri sau confort, pentru că vei ști că e cel mai puternic om din lume, ști că îi ești atât de dragă încât nu te va scăpa niciodată. În viata noastră, a fiecăruia exista o autostrada cotidiana și un moment de alegere, vom ști atunci ca a venit vremea să plecăm în munți. De vei alege misterul ai putea cădea și suferi, dar tot la fel de bine ai primi și cea mai frumoasa priveliște văzută vreodată. Iubind riști mult și sigur vei suferi, dar de ai alege suferința în locul plictiselii, ai avea șansa să trăiești măcar o clipa de extaz înaintea morții. Pentru că mai devreme sau mai târziu, oricât de sigură ar fi autostrada...nu are încă benzinării(jur că nu mă gândeam răutăcios la A3 București - Ploiești!!), rezervorul se va goli oricum într-o zi anume.
Trăiește, iubește...apoi cât a mai rămas de trăit, trăiește în iubire!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu