Pe la 41 de ani, ştiind că mâine în zori o să plec pe Valea Mălinului cu un prieten, nu prea am cum să mă gândesc la anii pensiei. Şi cred ca pensionar nu voi fi niciodată, pentru că dincolo de orice nebunie trecătoare, dincolo de orice efort depus acum, pentru atunci, adică pentru când voi trece de 60 de ani, mai am un plan. Nu vreau să fie o afacere, nu vreau să pară inspirat din emisiunile de pe History şi alte canale, la care oricum nu mă uit. Vreau să îmi deschid un anticariat.
Ciudată preferinţa de afacere veţi zice, până la urma cui îi foloseşte un anticariat, banii se fac în galeriile de fiţe şi probabil un astfel de anticariat nu-şi poate scoate nici măcar cheltuielile curente, apoi nici prea multă viaţă „socială” nu se întrevede pentru un sexagenar proprietar de anticariat. Doar că acel anticariat se vrea un loc de întâlnire nu pentru obiecte în sine ci pentru poveştile lor. Adesea, din raţiuni practice, economice, raţiuni, deci ţin de logică şi realism, renunţăm la lucruri, uitam toate momentele în care ne-au fost aproape, uitam emoţia cu care le-am cumpărat, woaw....emoţia aceea de început. În viaţă am renunţat la destule astfel de obiecte, o parte încă le păstrez într-un colţ de pod, o altă parte într-un colţ de suflet. Şi mă gândesc că toţi avem astfel de obiecte, toţi avem astfel de lucruri păstrate într-un colţ de casă sau unul de suflet. De ce să nu le dau o şansă adevărată, pentru că adevărată şansă poate nu e să îşi spună povestea, să spună cât de dragi au fost o vreme, până au devenit inutile, ci adevărată şansă e să retraiasaca acea bucurie din vremea în care erau noi şi dorite, din vremea în care, pe raft fiind aveau un preţ imens...emoţia întreagă a dorinţei. Acolo printre lucruri vechi aştept prieteni la un ceai sau cafea făcută ibric, aştept prieteni care se să uite la poze făcute demult, în era filmului de vinil developat, acolo printre stropi de ploaie aştept trecători care să asculte povestea tuturor vechiturilor din micul meu anticariat. Acolo cu o chitară veche te aştept pe tine prieten cu care cântăm prin refugii să cânţi vechi cântece de munte, acolo un disc de vinil cu Black Sabath(adus de prin Bulgăria, în 1987) îmi va fi diploma pe un perete, asemeni autorizaţiei de funcţionare. Acolo te aştept pe tine, tu ştii şi vei ajunge de fiecare dată, vei râde şi vom evada, ţinându-ne de mână în lumea tinereţii noastre.
De ce un anticariat?! Pentru că e singurul loc care dă o şansă trecutului să renască, acolo se împlineşte parcă o karmă a lucrurilor aruncate, a lucrurilor negate, a lucrurilor devenite inutile. Acolo, ascultându-le povestea, înţelegând acele lucruri, le pot da strălucire şi o şansă să redevină dorite de cineva, acolo lucrurile o pot lua de la capăt, schimbate şi mereu aceleaşi.
Oamenii sunt astfel de lucruri, atâta tot au în plus mobilitatea şi şansa de a se exprima, de a îşi ţipa povestea tuturor celor dispuşi să îi asculte. Oamenii trăiesc şi timpul îi uzează, pe ei şi emoţiile lor, oamenii promit veşnicia altor oameni, dar erodaţi de timp, devin doar alţii care au promis eternitatea şi cam atât. Oamenii, ajung mai devreme sau mai târziu să existe undeva, unde cândva erau doriţi fie din obişnuinţă fie din recunoştinţa unui trecut perfect. Şi până acum, deşi nu îmi doresc să fiu trist, pare trist ceea ce spun. Dar, hai să zâmbim, pentru fiecare există o altă şansă, hai să zâmbim şi să căutăm curcubeul în ochii cuiva, hai să uităm ochii ce nu ne mai aduc acum decât ploaia, să-i privim pe cei ce, zâmbind, ne aduc curcubeul. Abia când te simţi cel mai singur din lume, abia atunci lumea din jur devine un anticariat, oamenii sunt dispuşi să te privească, oamenii îţi asculta povestea şi, mai presus de tot, cineva te va dori iarăşi, cineva va simţi emoţia tremurândă a noului început. Şi asemeni unui obiect, aflat iniţial pe un raft, împărţind singurătate cu alte asemenea de solitare, nu zăbovi asupra poveştii, de o vei spune de zeci de ori vei face cel mult acel loc o cafenea literară, pentru că poveştile sunt doar literatura pe când viaţa e atingere şi emoţie.
Nu îmi propun să fiu rău, dar eu cred că iubire dezinteresată nu există, iubim doar atunci când vrem ceva, iubim doar atunci când ne dorim cu disperare, visceral. În iubirea platonică de fapt iubim IUBIREA, în iubirea plină de dorinţă, şi poate, uneori, păcat, iubim omul, iubim unicitatea lui. Dragostea fără dorinţă, oricât de meschină, banală sau vinovată ar fi ea, dorinta, ne transforma în timp în simple lucuri inutile, vom arunca, vom fi aruncaţi, ori din cine ştie ce considerent, vom mai rătăci pe acolo printre lucrurile devenite prin lipsa de implicare inutile.
Pe la 60 de ani te aştept cu o cafea făcută la ibric, cu muzică de jazz în surdină să vii prin anticariatul plin cu lucruri ce îşi revendică dreptul de a fi iarăşi dorite, de a fi iarăşi utile. Acum am numai 41, şi timp destul până atunci să te caut, să te iubesc, să sper că într-o zi voi rătăci prin curcubeul ochilor tăi, acum am timp şi nu am stare, acum te aştept şi te caut, stau locului şi bântui peste tot... şi tot aştept ca împlinirea ta să mă îmbrăţişeze. Acum am 41 de ani şi, îmi dau seama că primul exponat al anticariatului la care visez pentru atunci sunt eu însumi, îmi dau seama că a spune doar povestea nu ajunge, de fapt a spune povestea e inutil, atâta vreme cât tu exişti. Hai să ne vedem într-una din zilele astea, hai să bem o limonadă pe seara la o terasă sau vino să te caţăr prin munţi sau plimbă-mă ţinându-mă de mână pe malul mării în aşteptarea răsăritului. Ori hai, prozaic, cât încă suntem atât de tineri să tragem pur şi simplu canapeaua şi jaluzelele şi să ne iubim până la epuizare. Tu vino numai, apoi vedem noi ce vom face.....
