Iubind-o pe Morgana

Curând comemorăm 126 ani de la moartea geniului literaturii romane. Ieri discutam cu o persoană atât de dragă sufletului meu despre iubirile marelui poet, despre iubiri neîmpărtăşite, despre femeile insensibile la vorbele-i frumoase de poet. Şi evocam pe Veronica Micle, femeia care l-a înşelat, pe Mite Kromnitz, femeia în ochii căreia era o fiinţă net inferioară ei, un bădăran lipsit de clasă, cu un aspect fizic degustaror sau pe Cleopatra Poenaru, femeia plopilor fără soţ. 

Am stat o vreme meditând la acele poveşti, iubirea neîmpărtășită, Luceafărul respins pentru cineva atât de pământean şi totul îmi părea nedrept şi trist, apoi am înţeles. Luceafărul era condamnat la cădere, geniul condamnat la solitudine, pentru că iubirea neîmpărtăşită a acelor femei l-au ridicat mai mult decât ar fi făcut-o orice altă iubire împărtăşită. Mi-l închipuiam pe Eminescu devenit peste noapte rentier şi politician, mi-l închipuiam lipsit de frustrare şi vervă, cu verbul slab, trăind acasă un trai îmbelşugat, purtând cel mult grija dotei ce avea să dea când fetele i se vor mărita. Nu, Eminescu nu putea avea parte de o iubire mediocră şi împărtăşită, el trebuia la rându-i să iubească Luceafărul pentru a se ridica şi a devenie el însuşi luceafăr.

M-am gândit la fiecare dintre noi, în fiecare zace geniul, în fiecare suflet exista un diamant care să dea strălucire de astru. Dacă pământul ar fi viu, habar nu am, poate chiar e, cu siguranţă ar simţi lovitura brutală de cazma ce îi smulge măruntaiele pentru a scoate de acolo aur sau diamante, căci numai prin durere de acolo iese strălucind bogăţia. Omul însuşi iese prin durere din pântecele mamei, de aceea ne iubesc atât de mult mamele noastre, din pântecele lor îndurerat şi-au scos cel mai de preţ tezaur, copiii. Oare geniul din noi, oare strălucirea deplină a sufletului de ce ar ieşi din noi fără durere. Şi multe dureri trăieşte sufletul, multe jigniri suporta, dar poate cea mai mare este dragostea neîmpărtăşită, e iubirea pentru cel care pare insensibil şi rece. Dar e numai o aparenţă, de fapt răceala lui e lovitura de cazma ce cade cu durere peste suflet şi scoate de acolo libertatea lui, scoate diamantele, altfel sufocate în grăsimea traiului îndestulat. Despre acele femei din viaţa lui Eminescu se va vorbi ca despre nişte anonime devenite celebre prin asocierea cu marele poet, am fost tentat la rândul meu să văd aşa lucrurile, până în clipa în care am privit puţin mai departe, acele femei l-au făcut să fie el însuşi, acele femei, sărăcia în care s-a zbătut în fiecare zi a vieţii lui, frustrarea imensă şi revolta în fata prostiei, toate acestea au fost artinzanii geniului latent. 

Geniul se naşte din solitudine, durere şi frustrare, din iubire şi împăcare se nasc doar ideile mărunte şi epigonii ce curând vor risipi tot ce au primit la naştere. Iubirea neîmpărtăşită, jignirea, marginalizarea îl apropie pe om de Dumnezeu, iubirea împărtăşită şi comuniunea cu ceilalţi îl aduce apropie de biserică. Şi cu cât e omul mai aproape de biserică şi de oameni cu atât e mai departe de el însuşi şi de Dumnezeu. 

Într-o zi m-am trezit singur, habar nu aveam pe ce cale să merg, paşii îmi erau grei, pentru că purtau toată apăsarea din suflet plus bolta cereassca. Mergeam fără să mă întreb de voi mai iubi vreodată. Destinul a dat peste mine, mi-a scos în cale iubita perfectă, iubita pe care însă ştiam că nu o pot atinge niciodată, iubita care, pe măsură ce mă apropiam de ea, se depărta proporțional, destinul a făcut să o iubesc pe Morgana. Morganei i-am aşternut în fiecare seară gânduri pe hârtie până am scris un roman întreg, pletelor de aur ale Morganei le-am scris versuri şi le-am împletit vara coroniţă de margarete. Morgana m-a învăţat că macii aprinşi sunt sângele lanului, Morgana m-a învăţat să beau cafea, spunându-mi să nu o iau în termos niciodată și să nu o servesc prietenilor, Morgana m-a învăţat să ascult tăcerea munţilor, să aştept adierea de vând ce îi poartă mireasma prin creşte. Morgana mi-a arata şi floarea de colţ, Morgana mi-a tatuat un urs pe umăr... Destinul m-a binecuvântat cu durere, pentru că iubirea îmi ramea mereu neîmplinita, dar ce durere....călcam cu picioare goale prin jeratic aprins ca să o prind de talie, cărbunii încinşi îmi păreau de moliciunea nisipului mângâiat de val, durerea şi rănile apăreau abia târziu când spuneam adio zile ce trecea, abia când la miez de noapte ştiam că e mai departe cu încă o zi. Iubind-o pe Morgana am dormit atât de puţine nopţi, iubind-o m-am trezit hoinar prin munţi, hoinar printre cuvinte, hoinar în mine însumi. Iubind-o pe Morgana, uneori oboseam, priveam în ochi destinul şi îi ceream să mi-o dăruiască, dar Morgana nu poate aparţine nimănui, ea sapa adânc în sufletul dornic de împlinire, cazmaua îi e dorul aprins, Morgana m-a învăţat să fiu asemeni ei, să sap adânc în ceilalţi, să îi chinui cu gânduri ce aparent par negative şi să îi oblig să se elibereze. Am avut şi îndoieli, înţelegeam inutilitatea demersului şi atunci îmi spuneam că trebuie să renunţ, că merit linişte, că merit să mă opresc, îmi închipuiam viaţa lângă cineva, o viaţă simplă, plină de iubire în aparenţă, o viaţă sedentară prea plină în mâncăruri grase şi vinuri alese. 

Dar îmi treceau repede astfel de gânduri, între Morgana şi sufletul meu era o dulce simbioză, ea nu putea fi niciodată mai frumoasă decât în versurile mele, sufletul meu nu putea scrie versuri decât privind la frumuseţea ei mişcătoare! Eu încă merg pe urmele Morganei şi mă gândesc la îngerii ce au inspirat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. 

Când iubeşti IUBIREA ai răbdare şi aşteaptă-ţi Morgana, de o vei găsi urmeaz-o până ce nu ţi-a mai rămas nici măcar un strop de suflet nedescoperit din tine însuţi, când iubeşti IUBIREA, accepta durerea, sapa adânc şi plângi, acele diamante ce îţi ies cu greu din suflet le vei pune la judecata finală în faţa lui Dumnezeu şi sigur va spune că a meritat totul. Când iubeşti IUBITA, nu-ţi încarca viaţa cu pretenţii, nu caută în suflet pentru că mare lucru nu-i de găsit, iubita ta frumoasă din adolescenţa acum e grasă şi urâtă, o vei schimba, crezându-te un mare macho cu alta, apoi cu alta... Când iubeşti Iubirea iubeşti şi Durerea ce vine la pachet cu ea, iubeşti şi Singurătatea care amplifică mereu durerea, iubeşti şi Moartea, căci numai ea îţi este eliberare şi încununare. 

Poate am divagat prea mult, aşa sunt eu, spun ce gândesc. Iertare pentru aroganta comparaţie cu marele geniu nu ştiu să vă cer altfel decât citind împreună această poezie:

„Iar când voi fi pământ, 
În liniştea serii, 
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării. 

Nu voi sicriu bogat, 
Podoabe şi flamuri, 
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri. 

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape, 
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape. 

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna, 
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna. 

S-aud pe valuri vânt, 
Din munte talanga, 
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creangă. 

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte, 
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte. 

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium, 
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium! 

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri, 
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet, 
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted. 

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr' de noroc
Şi fără prieteni."