CAPITOLUL 17
Era o dimineaţă de toamnă târzie, soarele era parcă
la fel de arzător deşi era început de octombrie. Vara parcă nu se îndura să
plece, parcă lăsase ceva neterminat, mai ales în amurgul cald venind mai
devreme parcă se simţea cel mai acut asta. Era dimineaţă şi pe iarbă mică, otăvita
pentru a treia oară era un strat gros de rouă, mici mărgăritare lucind sub
mângâierea caldă a razelor de soare. Cerul era de un albastru impecabil, de
câteva săptămâni nu mai plouase nici măcar un strop, la prânz ierburile păreau galbene
şi ofilite, însă sub roua dimineţii păreau a îşi lua porţia de răsfăţ zilnică.
Se trezise că de obicei foarte devreme, de ani buni se trezea odată cu soarele.
Stătea pe banca tare, din lemn de brad, tăiată cu toporul direct din butuc, o
bancă aşezată lângă prispa casei! Casa din lemn avea un aer vetust, un aer din
alt veac, din veacul în care oamenii încă nu descoperiseră atâtea minuni
tehnologice, era doar un simplu cămin al retragerii în sine, un cămin al
amintirilor calde, un cămin plin de veselie şi chichoteli de copil. Era un
cămin al tinereţii veşnice, un cămin care îi rupea fără drept de apel de lume
pentru a îi redă lor, pentru a îi redă propriilor suflete. Era doar o casă cu
aspect de poveste, o casă dintr-un basm atât de vechi ca incepeea invariabil cu
a fost odată…
Privea cu nesaţ cerul senin, aştepta să se trezească
Alba, de ani de zile îi aştepta în tăcere trezirea, o aştepta cu o ceaşcă de
caféa aburindă şi cu o floare, mereu găsea o floare pentru ea. Era vechiul lor
obicei, beau cafeaua împreună şi stăteau câteva minute îmbrăţişaţi, aşa că o
garanţie că ziua chiar de îi va despărţi o vreme primele clipe le petrec
împreună. Mulţi încercaseră să afle secretul acestei iubiri, evident mult mai
tinere decât protagoniştii ei, până la urmă nu era niciun secret, erau doar
sortiţi unul altuia, erau doar fericiţi prin ei înşişi, niciodată nu îşi
doriseră mai mult decât atât. Şi cei mai fericiţi erau când se retrăgeau în
căsuţa de lemn de la marginea păduricii de lăstari, o pădure parcă obligată prin
natura ei la tinereţe. Mereu acolo creşteau doar lăstari de alun, frasin, doar
mestecenii albi dominau cumva perdeeaua deasă şi verde. Erau fericiţi bând din
apa rece scoasă din fântâna care rămăsese aceiaşi în secole de existență, ca o
ieşire în afara timpului, ca o evadare de sub imperiul morţii, al îmbătrânirii.
Aştepta tăcut, semăna tot mai mult cu bătrânul lui bunic, parcă trecuseră
secole de când pe acolo usca fânul copil fiind, părul era acum alb, de un alb
ameţitor asemeni zăpezii, umerii îi erau mai lăsaţi, barba moale şi cărunta îi
dădea un aer înţelept. De ceva vreme un gând îl măcina, ştia că în curând se
vor despărţi, ştia că în curând unul va pleca de aici şi refuza să accepte
asta. Urcă tot mai rar pe munte şi nu pentru că nu ar mai fi făcut faţă fizic,
urcau tot mai rar pentru că adevăratul lor paradis era poiana de deasupra
izvorului, pentru că cele mai fericite clipe erau când casă mică din lemn se
umplea cu copii şi nepoţii lor. Afară de Bianca toţi ceilalţi aveau copiii lor,
ea se dedicase aşa cum presimţise încă de la început, vieţii artistice.
Obţinuse o bursă de studii la Pariş la Academia de Arte Frumoase, era o tânără
pictoriţă debutantă de real talent, un înger şaten superb asemeni mamei ei, o
fiinţă în care parcă fiecare cuvânt sau privire capăta tremur, capăta atingerea
graţiei. Era evident că era un copil totalmente dedicate artei, acelui spirit
ce îşi spunea Raul, refuza să creadă, dar parcă uneori privind schiţele ei îi
invocă un licurici de pe vremuri, atunci era bucuros şi spera ca spiritul acela
ce îi dăruise cei trei copii se bucura aici de existent lor. Oricum erau uniţi
de iubire, mereu făcuseră o echipă strânsă în jurul lui şi al Albei.
Apoi mai aveau un motiv de tristeţe care să îi ţină
departe de munte, în primăvara ieşiseră aşa cum făceau de fiecare dată să vadă
brânduşele şi ghioceii. De data asta îl întâlniră pe Mihai, era parcă mai
îmbătrânit ca niciodată, părul alb, pielea destul de mată arătau vârsta aproape
neverosimila a omului, emana în mod paradoxal la fel de multă energie. Pe fata
lui se citea uşurarea, era un om care chiar dacă nu simţise dragostea
sufletului pereche trăise fericit în armonia munţilor, în renunţarea atât de
grea la lume. Mihai era un adevărat călugăr, un om care renunţase la tot, nu
retrăgându-se în confortul rugăciunii şi al unei chilii austere, da suna
paradoxal, dar chilia aceea austera era un confort raportată la viaţa acestui
om. Apoi..el se retrăsese, chiar trăise singur, câţi călugări o fac, până la
urmă, având sprijinul fraţilor de credinţă, admiraţia unei
lumi întregi, nu poţi numi retragerea lui singurătate, în vreme ce Mihai chiar
trăise singur. În lumea munţilor, în galeriile cunoaşterii, la adăpostul
cerului, trăise singur şi fericit.
-
Mi-ar
plăcea să mergeţi cu mine până pe Plaiul Gutanului, coboram prin Gaură, apoi
voi să mergeţi la Padina.
-
Sigur,
cu mare drag Mihai....e ceva de văzut acolo...
-
Da,
mulţimea de izvoare şi pădurea înverzită, ce naiba, toată lumea e de văzut,
fiecare clipă e de trăit.
Îi simţeau amândoi un tremur aparte în glas, în minte
independent le venise un singur cuvânt MOARTE, ştiau că Mihai vrea să îşi ia
rămas bun de la ei, în mod ciudat, nu s-ar fi gândit să vadă acest om pentru
ultima dată. Au lăsat lumea modernă de deasupra Branului şi au intrat pe potecă
ce tăia de ani de zile pâraiaşele de pe Guțan, s-au oprit şi au băut apă, era
rece şi limpede. Bucur îl îmbrăţişa strâns pe Mihai, acesta îi sărută obrajii
îmbujoraţi ai Albei, păreau atinşi de aceais „boala” a seninătăţii, a longevităţii,
niciunul dintre ei nu arăta adevărata vârsta.
-
Bucure,
Alba, vă spun acum rămas bun, drumul meu prin aceşti munţi se va sfârşi, e
vremea să intru în munte şi să mă opresc, e vremea să trec dincolo şi să sper
că data viitoare să am norocul vostra de a trăi în acelaşi timp cu sufletul meu
pereche. La asta se reduce totul..
-
Drum
bun Mihai, să-ţi fie trecerea uşoară, nu ştiu ce să zic acum, cred că meriţi
fericirea...pe care nu ai avut-o aici.
-
Nu
mă înţelege greşit, am fost fericit, poţi fi fericit oriunde ai fi, lângă
oricine câtă vreme trăieşti viaţa cu bucurie. Poţi fi fericit lângă o femeie
sensibilă şi plină de suflet, poţi fi fericit ţinându-ţi în braţe copiii sau
așteptând primăvara, poţi fi fericit şi aşa, împlinit însă nu te vei simţi
niciodată fără acel suflet pereche. Şi voi aţi fost fericiţi până să vă
cunoaşteţi, în multe rânduri chiar, dar după a fost o altă fericire.
-
Da,
din păcate tu nu o poţi înţelege, nu poţi decât să ştii cum a fost şi asta cred
că e dureros acum la final.
-
Nu
e aşa, eu am avut privilegiul să primesc, asemeni ţie acele pietre ale
cunoaşterii de sine. Sufletul meu pereche mă aşteaptă dincolo, nu am înţeles
multă vreme asta, de aceea am cunoscut un timp furia, apoi am înţeles, ea
evoluase înaintea mea, mă aştepta acolo, la mine e ultima ieşire. Sub aceşti
munţi se afla finalul călătoriei, sub aceşti munţi e viaţa eternă. Mă aşteaptă,
simt nerăbdarea, am atâtea să îi aduc din lumea asta...
-
Cum
aşa? Poţi duce amintirea dincolo de moarte sau nu vei mai muri?! Intri pur şi
simplu şi rămâi acolo? Hai te rog, suntem la vârsta la care ne cam interesează!
-
Oare
şarpele care leapădă pielea după fiecare an de existenţa moare?? Trupul e doar
o piele a sufletului, o poartă o vreme, îl apără, îi ţine cald, prin ea
respiră, prin ea simte lumea din jur, dar o poate lepăda fără să îi fie viaţa
pusă în pericol. Voi pierde acest trup bătrân, nu îmi este necesar, dar voi
duce amintirea tuturor trăirilor mele, voi duce acolo iernile şi cornişele,
verile şi rododendronul, voi duce până şi amintirea unui tânăr prost care l-a
găsit aici pe Dumnezeu, voi duce şi amintirea unui bărbat plin de conflicte
care a găsit liniştea căzând de pe cea mai ascuţită creastă. Abia atunci ai
trecut testul Acelor Bucure, când ai căzut şi ai rămas aici doar pentru iubire.
Cum e în munţi...veţi afla şi voi, mi-aş dori să fie în viaţa asta....
Intrase într-o grotă albatruie, simţeau însă
eliberare, parcă munţii zâmbeau primind un astfel de om. Priveau la creste, era
o alta primăvara a iubiri lor.
Curând urma să vină ziua lui de naştere, împlinea 68
de ani, cine i-ar fi dat atunci când căzuse din Acele Morarului şi era doar
legumă pe un pat de spital?! Ştia că numai dragostea Albei îl ţinuse atunci în
viaţă şi destinul, destinul care îi pregătise o viaţă plină de fericire. O
aştepta să se trezească, pe tavă lângă cafeaua aburindă era o floare, una
singură, o crizantemă, semn al toamnei iminente, al toamnei ce parcă refuza în
acest an să mai vină. Apăruse într-un târziu somnoroasă în
aerul rece al dimineţii, părul îi era la fel de frumos şi ciufulit, chiar dacă acum nu îl mai vopsea, părul alb îi dădea nobleţea înţelepţilor. Avea
aceiaşi ţinuta sportivă, chiar dacă nu mai era de mult o puştoaică, avea
acelaşi mers mândru şi ferm, aceiaşi privire ce pătrundea ca un scanner direct
în sufletul omului, dar şi blândeţea cu
care îl privise pe Bucur întotdeauna, era omul în care avea încredere
necondiţionat, era omul pe care mereu îl percepuse că o prelungire a ei, că pe
cea mai frumoasă parte din sufletul ei.
-
Bună
dimineaţa iubitule! Mulţumesc pentru cafea!
-
Pot
gusta?? Niciodată nu bea acea gură de cafea fără a cere permisiunea, era jocul
lor de ani de zile, era jocul lor de mai bine de un sfert de veac.
-
Sigur,
acelaşi tăntălică scump! Nu te întreb de ce nu ţi-ai pus şi tu într-o ceaşcă!
Îmi place când faci asta….
-
Iubita
mea îmi place la nebunie toamna asta, mă gândesc dacă ar fi ultima din viaţa
noastră?!
-
Să
ştii că nu m-aş întrista decât de un lucru! Că viaţa după ce ne-a adus împreună
ne va despărţi până la urmă, dar momentan eşti sub “contract”, ai uitat că
mi-ai promis 50 de ani când m-am mutat la tine???
-
Nu
şi îmi doresc să mă ţin de cuvânt, era doar un gând de om bătrân!
-
Nu-ţi
e ruşine??! Niciodată nu mi s-a părut că ai îmbătrânit! Arăta e drept destul de
în formă pentru vârsta lui, încă mergea mulţi kilometrii zilnic pe jos, încă
putea ţine mâinile întinse fără a tremura câtuşi de puţin.
-
Ok,
recunosc…..vinovat. Nu-s bătrân!
-
Dar
în dimineaţa asta al cui eşti??!! Era întrebarea pe care i-o punea zilnic,
primea acelaşi răspuns în nuanţe diferite, era însă cea mai frumoasă formă de
alint, făceau ceea mare parte a celorlalţi oameni nu făceau, conştientizau
zilnic iubirea, o ţineau trează în minte şi suflet…
-
Doar
al tău, al tău în fiecare zi, al tău întotdeauna, pentru totdeauna, în fiecare
zi, toată viaţa..apoi o sărută, aşa făcea de fiecare dată, răspundea apoi o
sărută.
-
Mulţumesc
mult, o să ţin minte…dar doar până mâine dimineaţă când o să te întreb iarăşi.
Ani de zile procedaseră aşa, mereu trecuseră peste
piedici zâmbind, mereu trecuseră peste tristeţi râzând, aveau ceva fascinant în
relaţia lor, puteau pierde orice câtă vreme erau împreună, asta îi făcea acum
după ani şi ani să fie la fel ca în prima zi. Dacă la început era puţin
sceptică, nu credea în prostia aia cu sufletele pereche, cu destinul cu oamenii
ursiţi unul pentru altul, în timp devenise un credincios asiduu, credea cu
toată convingerea că vieţile oamenilor sunt legate de un destin, că orice ar
face fiecare ceea ce îi este dat să se întâmple se va întâmpla. Dacă la început
considerase trăirile lui Bucur pe munte puţin excentrice, dacă se îndoia din
tot sufletul de acele peşteri, spirite şi toate poveştile debitate de el, în
timp ajunsese să creadă poate mai mult decât crezuse Bucur vreodată. Pentru că
adevăratului credincior adevărul nu i se demonstrează ci i se revelează. Cumva
aflase adevărul doar crezând fără să înţeleagă, tocmi ea, una dintre
cele mai analitice minţi. Şi poate tocmai de aceea credinţa ei era atât de
puternică, poate tocmai de aceea simţise mereu că destinul i-a întins mâna
atunci când l-a întâlnit pe Bucur. Încercase în ani de zile să îl înţeleagă, să
înţeleagă tot ce îi spunea el, dar nu reuşise decât să privească fascinată
sufletul de care se îndrăgostise cu tot cu ciudăţeniile lui. Se întrebă de ce
evitase celebritatea, de ce continuase să publice cu pseudonim, de ce nu
apăruse niciodată în public pentru a îşi clama momentul de glorie. Avea succes
mai departe, dar nimeni nu îi mai ştia chipul real, nimeni nu îi publica chipul
pe copertă, era doar un pseudonim. Odată îl întrebase de ce procedează aşa,
răspunsul a fost destul de sec:
-
Dacă
aş cădea în păcatul vanităţii, m-aş iubi prea mult pe mine însumi, aş deveni
poate un narcisist egoist prea îndrăgostit de imaginea lui şi prea nepăsător
faţă de ceilalţi! Ori destinul meu e să te iubesc cu toată fiinţa pe tine,
ajunge ca tu ştii cine e acel autor din spatele pseudonimului! Poate accidentul
acela de pe munte tocmai de asta s-a întâmplat, trebuia să cad în anonimat
pentru a te iubi pe tine, pentru a deveni UNIC doar pentru tine. Şi apoi nu-mi
lipseşte deloc celebritatea, sunt un om cunoscut în lumea noastră tot mai
mică…şi sunt fericit aşa.
Până la urmă îl iubea tocmai pentru că întregul timp
îl dedica ei, îl iubea tocmai pentru că dintre toate lucrurile din lume el îi
dedicase timpul, cel mai efemer dar, cel mai greu de dat până la urmă. Şi
timpul întreg îi dovedise iubirea, ce îşi putea dori mai mult. Nu îi lipsea
viaţa în care era cunoscută de mulţi de oameni, nu îi lipsea nimic stând cu el
în căsuţă mică şi caldă din lemne, nu îi lipsea nimic în iernile aspre când
stăteau îmbrăţişaţi privind focul din cămin, când întinşi pe duşumeaua tare,
beau ceai de tei sau compot de mere. Îi dăruise atâţia ani în care nu făcuse
altceva decât să o iubească în fiecare zi tot mai mult, în fiecare zi un strop
în plus. Era mereu al ei, dar încă nu se săturase să îl întrebe zilnic.
Trecuse ziua lui, în preziua ei ninsese, de la
căldură aia torida în numai câteva zile se lăsase frigul, apoi ploia rece
devenise lapoviţa şi spre dimineaţă zăpadă. Îi invocă ziua în care îl îngropase
cu mulţi ani în urmă pe bunicul lui, fusese cea mai urâtă aniversare. Se gândea
însă câtă pace îi adusese bătrânului acea zi, era marea lui plecare. Se gândea
la părinţii lui stinşi de mult, muriseră şi ei cu aceiaşi pace în priviri, se
părea că toţi cei care plecau în marea călătorie din această grădină o făceau
împăcaţi cu ei înşişi, o făceau fără regret, fără patimi. Se gândise că toţi
plecaseră parcă la întâlnirea cea mare cu destinul, ştia că pentru ei plecarea
nu era o penitenţă! Acum înţelegea şi de ce, lăsaseră în urma oameni tari, cu
principii! Putea pleca oricând, pentru că lăsase în spate o familie unită,
legată de dragoste şi bunătate. Ştia că oricare ar cădea ceilalţi l-ar purta pe
braţe toată viaţa l-ar duce fără să li se pară niciodată că este o povară.
Veniseră toţi, erau aşezaţi la masa cea mare de la
parterul casei, o masă făcută direct din vârghii de brad, o masă tare şi
groasă…excentricitatea rustică a bătrânului îi întorcea pe toţi într-o vreme de
poveste, îi aducea mari sau mici în lumea în care basmele n mor niciodată, îi
aducea în lumea sacră a copilăriei. Cântau la chitară, îşi dădeau pe rând
chitara din mână în mână, priveau la foc. Vremea rece era pe placul lui Bucur,
focul era superb.
-
Vă
mulţumesc la toţi că sunteţi cu mine azi. Vă mulţumesc că mi-aţi luminat mereu
viaţa, că mi-aţi dat mereu un motiv să iubesc viaţa. Mulţumesc mai ales ţie
Alba, iubirea mea eternă, fără tine nu aş fi învăţat niciodată să iubesc viaţa
şi bucuria lucrurilor simple. Mulţumesc copii, mi-aţi adus zilnic fericire
văzându-vă cum creşteţi, uneori îmi pricinuiaţi supărări, toţi copiii o fac,
dar fără voi viaţa mea ar fi fost mult mai searbăda. Mulţumesc nepoţei,
desenele şi poeziile voastre sunt cel mai frumos cadou, sper să nu se supere
ceilalţi, şi ale lor sunt frumoase. Vă mulţumesc pentru toate clipele în care
aţi fost cu mine sau numai v-am purtat în gând. Sunt un bătrân fericit, sunt un
om împlinit. Vă mulţumesc
Vocea îi tremura la final, era emotionat, simţea acea
strângere de inimă inerentă despărţirii. Ştia că într-o zi va
veni şi acea clipă, învaţa zilnic să spună rămas bun, învaţa zilnic să
mulţumească cerului că se lasa privit încă o dată.
Ştia că după ani de zile mâine va pleca pe munte,
zâmbea acum era fericit. Au stat până după miezul nopţii, la plecare îi
îmbrăţişase cald pe ficare în parte, simţea cum le da din tăria lui, simţea cum
se transformă încet încet în stâncă, simţea că în el sufletul începe să se
răcească şi plecă demn!
Dimineaţa aştepta pe laviţă, era îmbrăcat gros, era
deja o dimineaţă mult prea rece, inorata, toată noaptea burniţase. Începeau să
cadă nucile, gutuile aduse în casa deja aduceau mirosul iernii.
-
Bună
dimineaţa iubitule, am avut un vis ciudat, cineva mă chema să merg pe munte,
îmi spunea pur şi simplu să te iau cu mine şi să mergem. Ştii tu unde trebuie
să ajungem!
-
Cum
arată??! Întrebă speriat…se temea să nu fi fost chemarea bătrânului Lup, a
bătrânului spirit al libertăţii
-
Era
înalt, cărunt şi vorbea monoton că într-o curgere de izvor. Avea ochii
pătrunzători şi parcă de foc, m-a dominat prin tăria lui.
-
Era
bătrânul Lup, e timpul să îi urmăm chemarea! Mâine dimineaţa vom pleca pe
munte, pregătim de azi rucsacii, să ai încredere în Lup orice s-ar întâmpla!
-
Am
în tine iubitule, voi avea încredere mereu în tine. Ştiu că orice ar fi va fi
bine…vom merge!
În acea noapte au stat treji până târziu ascultând
muzică preferată, au stau trezi şi îmbrăţişaţi, parcă retrăiau viaţă fericită,
anii în care seara de seară făceau dragoste în mansardă din casă mare de la
stradă, serile în care el scria şi ea lucra diverse chestii de contabilitate,
retrăiau serile de vară în care stareau până târziu în noapte tolăniţi în
scaune de răchită ascultând greierii. Retrăiau toate clipele de tandreţe şi
conştientizau că în peste un sfert de veac nici măcar o singură dată unul din
ei nu ridicase tonul, retrăiau toate tăcerile care spuneau adease mai mult
decât toate cuvintele din lume. Parcă revedea toate florile primite în
fiecare dimineaţă, parcă auzea toate cuvintele de iubire şoptite în mii de
seri. Se simţeau atât de bogaţi, atât de frumoşi şi tineri în iubirea lor.
Ştiau că orice le va aduce ziua de mâine, vor rămâne împreună pe veci, ştiau că
locul lor e veşnic alături, îşi câştigaseră dreptul ăsta prin iubire.
Ziua era senină, amintirea burniţei reci din ajun
părea uitate, pe iarba arsă de ger are acum un strat gros de brumă, din
piepturile lor ieşeau aburi, priviră cu nostalgie în urma casa de bârne, casa
fericirii lor, simţeau că trebuie să o părăsească, erau însă fericiţi că pleacă
împreună…
Au ajuns în Buşteni, un oraş atât de diferit,
trecuseră anii şi faţa i se schimbase radical, părea un décor de film SF pentru
ei, septuagenarii care îl ştiau atât de diferit. Acum înţelegea Bucur
sentimental lui Făt Frumos, încerca să recreeze cu ochii minţii vechiul Cămin Alpin
unde întâlnise în adolescenţă marii iubitori de munte, nume uitate, apuse ca şi
căminul însuşi, încerca să scape de imaginea monstruoasă a oraşului modern, se
afunda parcă furios în pădure. După o vreme îşi dădu seama că orice ar face
oamenii, după o vreme muntele e acelaşi, acelaşi tarâm de basm neschimbat. Pe
măsură ce înaintau, locurile erau tot mai famiale, tot mai cunoscute. Au ajuns
în poiana La Verdeaţă, era aceiaşi, sub aceasi înclinată Vale Albă, sub acelaşi
Perete al Costilei, majestuos ca un zeu, aceleaşi Albişoare săgalinice în
stânga văii. Se odihneau, se priveau…ştiau că aici destinul lor se unise în
realitate. Trecuseră atâţia ani de la acea noapte de sânziene, trecuseră atâţia
ani şi dorul parcă nu se stinsese, parcă acum simţeau nevoia şi mai mult să se
atingă. Trecuseră ani şi parcă era ieri, parcă şi acum simţea acele buze moi,
privea acele tălpi fine dansând în iarbă moale de munte. Parcă şi acum făceau
dragoste la lumina focului. Se întrebă dacă şi acum îi priveşte Mihai, nu l-ar
fi surprins deloc. Era rece, priveau la vale şi porniră încet spre Săritoarea
Cârnului, aceiaşi stânca înaltă, aceiaşi chemare pe care o ascultase de câte ori urcase valea. Mergeau
printre pietrele mari, prin grohotiş, urmă un mic pod de zăpadă, zăpadă ninsă
cu câteva zile în urmă, era însă moale, nu se impuneau colţarii. În timp îl
urmase în nebunia lui pentru munte, dormiseră împreună în zeci de seri
inghsuiti unul în altul în cortul călduros, în zeci de dăţi urcaseră vai,
traversaseră creşte, niciodată însă Alba nu intrase în munte. Acum priveau
lumină albastră care lumina firul văii, o urmau ştiind că în curând muntele se
va deschide, muntele îi vă primii la sânul său pe amândoi.
Curând pătrunseră în galerie, atât de familială
cândva lui Bucur, nu mi intrase de atunci în munte, din ziua aceea rece de
decembrie când viaţa i se schimbase radical până la urmă. Simţea emoţia, simţea
bucuria regăsirii păcii, acelei păci ce numai nemurirea sau lipsa oricărei
temeri legate de moarte o poate aduce. Simţea emoţia curiozităţii, în vreme ce
Alba păşea fascinata, era prima dată când i se deschidea muntele, multă vreme
crezuse că era doar imaginaţie de scriitor, multă vreme crezuse că erau poate
doar halucinaţii. Îl credea mereu pe Bucur, îl crezuse de la început, avea
mereu încredere în intuiţia lui, dar de crezut povestea cu tunelurile din
munte, nu reuşise niciodată să creadă. Poate prea păreau acele spirite
moralizatoare, parcă prea voia să dovedească ceva cu toată povestea. La început
însăşi idea de suflete pereche şi dragoste la prima vedere îi păruse absurdă,
rămânea o sceptică, o minte logică în faţă oricărei povesti orcat de frumoase
ar fi fost. Acum privea mirată, nu înţelegea minunea prin care muntele îi primea
în inima lui, nu înţelegea cum se poate că muntele să deseneze acele galerii
atât de perfecte. Mergeau ţinându-se de mână, puţin temători amândoi, au mers
aşa o vreme apoi în faţa lor s-a deschis o sală înaltă, de fiecare dată erau
diferite, exact ca şi percepţia umană, aceasi şi parcă de fiecare dată
diferită. Mai departe însă nu era nicio altă galerie şi Bucur intelegea că
acolo vor sta o vreme. O sărută lung şi apăsat pe Albă, apoi se întinseră
amândoi pe una din laviţele tari din piatră, au adormit aproape instantaneu, un
somn uşor, fără vise, un somn în care se regăsea doar pacea şi acceptarea! Asta
făcuseră ei de la început, acceptaseră, mai întâi iubirea fără de speranţă,
apoi acceptaseră scepticismul tuturor, nimeni la început nu era dispus să le
dea vreo şansă, erau prea independenti și singuratici ca să poate face o familie, doar ei credeau atunci cu tărie în iubirea lor,
avuseseră curajul să sfideze reguli, oameni şi să fie împreună până astăzi când muntele îşi primea
la sân copiii, avuseseră curajul să accepte cu pace în suflet şi bucurii şi
necazuri, ce nu ar fi acceptat niciodată
era viaţa unul fără celălalt. Dormeau acum îmbrăţişaţi pe o laviţă, dormeau
uitaţi în tăcere! La poalele muntelui deja salvamontiştii găsiseră două trupuri
îmbrăţişate, două trupuri răpuse după spusele lor de un puternic şoc
hipotermic. Viaţa pe pământ se terminase, continua însă să doarmă calm pe o
laviţă tăiată direct în trupul marelui creator, continuau să doarmă
îmbrăţişaţi.
Se treziseră într-un târziu, erau încă îmbrăţişaţi,
mâinile erau însă mai reci, tremurau puţin, îşi simţeau trupurile atât de
uşoare. Ceva era atât de diferit, se priviră în ochi, aveau luciri de foc,
aveau ceva ce niciodată nu avuseseră. Acum în faţa lor se deschidea o altă
galerie, mergeau prin ea, lucirea era tot mai puternică, lumina altă dată
albăstruie capătă reflexe gălbui, era prima dată când vedea acea lumină, era
prima dată când în inima muntelui se vedea şi altă lumină decât lumina albastră
diafană. Păşeau parcă mai uşori că niciodată, era tot mai cald, dar nu o
căldură sufocantă, era o căldură perfectă, plăcută, o căldură care le uşura
trupurile, o căldură care îi făcea să uite totul într-o moale şi plăcută toropeală. Păşeau şi pe măsură ce mergeau în
calea lor se releva o sală imensă, superbă, plină de culori vii, de imagini
frumoase din viaţa lor, pe măsură ce priveau ţinându-se de mână imaginile erau
tot mai împăcaţi, vedeau apă rece ce izvora direct din munte, lucea ca un glob
de aur, simţeau nevoia să intre în ea, era chemarea primordială de a bea din
apa împăcării, din apa uitării, uitării de sine. Erau goi, au sărit în apă,
surprinzător deloc rece, o apă călduţă, o apă care indemna sufletul la linişte,
la moleşeală aceea din zilele când nu faci nimic. Nu mai ştiu de câtă vreme
erau colo îmbrăţişaţi, goi în apă aceea perfectă, pe măsură ce se priveau
trupurile le deveau perfecte, frumoase cum numai în tinereţe fuseseră, pe
măsură ce stăteau în apă gândurile erau tot mai puţine, simţeau parcă mai acut
ca niciodată dorinţa de a se ţine în braţe, simţeau mai mai acut ca niciodată dorinţa de a se atinge. Nu mai voiau
explicaţii, nu mai voiau să ştie nimic, ajungea, cum parcă toată viaţa
ajunsese, simpla prezenţă pentru a fi fericiţi. Uitaseră de ei ei înşişi,
târziu când goi de gânduri, păcate şi amintiri iesirera din apă nu mai aveau ce
îmbrăca afară de hainele albe de în găsite pe marginea apei, erau haine din
acelea albe, curate, atât de plăcute la atingere. Bucur ştia senzaţia, doar că apa din care ieşise atunci mergând spre intuneric
era o apă rece, o apă a vieţii, o apă a treziei, aceasta era o apă călduţă, a
păcii, a uitării.
-
Veniţi,
spuneţi adio lumii voastre! Veniţi, eu sunt Creatorul, păstrătorul de suflete,
voi ce ce încă iubiţi, ce încă mai credeţi în destin îmi sunteţi cei mai dragi.
Ştiu că vă e greu să vorbiţi, nu o faceţi, nu vă speriaţi, o să treceţi în
ultima etapă a acestei existente, vă veţi păstra sufletul şi iubirea pentru că
doar iubirea leagă.
Îl ascultau
pe Creatorul lor, îi simţeau cuvintele în suflete, stiua că trecuseră dincolo
şi era atât de plăcut că o făcuseră împreună, era atât de plăcut că în faţa lui
să îşi jure încă o dată iubirea eternă.
-
Da,
ai dreptate, ai trecut dincolo, aţi trecut amândoi, e vremea să vă simţiţi
prima dată sufletele atingându-se perfect, de acum încolo pacea asta o veţi
simţi pentru totdeauna. La naştere fiecare suflet primeşte ceva din eternitatea
iubirii pe care v-o port de milioane de ani, la naştere fiecare suflet primeşte
un destin, fiecare suflet e sortit să trăiască să se consume apoi să plece.
Si ce nu se poate face intr-o viata se poate face in alta, până ce sufletele
devin ușoare Toţi oamenii ar
putea fi fericiţi şi împliniţi, dar în loc să se supună chemării interioare, să
se supună chemării eterne din ei se supun normelor sociale, se supun unor
interese de moment, ajung să se consume alergând după tot felul de lucruri mărunte
considerând idealurile himere. Voi aţi reuşit în timp să treceţi peste astea,
voi într-un moment al existenţei voastre aţi înţeles că doar iubind puteţi
rămâne fericiţi şi împliniţi. Şi aţi avut curajul să negaţi, să luptaţi..acum
plecaţi împreună în eternitate. Mergeţi, mergeţi mai departe şi nu uitaţi să
rămâneţi îmbrăţişaţi.
Mergeau înveşmântaţi în materialul moale şi alb,
păşeau printr-o galerie roşiatică, nimeni nu se temea, păşeau parcă în adâncul
pământului, într-o altă lume, o lume în care doar pacea şi împăcarea contau,
ştiau că pe măsură ce merg coboară undeva în interiorul planetei, că merg acolo
unde începe de fapt lumea, în chiar miezul acestui pământ.
Călătoria se terminase, erau acum într-o lume nouă, o
lume cumva asemănătoare lumii de pe pământ, o lume cu plante, cu izvoare, o
lume în care răsărea în fiecare dimineaţă un
soare interior care făcea zilele să capete o nunata verzui deschis iar
serile o undă roşiatică, nimeni însă nu se gândea să măsoare timpul acolo având
aceste repere! De altfel nici nu era necesar, erau de multă vreme acolo, uneori
întâlneau spirite fericite, oameni care trăiseră împliniţi în vieţile
pământeşti! La început îi mirase faptul că mereu întâlneau acei oameni numai
doi câte doi, dar acolo nu era necesar ca cineva să întrebe, răspunsurile
răsăreau ca un gând bun, calme şi fără contradicţia demonstraţiei ştiinţifice.
Stiua că erau asemeni lor, cei ce reuşiseră să rămână împreună până la sfârşit,
cei ce reuşiseră să păstreze în sufletul lor adâncă iubirea, erau daor cei ce
soarta le dăduse bucuria de se găsi că suflete pereche. Erau doar ei...trăind
eternitatea aşa cum îşi juraseră în trecătoarea viaţa pământeană de atâtea şi
atâtea ori, erau împreună totdeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi...