LATENTE

Latențe....

        Latent în miezul de lavă al planetei stă diamantul, latent în minte stă gândul, latent în Dumnezeu stă un rest de Univers ce nu a apărut încă. Latent în fiecare clipă de prezent stă viitorul.

       Împlinirea, păşind elegant ca o divă pe un catwalk ridică praful de pe ceea ce există latent şi în urmă-i, plină de trecut latenta devine manifestă. E drumul de la gând la cuvânt.

      Dorm latent în mine însumi, atâţia Eu sunt acolo aşteptând doar un pretext să se manifeste. Şi în cinstea tuturor celor ce aş putea fi ridic paharul şi îl ciocnesc cu acel Eu care vine în faţă-mi.

       E îmbujorat în obraji, e vesel şi lipsit de griji, e încă tânăr şi puternic, are glas de tunet şi îmi spune simplu: - Noroc! Muşcă apoi din bucata de pâine din care mi-a făcut şi mie parte, parcă e un gest biblic, împartim pâinea şi vinul, împart optimismul cu un Eu plin de energie şi speranţă. În primul pahar latenta e viaţa, latenta e foamea şi latent e optimismul, vinul e cel mai bun şi viaţa nu are cusur. De m-aş opri aici, de nu aş mai gusta încă un pahar aş trăi numai bucuria echilibrului şi cumpătării.

                Latența primului pahar e NORMALITATEA.

     Ridic pentru a doua oară paharul, simt căldura în genunchi, simt la rându-mi obrazul îmbujorat, de parcă aş avea febră. În faţa mea stă un Eu grăsuţ şi plin de viaţă, vădeşte însă lăcomie, în rotunjimile din trup se văd excesele culinare, în sclipirile din ochi se văd dorinţe în exces. E omul căruia nu-i e de ajuns niciodată un pahar, e încă lucid însă, fiecare gest îi e important şi teatral, fiecare acţiune îi e eficienta. Nu va depăşi niciodată însă limita celui de-al doilea pahar, aşa cum se bucura de viaţă în exces iubeşte şi viaţa cu acelaşi exces, niciodată nu va face ceva care să îi schimbe acest status.

                  Latența celui de-al doilea pahar e BUCURIA.

       Sunt la al treilea pahar, la al treilea Ego care ciocneşte cu mine paharul. Are mişcări ample, puţin dezordonate, îmi explica plin de patos idei care altădată mă lăsau rece, acum pur şi simplu mă simt prins în febra lor, până la urmă suntem egali în pahare consumate. A mai slăbit, faţă de antevorbitorul lui, excesul îi este selectiv acum, dacă primul lua din fiecare dar al vieţii cu egală lipsă de măsură, aceste nu are parcă timpul să se bucure de tot, acesta e predispus la anumite excese numai. Nici părul nu-i mai sta la fel, e vâlvoi şi cam mare, nu pare a avea un interes legat de cum arată, pe chip îi se perindă când zâmbete când grimase, ştie atât de clar ce vrea să spună, parcă din el se nasc numai idei ce ar putea schimba lumea. Aş vrea să-i spun că mă plictiseşte, dar rob vinului, sunt pe cale să susţin la fel de vehement ideile mele. Credinţa îi e de admirat, argumentele îi sunt beton, originalitatea cu care le găseşte sunt vrednice de stimă... la al treilea pahar se naşte filozoful, se ridică înarmat luptătorul.

          Latența celui de-al treilea pahar este ÎNCREDEREA.

      Privesc în faţă, mă simt pătruns de energia predecesorului, cred în mine însumi, simt că încă un pahar e mult, dar îl ridic şi...în faţă am un chip slab, priviri dezorientate, îmi vorbeşte despre ea, îmi vorbeşte în versuri, îmi vorbeşte în graiuri vorbite cu secole în urmă de menestreli pe lângă fantomatice castele. Nu are nici logică, nu are nici justificări, are însă atât de multe flori de adunat din câmpul vieţii. Închide des ochii, un tic enervant pentru că mă face la rându-mi să clipesc, apoi îl înţeleg. În spatele ochilor închişi eu însumi parcă văd chipul celei cântate fără de odihnă de el. Aş vrea să am luciditate destulă să îl analizez, dar cine poate analiza un îndrăgostit, el însuşi fiind deja la al patrulea pahar. Nu ştiu de când nu a mai dormit, nu ştiu de când nu a mai mâncat, nu ştiu de când nu s-a mai oprit din invocarea ei. În ochii tuturor e un nefericit, în ochii lui însă, lumea e un vis devenit realitate.

               Latența celui de-al patrulea pahar e IUBIREA.

  Am sufletul uşor, plutind pe aripi de vis ciocnesc încă o dată. În faţa mea însă priveliştea e atât de neplăcută. Privesc la acest Eu, cu pumnii ridicaţi spre cer, e într-o ceartă permanentă cu oricine. Îmi spune că avea totul şi a pierdut totul, găseşte vinovaţi, fără să găsească şi dovezi ale vinovăţiei lor, îmi vorbeşte atât de des de Dumnezeu încât aş crede că e popă. Îi place să dea vina pe destin, îi place să repete obsedat „aia e”, se supune unei fatalităţi mai presus de sine. Uneori, printre sorbiturile de vin, acru, adevărată poşircă, recunoaşte că a greşit el însuşi o grămadă, dar parcă fiecare greşeală i-a fost provocată, i-a fost vânată de o inteligenţă superioară. Nu îşi inneaca eşecurile în vin, viaţa e încă acceptabilă câtă vreme are pe cine da vina. De nu l-aş recunoaşte în mine însumi, când excesul de vin îmi întunecă judecata, aş zice că e chiar Adam după alungarea din Paradis. Îi surprind furia cu care ar distruge lumea numai pentru a îi da un „restart” în care să aibe şansă să nu repete greşelile.

                 Latența celui de-al cincilea pahar e FURIA.

   Inima îmi bate rapid, vreau să innec furia, ridic paharul, ciocnesc, apoi sorb din vin. Nu mai are aromă, doar un gust acrişor care îmi tulbura simţurile. În faţa mea e un om uşor adus de spate, vorbeşte puţin, nu pare a avea o vârstă. Şi ştie atât de multe, vorbeşte atât de calm, nimic nu îl face să ridice tonul său privirea. De fapt priveşte fără de ţintă, nu reuşesc să identific o anume direcţie, nici măcar nu ştiu dacă priveşte undeva, ochii, ca întreg sufletul de altfel, par să fie nicăieri și oriunde. Îmi spune povestea lui, stau fascinat şi o ascult...oricum nu mai pot bea, al şasea pahar m-ar lipsi de ultima urmă de raţiune,

-         Am fost un om normal, trăiam, munceam zilele veneau peste mine şi îmi aduceau o simplă şi sigură rutină. Până şi singurul pahar de vin pe care îl beam la masa de seară, bun prilej de tihna după ziua de muncă, era în sine o rutină. Nu mă interesa de vinul era roşu sau alb, nu mă interesa dacă e sec sau dulce, nu căutăm un gust anume. Nu căutam nimic anume, eram la adăpost de lumea din jur, dramele altora erau un simplu fapt divers, viaţa mea curgea într-un singur sens, de la ieri către mâine. Apoi într-o seară, ţin minte şi acum, eram parcă mai obosit decât în altele, nu făcusem nimic în plus, ori poate nu înţelegeam că rutină aia era la fel de obositoare că orice altă sarcină ce împlineam, cert e că am uitat şirul şi am băut şi al doilea pahar. Abia atunci am simţit gustul, era un vin alb, sec, uşor afumat, până atunci nu îl remarcasem. Doamne era atât de bun, am simţit nevoia să iau o bucată de carne şi să o arunc direct în jarul din şemineu. Am mâncat ca un sălbatic din acea bucată de carne făcută doar pe jumătate, am băut paharul de vin cu înghiţituri mici de cunoscător. A doua zi am muncit parcă mai mult ca niciodată, seara mi-am făcut o altă friptură, am schimbat însă vinul, cel roşu demidulce se potrivea mai bine cu friptură de porc, aşa cum în seara următoare cel alb picase perfect peste păstrăvul afumat. Am deprins obiceiul să mănânc mai mult şi să beau două pahare de vin. Am început parcă să am mai mult timp, râdeam, Doamne cu câtă pofta râdeam şi cum râdeau toţi în jurul meu. Eram invitat la orice petrecere se întâmplă în jurul meu, ştiam să mă bucur de cele două pahare de vin şi, prin ele, prin mine însumi, să aduc bucurie şi altora. Apoi..într-o seară de iarnă, terminasem de mâncat, îmi savuram cel de-al doilea pahar şi am luat o carte în mână, fascinat de cuvintele acelea am uitat şi şirul şi am mai sorbit încă un pahar. Şi astfel am mai deprins un obicei, al treilea pahar îl savuram citind. Eram fascinat de tot ce întâlneam acolo, am căpătat abilitatea de a discuta chiar şi în cele mai elitiste cercuri, am căpătat curajul să îmi susţin propriile idei. Uneori eram atât de vehement încât la o zi de naştere am primit un tricou cu Che Guevara, eram recunoscut prin el drept un militant. Dracu’ ştie pentru ce militam însă. Am ţinut-o aşa o vreme, am deprins chiar obiceiul să ţin prelegeri, să vorbesc celor care erau dispuşi să mă asculte, să susţin verzi şi uscate dacă pentru ele zăream măcar un început de argument. Eram cumva amantul înfocat al ideilor. Până într-o seară....era atât de frumoasă, zveltă, părul îi cădea în valuri de aur pe umeri, rochia roşie îi înroşea şi mai mult zâmbetul...şi îmi înroşea inima blazată de idei. Am invitat-o să facem câţiva paşi, ne-am aşezat la un bistro şi am cerut câte un pahar de vin roşu.

În ziua aceea am devenit poet. Am cântat iubirea în mii de cuvinte, i-am iubit fiecare părticică din trup, m-am îmbătat atât de des cu cele patru pahare  de vin şi cu seva buzelor ei, i-am învăţat pe de rost degetele, i-am învăţat tălpile să-şi lase urme adânci în nisipul de pe plajă, i-am învăţat braţele să mă ţină strâns. O iubeam cum nu ştiam că se iubeşte, apoi într-o seară...de dorul ei, în aşteptarea ei, am mai băut un pahar....nu ştiu apoi ce s-a întâmplat. Am început să strig, să ridic tonul, m-a privit o vreme mirată, apoi a început să plângă, în inima simţeam cuţite de durere, dar nu găseam puterea să potolesc furia. Eram nebun şi nebuniei mele parcă cineva rău intenţionat îi pusese un ciocan în mână cu care să dărâm toată viaţa din jur. Încă mai fac greşeala să dau vina pe destin, adevărul e că vinovat de tot eram eu, dar parcă fiecare greşeală era urmată de o alta şi mai mare. În jurul meu nu mai era nimic, viaţa era o ruină fumegândă, acolo unde cândva erau Normalitatea, Bucuria, Încrederea şi Iubirea acum era un pustiu lipsit de gânduri, lipsit de atingerea vieţii. Uneori, beat de durere o strigăm pe ea, îi strigam pe cei care altădată mă ascultau cum ţin prelegeri şi îmi mulţumeau pentru ceea ce puneam atunci, îi strigam pe toţi, dar eram tot mai singur şi nu mai ştiam ce să fac...până azi când am gustat încă un pahar. Azi am renunţat să mai strig, am renunţat să mai vreau. Mă simt asemeni unui pacient aflat în fata marii operaţii, sunt doar anesteziat, nu mai simt nimic acum, nici măcar durerea, al şaselea pahar e penultimul pe care um om îl poate bea.

             Latența celui de-al şaselea pahar e RESEMNAREA...

Ascultându-l ştiam deja latența celui de-al şaptelea pahar, era MOARTEA,  ce altceva putea fi?!

Asemeni unui pahar de vin, oamenii din jurul nostru ne pot scoate din cele mai variate latențe, asemeni unui pahar de vin, unii ne aduc normalitate, alţii plăcerea uşor abuziva a bucuriei, alţii încrederea în ei şi în noi înşine, cineva absolut special aduce iubirea, alţii aduc furia şi după toate astea, de suferinţa a fost prea multă în noi se aşează resemnarea. În resemnare suntem singuri, pentru că ne pregătim de ultima trecere, de acel ultim pas pe care orice om îl face numai pentru sine.

Ştiu, citind acestea te gândeşti ce rost au. Şi mă gândesc să îţi explic că uneori e bine să ştii când să te opreşti, când următorul pahar e de prisos, alteori e bine să ştii că următorul pahar îţi poate aduce mai mult decât toate celelalte de până atunci. Sună banal, dar la granita dintre CUMPĂTARE şi CURIOZITATE cred eu că se află FERICIREA. Şi mai e ceva, prezența fiecăruia dintre noi printre ceilalţi poate avea efectul unui pahar de vin, putem aduce deopătriva fericirea şi nenorocirea asupra celor din jur, fără ca măcar să ne dăm seama de asta...