DE CE ASA.....

        Dream on....

       Îmi spun acum privind cerul plin de stele, îmi spun acum privind fascinat întunericul dintre ele, acel întuneric misterios care le individualizeaza atât de clar. Uneori mă întreb ce ar trebui să știu din infinitul de știinta disponibil oamenilor. Îmi dau seama că oricât aș afla până la urmă nu ar fi destul câtă vreme nu știu cum să imi păstrez visele, cum să le transform în realitate. 

      Am înțeles că diferența dintre vis si realitate e una atât de simplă, una ce ține de numar, în vis sunt singur, în realitate sunt implicați mereu și alții, în realitate intrăm in coliziune cu visele celorlalți...          

       Aici va fi mereu un loc în care să mă simt bine, să visez cu voce tare, va fi un loc în care mi-ar plăcea din coliziunea cu alte vise să făurim un univers aparte, un univers care să existe prin însăși deviza acestui blog....DREAM ON...

        Sunt un om, vanitatea mă face să mă consider după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru că vanitatea tinde invariabil spre unicitate, știința tradițională mă reduce la unul din multe miliarde de purtatori de ADN uman, îmi reamintește că la originea mea intimă sunt doar o primată ce a descoperit printr-un capriciu evolutionist locul acesta din varful lantului trofic. Sunt un om, ca oricare altul, și tot ce am pe lumea asta, tot ce mă face asemănător celorlalți și atât de diferit de ei, sunt doar cuvintele. "La început a fost cuvântul...", ce înțeleaptă constatare, cuvantul este pentru suflet așa cum este fapta pentru trup. Din cuvinte am învățat să îmi făuresc vise, să îmi clădesc stări, din cuvinte am înteles că pot crea orice, cu condiția să am taria să le transform  în faptă. Cuvântul mă însingurează atunci când îl rostesc timid în gând, cuvântul mă aduce în lume atunci cand îl spun. Și multă vreme am crezut că nimeni nu îmi va ințelege cuvintele, m-am înșelat. Toți aceia cărora le-am vorbit vreodată m-au înteles deplin, acelora ce nu m-au înteles nu le pot găsi vina, pur și simplu nu le-am împărtășit acele cuvinte. Sunt aici si vă împărtașesc cuvinte, sunt aici și mi-aș dori sa nu fiu un simplu retor, lovit de calofilie și sofism, plesnit până în adâncuri de elitism. Sunt un om singuratic, nu sunt așa din aroganță, nu sunt așa din prea multă iubire de sine sau din cine știe ce altă trasătură negativă de personalitate. Am constatat in timp ca narcisiștii, aroganții, oamenii care nu-si încap în piele de importanță nu vor fi niciodată solitari, nu vor putea trăi fără aplauzele si adulația celorlalți, ei nu sunt decat copii palide ale unor zei antici și uitați. Și cum ziceam, asemeni lui Pygmalion trăind printre cuvinte îmi modelez iubirea, iubirea pentru care merită sa trăiesc fericit toată viața șisă mor împăcat atunci când va fi să fie. Știu, e atât de banal sentimentul, toți ne dorim iubire, totț ne dorim să atingem trupul minunat si plin de nuri ce imbracă sufletul ce ne place să credem  că ne e pereche dăruită de însuși Dumnezeu. Și cred că la nașterea fiecăruia mai întâi aduce Dumnezeu în dar dragostea, iubirea plina de fertilitate care să creeze, care să scoata din fiecare ceea ce are mai bun în suflet, abia apoi vin ursitoarele și îi dăruiesc celealte calități. 

      Sunt un naiv?? Sunt un om trăind în altă realitate?? Ei bine accept orice epitet, chiar și ireverentios, dar eu cred în fericire, în sufletul pereche și în singura împlinire reala a unui om, viața alături de omul drag. Și mă gandesc la un om oarecare, trăiește intens cotidianul, aleargă furibund să împlinească de obicei dorințele altora, pentru ca prea târziu să își dea seama că banii, relațiile sociale, averea sau cultura acumulate îi sunt perfect inutile atunci când sufletul e sărac în iubire, atunci când casa e doar un loc mobilat cu fast și cu alți oameni ce se pretind rude. Am putea defini omul spunându-i simplu că este doar un recipient cu apă în proporție de trei sferturi. Și omul va urma calea apei, va curge printre obstacolele cotidiene, va simți arsura pasiunilor devastatoare și străine lui, va căra ca un sclav aluviunile ce aduc bogatie altora în vreme ce el curge mai departe, secat de singuratate, lipsit de noroc va curge către un desert care îl va evapora în totalitate. Acel om va deveni doar un nor, un nor purtat de vânturi inutile spre un haos interior perfect. Apoi...doar de va crede in iubire va curge sinucigaș sub formă de ploaie, va curge peste pântece plin de rod al ființei iubite, va redeveni fertil, va fi iarăși râu, se va regăsi pe sine mai bogat prin dăruire, mai curat prin distilarea necruțătoare a evaporării. La rândul meu sunt asemeni unui râu ce curge implacabil spre deșert și mă evapor, apoi purtat de vânturi inutile mă lovesc când de ciulinii de pe un izlaz, când de creste albe de munte, când de niste carti sau....uneori de cuvintele din mine însumi, de cuvintele ce nu au spart încă zidul gros de timiditate. Apoi imi amintesc că trebuie să curg, să imi găsesc fertilitatea, să imbrațișez acel suflet pereche, acel dar unic cu care însuși Dumnezeu m-a binecuvântat la naștere. 

       Despre suflete pereche este fragmetul de roman pe care îl propun in continuare, e un roman scris cu ceva vreme in urma, este un roman nepublicat vreodata, cu puține șanse reale să fie public, un roman pe care l-au citit câțiva apropiați, toti l-au apreciat, mă gândesc că mai degrabă pentru că mă cunosc pe mine și un atare demers i-a surprins teribil, decât pentru valoarea lui literara... 

        Va multumesc tuturor celor care veti risipi o parte din timpul vostru si veci citi acest fragment.