CAPITOLUL 4
Stătea împietrit pe lavița aceea cioplită
direct în stâncă. Mihai dispăruse pe o altă galerie, i se părea acum că omul
acesta e un fel de spirit al muntelui, un spirit blând în ciuda aspectului auster,
un înger salvator. Incă nu știa ce caută aici, nu știa nici măcar dacă visează
sau nu, dacă tot ce i se întâmpla în ultima vreme era real sau mintea lui o lua
razna. Până la urmă, așa începe nebunia, mai o iluzie
colo, mai o idee fixă dincolo. Apoi, când realizezi că toate astea erau
semne, ești deja numai bun de legat, nebunia îți pare atunci starea normală.
Era un tip cerebral dar și foarte senzitiv, în problemele importante mereu se
bazase pe fler și acesta depășea inteligența. Din această îngemănare rezultase
o minte tare ciudată. Putea fi rece, cinic și perfect nepăsător în fața unei
bombe atomice, dar în același timp putea fi sensibil ca un copil, putea rupe
plângând o floare pentru a o oferi femeii iubite. Acum stătea plin de întrebări
pe o laviță de piatră, lumina clar obscură nu îl făcea să înțeleagă mai mult
din toată povestea! Era cald, nu îl mai apăsa greutatea rucsacului, reflexul a
fost să sune acasă, dar telefonul nu funcționa, era închis și orice efort să îl
pornească era zadarnic, bateria era moartă și era cam ciudat. Încărcase full
ambele tefeloane, ce naiba se întâmplă? De obicei, țineau mai mult de câteva
ore. Se îngrijora, trebuia să sune acasă și nu avea după ce. Va rezolva
problema sus în stația meteo. Începuse să gândească iarăşi logic, încă îl
urmăreau întrebările legate de toată povestea asta de-a “sesam deschide-te!”,
dar începea să găsească soluții logice la probleme logice. Important era că
oboseala îi dispăruse, se simțea puternic ca după un somn bun.
-
Bine ai venit, Bucure!
Tresări speriat, nu simțise că cineva pătrunsese în
grotă. Un personaj înalt, cel puțin doi metrii, purta o pereche de pantaloni de
postav gros, pulovăr din lână. În picioare avea un fel de ciorapi împletiți din
lână, probabil de asta nu îl auzise.
- Nu
te speria! Aici ești în siguranță, aici nimic nu te poate atinge. Știu, arzi de
nerăbdare să afli de ce toate astea. Întreabă doar Bucure, întrebarea e
esențială, ea creează adevăr, răspunsul e doar adevărul creat de întrebare.
Întreabă! În întrebare îți pui toată credința și sinceritatea! Avea dreptate,
pentru a răspunde e nevoie de onestitate, pentru a înteba e nevoie de curaj.
Uneori ne blocăm la a întreba, pentru că intuim răspunsul, pentru că durerea
aflării unui adevăr e infinit mai mare decât ignoranța, decât iluzia! Și cât de
mult ar rezolva uneori un răspuns onest, pur și simplu am zbura asemeni lui
Dedal, chiar și cu aripi de ceară. Și am reuși dacă am avea curajul, aflaţi sus
în înaltul de fericire să întrebăm oare cât de sus ne putem ridica pentru a nu
ne arde aripile.
- Ce
să întreb?! Cine ești? Îmi știi numele, se pare că și tu și Mihai ştiţi o
grămadă despre mine, eu însă nu știu nimic despre voi! Cine sunteți?! O sectă?!
- Ce
prostie!! Doar cei proști sau rău intenţionaţi pot face din credinţa pură,
individuală o religie, pot grupa o mare biserică sau doar o simplă sectă.
Dumnezeu a creat Omul, nu o masă amorfă de oameni, Dumnezeu a dat gânduri
fiecărui om, dacă avea nevoie de o turmă, ar fi dat aceleași gânduri tuturor.
Dumnezeu nu e păstor, nici măcar de suflete. El e Creator, păstoritul e o
treabă prea umană să o facă el însuși. Apoi păstorii nu-s chiar cei mai
inteligenți oameni! Nu suntem o sectă, nici sacerdoți, nimic din toate astea!
Păstrăm o credința veche, prima credința dată de Dumnezeu oamenilor.
- Tu
cine ești, cum te numești?!
- Am
primit multe nume în timp, am preferat însă să mi se spună Lup, atât, o fiară
solitară și mândră. De aici au apărut tot felul de prostii, unele rău intenționate,
alte spuse din ignoranța. Așa au creat legenda lycantropiei, a vampirilor și
vârcolacilor nemuritori. Adevărul este că în codul genetic al omenirii s-au
strecurat mari greșeli, și cea mai mare e lipsa unui instinct de conservare al
speciei. Zilnic vă otrăviți cu alcool, droguri, tutun, o viaţă nesănătoasă în
general, nu vă temeți să distrugeți lumea din jurul vostru și, colac peste
pupăză, aveți și posibilitatea să distrugeți în câteva secunde planeta
întreagă. Dumnezeu însă vă iubește, a lăsat mereu santinele care să
reacționeze, când lucrurile o iau razna. Asta facem noi de secole, vă păzim de
voi înșivă.
- Tu
ce ești? Spirit? Extraterestru?! Întreba mecanic.
- În
accepțiunea voastră umană, să zicem că sunt un spirit. Mereu v-a fascinat
trăznaia cu extratereștrii veniți să vă civilizeze. De fapt, progresul a venit
din voi, marii creatori au purtat mai întâi în gând creațiile lor. Gândurile
sunt motorul umanităţii, noi doar avem grijă ca aceste gânduri să fie bune.
Gândurile eliberate de teamă pot crea. Asta vrem, să eliberăm de frica aceea
viscerală de neant măcar sufletele mai evoluate. De mici învățați să vă temeți.
Voi, cei atinși de morbul religiilor monoteiste universale sunteți cei mai
temători. Învățați să vă temeți de Dumnezeu, vă temeți de părinți, de dascăli.
Tot ce învățați o viața întreagă, o faceți sub temeiul fricii. Ești părinte, ce
îţi dorești cu adevărat când copiii vin spre tine?! Să se teamă de a greși, să
îți aducă osanale și sacrificii sau să te ia în brațe pur și simplu, să te
iubească necondiționat, să te înțeleagă și tot ce fac apoi să vină din
disciplină interioară?!
-
Evident că îmi iubesc copiii, mă bucură nespus îmbrățișarea lor…
- Așa
simte și Dumnezeu, când unul din copiii lui îi vine în întâmpinare. Îl doare
când îi vede pe ceilalți, străini, aducând sacrificii în biserici reci și
lipsite de conștiința. Să zicem că eu sunt doar un ghid spiritual. Cândva
acești munți erau venerați, odată, demult, oamenii urcau aici să vorbească cu
Dumnezeu, cu cel din ei. Veneau plini de dragoste și fără teamă. Cândva aici a
trăit o nație liberă și trează. Acum e doar o ruină slabă, înrobită și
adormită.
- Nu
cred că se va trezi vreodată!!! Tu stai aici în splendoarea munților, eu, însă,
sunt jos în mizeria orașului. Oamenii nu mai cred în nimic, niciodată nu ne
ajunge timpul fie și pentru a ne opri o clipă. Ce crezi că îi va trezi?! De ce
nu apareți la televizor să spuneți în gura mare ce îmi spui mie?! Sau vă
lipsește curajul, zei morți…își înghiți ultimele vorbe, bătrânul dispăru o
fracțiune de secundă și în locul lui apăru lupul, acel lup sur de îl
salvase cu ceva vreme în urmă. Era blocat, nu putea să scoată nici măcar un
sunet. Ochii mari, metalici, luceau ca două bile de fosfor la lumina slabă a
grotei, se simțea incapabil să reacționeze, fiara îi dădea fiori, nu prin
faptul că era un animal sălbatic în sine, ci prin forţa pe care o radia.
- Noi
nu ucidem și nu siluim conștiințe - redevenise om -, noi nu ieșim să spunem
nimănui că asta e dreapta credință. Credința dreaptă e credința din sufletul
fiecărui individ. Ce să vă zicem: lăsați bisericile, temerile, viețile voastre
meschine?! Trăiţi doar cu grijă zilei de mâine și zilnic scăpați așa de
cealaltă grijă, teama că ziua de mâine nu va mai veni. Pe măsura ce trece
vremea va rămâne tot mai puţin timp să mai credeți. Îl uitați pe Dumnezeu și
chemați în casă un preot. Ca să ieșim, ar trebui să vă promitem o mântuire, să
vă promitem o lume de apoi plină de haruri. Or, realitatea nu e asta! Fiecare
lume e doar o treaptă, o altă etapă, până la urmă suntem toți o parte din marea
creaţie universală, fiecare își are locul lui aici. Oamenii
sunt o sumă de nostalgii. Toți ați trăit temerea aceea, uneori
traumatizantă, a copilului care merge la scoală, temerea de ce va fi acolo,
apoi cu fiecare etapă urcată trăiai acut doua stări: nostalgia după ce a fost
și temerea pentru ce urmează. De ce vă temeţi de moarte? E doar un moment al
trecerii. Viața oferă soluții imediate, religiile doar
apocalipse, mântuiri și beatitudini ulterioare.
-
Poate sunt nebun! Dar trebuie să întreb! Există cineva pe aici pe nume Raul?!
Auzise acest nume rostit de cea care i-a fost soţie
într-o seară de primavera târzie. Se cunoscuseră printr-un ciudat joc al
întâmplării. El era deja sătul de viaţa solitară, trăia închis în el de mai
bine de un an, nu făcuse nimic altceva decât să muncească ca un nebun pe un
şantier la care tatăl lui era şef, alături de oameni abrutizaţi, ahtiaţi după
doza de alcool zilnică, el nu bea nici pe atunci, rareori gusta dintr-o bere
rece în miezul unei zile toride de vară. Primăvara trecută plecase de la
unitatea militară unde lucrase şase ani, plecase fără remuşcări, fără să
privească în spate, fără regret. Ignorase tentativele a unor colegi cu care
avea o relaţie mai apropiată de a păstra legătura. Parcă ar fi coborât într-un
cavou să doarmă somnul de veci al însingurării. Până la urmă pentru acei oameni
murise, așa se întâmplă mereu cu oamenii din jurul nostru, atunci când aleg să
plece, să tacă, chiar de îi păstram în memorie sunt pur şi simplu morţi.
Alesese să moară pentru acei oameni, alesese să le spună simplu adio şi să
plece singur, spăşit, apăsat de propria ratare, acasă. Afară de munca pe
şantier, avea mângâierea muntelui, ajunsese să cunoască cel puţin Bucegii ca în
palmă, ajunsese să îşi deschidă sufletul doar văilor tăcute de munte, ajunsese
să iubească nostalgic fiecare ipostază, mereu iubea în primavera târzie, vântul
nebun al iernii, mereu iubea în văile troienite pline de plăci de vânt ale
iernii zâmbetul primăvăratic al brânduşelor. Era singura formă în care mai
trăia nostalgia, doar privind la munte. Nu îi lipseau oamenii, nu contau.
-
Aici nu! Raul e un spirit calm, pe Raul îl vei găsi în visele frumoase, în
flori şi păduri înverzite, în susurul unui pârâu de munte sau în răsăritul
soarelui peste mare. Raul este artistul, e cel care a modelat lumea pentru a fi
frumoasă. Raul inspira cantul beduinului într-o oază răcoroasă, în el se
regăseşte suspinul îndrăgostitului, el uda buzele însetatului de iubire. De
fapt, ştiu de ce ai întrebat, dar numele lui vine la Râu, de la apa curgătoare
ce modelează chiar şi piatra ce pare eternă.
Omul este asemenea curgerii apei, mereu trece peste piedici, cei tenace reuşesc
să sape, să ocolească, să curgă cumva către iluminare, către Marele Spirit
Creator ca să se verse precum un râu în mare, ceilalţi rămân să mustească,
adunările lor transforma umanitatea în mlaştini fetide. Arta izvorăşte din om
iar el face pentru acei oameni sensibili ceea ce face gravitaţia pentru ape, le
aduna în marea matcă.
- Cum
l-aş putea găsi?! Are şi el o peşteră ca asta?!
-
Când se naşte un, copil noi îl chemăm, unii aud urletul meu şi devin
luptători puternici, vor lupta pentru adevăr indiferent cât de greu le-ar fi.
Alţii aud chemarea artei, alţii pe a ştiinţei. Toţi acei copii care aud
chemarea nostra rămân liberi. Din păcate, zgomotul vostru face tot mai greu de
auzit o chemare, acei copii rătăcesc o viaţă căutându-se pe sine. Mare
majoritate nu îşi află nicicând destinul şi sfârşeşte abrutizată de propria ei
ignoranta. Numai oamenii liberi pot trece dincolo!
-
Dar, de murit murim toţi!
- Da,
doar ca dincolo nu e raiul sau iadul! Dincolo nu exista un cântar ciudat, plin
cu fapte bune sau rele! Dincolo duci doar bogăţia pe care ai putut-o da
sufletului, puritatea cu care ai iubit. Tu mai ai încă de dăruit dragoste! Nu
te-am adus aici degeaba, te-ai cam rătăcit de cale! E datoria mea să te întorc
la ea, o să vezi.
- Dar
de ce?! Ce am eu aşa special?! Să nu-mi zici că scrie în stele, că e chiar o
tâmpenie de babe ghicitoare.
- Nu
e asta, tu ai auzit chemare mea de multă vreme. Nu vei înţelege acum, dar în
timp o vei face. Ai auzit glasul meu toată copilăria. Te-am învăţat să ai
curajul părerilor tale, să fii corect şi să nu doreşti niciodată mai mult decât
ai nevoie pentru a fi fericit. Te-am învăţat să tai iarba în răsărit de soare,
te-am învăţat să vorbeşti cu animalele, să le iubeşti, te-am învăţat toate
acele poveşti pline de talc…
-
Bine, dar asta a făcut bunicul din partea tatei.
- Şi
crezi că a fost întâmplător?! Ştiu că ţineai la el mai mult decât la oricine,
ştiu că era singurul om pe care îl ascultai necondiţionat, a făcut până la urmă
treaba bună. După atâţia ani, încă mai ai în tine ce te-a învăţat el.
- Dar
a plecat, m-a lăsat singur când poate aveam cea mai mare nevoie! L-au îngropat
de ziua mea de naştere, nu voi uita nicioadata ziua în care am împlinit 15 ani,
a fost printre cele mai triste…
-
Trebuia să stea cu tine doar atât! Dacă stătea mai mult, te-ai fi abătut de la
calea ta, ai fi devenit alt om! Dar te-ai abătut oricum, ai negat tot, ai
ascuns adânc în tine tot ce ai învăţat pentru a fi altul, unul total străin de
tine. Crezi că filfizonul acela rebel şi superficial erai tu?! Pe măsură ce te
depărtai de tine însuţi, de cele învăţate atunci în copilărie, ţi se deschideau
tot mai multe uşi! Doar că nu erau uşile pe care trebuia să le deschizi și ai
suferit pentru că ai vrut să-ţi depăşeşti condiţia.
- Şi
care e, mă rog, condiţia mea, această minune de condiţie!! Şi de ce trebuie să
decidă cineva de ce am nevoie pentru a fi fericit!? De ce mereu altcineva
trebuie să ştie mai bine decât mine ce îmi trebuie?!
- Pentru
că îţi consumi energia visând himere, de aia!! Pentru că nu poţi fi alt om
oricât efort ai face, oricât ţi-ai educa voinţa! Bucure, vei eşua mereu în
încercarea asta a ta, lasă inima să decidă, nu mintea. Şi, mai ales, lasa
sufletul să iubească!! Toate iubirile anterioare te-au pregătit pentru ce va
urma! Nu poţi fi tu însuţi, dacă nu iubeşti.
-
Acum ar trebui să cred toată bazaconia asta?! Am sufletul împietrit bătrâne, nu
mai am nicio şansă!!
- Ai
puţină răbdare, o să vezi că mai curând decât crezi o să fi altul! Te-am adus
aici să te purifici, să deschizi ochii la ceea ce contează cu adevărat pentru
tine! Nu mai rata şi de data asta, vei suferi şi mai
mult. Eşti ca un copil care vede prima dată lumea din jur, nu te teme va
dura puţin. Acum întinde-te aici!
Se întinse obosit pe laviţă de piatră, nu mai
înţelegea nimic, simţea doar o dorinţă chinuitoare de somn. Bătrânul i-a pus
uşor, abia tangibil, mâna pe frunte, era o mână caldă, diferită de a lui Mihai.
A simţit instantaneu cum se cufundă într-un somn profund.
Era vara, era cald şi seara era senină, toată
comunitatea era adunată în jurul unui foc imens. Hainele erau parcă din altă
vreme, fetele aveau adunate buchete mari de sânziene. Recunoştea dealurile
Secariei, jos, în vale, era focul. Dar nu recunoştea casele, erau case mici şi
modeste, fără ferestre. Clar o imagine din alt veac. Fetele dansau, băieţii
aruncau lemne pe foc. În jurul focului erau 12 bătrâni, stăteau ca nişte stătui
în jurul rugului înalt, la distanţe egale unul de celalt, erau impasibili, ca
şi cum nu ar fi auzit nimic din veselia din jur. Împărţeau cercul ca pe un
ceasornic, cu starostele aşezat perfect în direcţia nordului. Aveau o misiune
grea, azi trebuiau să aleagă dintre cei mai tineri flăcăi pe unul, pe cel mai
bun pentru a-l trimite la zeul lor cu solie. Făceau asta la fiecare 12 ani. La
mijlocul nopţii, când se vor deschide cerurile, zeul va da de veste pe cine să
trimită. Înţelegea că era noaptea solstiţiului de vară, în noaptea asta zeul
dădea semne tuturor.
După dansul nebun, înainte să adoarmă, fiecare fată
punea sub pernă buchetul de sânziene şi în noaptea aceea îşi visă ursitul. A
doua zi, la fântâna din mijlocul satului, se adunau şi feţele şi flăcăii, iar
cea care recunoştea pe băiatul din vis îi dădea florile de sânziene şi îl lega
de viaţă cu dragoste şi speranţă. Cele rămase singure aşteptau fie ca alesul să
apară, fie anul viitor. Zeul nu greşea niciodată, nimeni nu îndrăznea să-i
schimbe alegerea, puţini o făcuseră din dragoste orbească sau ambiţie, dar după
o vreme destinul i-a despărţit. De la începuturi zeul hotăra ce e mai bine
pentru toată comunitatea lui de copii. Seara se va încheia târziu, după miezul
nopţii, când cerurile se vor închide la loc vor afla şi numele solului pe care
îl vor trimite în munţi, până atunci veselia era
în toi. Un băiat îi atrase atenţia, era tânăr şi foarte vesel, se mişca detaşat
şi emana forţa şi curaj. Ce îl frapase era o vizibilă asemănare fizică cu el
însuşi, cu bunicul lui, părea o rudă îndepărtată, un strămoş comun. Când focul
se stinse, bătrânii tăcuţi şi nemişcaţi se ridicară pe rând, primul cel care
era aliniat pe direcţia nordului. Apoi rostiră pe rând un singur nume – Nită.
Nu ştia cine este, dar dintre ceata de flăcăi ieşi cel care i-a atras atenţia,
era mândru şi fericit că avea onoarea de a-l vedea pe marele zeu, urmă însă o
încercare dificilă, trebuia să treacă prin cele trei ţepuşe ca să ajungă în
împărăţia subpământeană a zeului, acolo va trebui să ducă solie despre
comunitatea lor. Era ultima lui noapte înainte de marea iniţiere. A doua
zi avea să plece fără mâncare, fără nimic altceva decât hainele de pe el la
marele zeu, drumul era greu, dar era cel mai destoinic dintre toţi flăcăii din
zonă. Toţi îl invidiau pentru marele noroc ce se abătuse asupra lui. Îşi sărută
mama, îşi îmbrăţişă tatăl, apoi o sărută pe Stanca, fata pe care o iubea de
când era prunc, erau vecini, au crescut împreună aproape. Stanca, deşi era de
vârsta măritişului nu visase încă pe nimeni și an de an Nită spera să fie el alesul,
dar acum drumul lui mergea în altă parte. Merse cale de o zi şi înnopta într-o
poiană largă la baza muntelui, trebuia să se urce pe ţepuşele ascuţite ale
muntelui, asta o va face însă mâine, acum trebuia să se odihnească. Îi era
foame, dar regulă era să ajungă la marele zeu, cale de 3 zile fără să mănânce
nimic și să bea doar apa din izvoarele repezi ale muntelui. Se aşeză şi privi
la cerul superb din poiană largă.
Bucur ştia că e în Poiana Costilei, el însuşi dormise
de atatatea ori acolo sub cerul înstelat al verii. La marginea poienii răsună
urletul unui lup, Bucur tresări, era lupul auzit şi de el de curând, dar Nită
stătea impasibil, ştia că lupul îi va fi călăuză mai departe, lupul urlă astfel
toată noaptea. Dimineaţa tânărul se spala pe fata cu rouă de pe frunzele mari
de ștevie, apoi adresa o rugă zeului şi plecă. Bucur înţelegea limba aceea şi
totuşi accentul şi anumite cuvinte îl făceau să nu înţeleagă totul aşa cum ar
fi trebuit. Urcă alert, aerul răcoros al dimineţii îi pică bine, obrajii erau
îmbujoraţi de efort, pădurea se desfăcea acum în poiene ce se îngustau către
văile abrupte. Spre amiază, ajunse la mică piramidă tăiată în stâncă. Îşi lipi
palmele pe ea şi rămase aşa preţ de un minut, piramida părea că radiază o
lumină albăstruie, lumina porni uşor spre muntele Morarului, mergea pe brâul
bătut doar de capre, pornea direct către Acele Ascuţite. Pe creasta lor
ascuţită era acum o coroană albastră de lumină. Porni cu nădejdea ca marele zeu
îi va da forţa să treacă de acele acelea mortale. Ajunse în Acul Mare, ascuţit,
părea imposibil de trecut doar cu mâinile goale. Se caţăra pe pernuţele de
pământ acoperite cu iarbă, oricare se puteau rupe, mâinile îi sângerau tăiate
de iarbă lată, uscată şi ascuţită. Era pe punctul de a cădea când o mână rece
l-a prins, recunoştea faţa bătrânului din peşteră, îmbrăcat acum că un sătean
obişnuit.
- Să
nu te temi! Priveşte cerul, nu creasta pe care calci, nu prăpăstiile de sub
tine, priveşte cerul cu suflet curat…
- Aşa
voi face, nu mă tem de moarte pentru că sunt om liber! Moartea e doar o
trecere.
- Ai
păreri de rău că tu ai pornit în această călătorie? La capătul ei poate fi
moartea!
-
Acum nu, prefer moartea acum!
- Şi
altfel?!
-
Altfel, îmi pare rău doar ca Stanca nu mi-a fost sortită mie!
- Nu
vei ştii asta niciodată! Şi, dacă o iubeşti, va trebui să îi porţi cu credinţa
iubirea, cât vei trăi! Priveşte doar cerul şi vei trece peste creastă, priveşte
cerul şi lasa Marele Zeu să îţi cântărească paşii! Dacă paşii tăi, sufletul tău
venind aici e mai greu decât aceşti norişori de pâclă, atunci vei cădea! De
ţi-e sufletul uşor, iubirea ta va face pod peste vârfuri, de nu te-ai prihănit
niciodată cu răutate, atunci calca fără grijă şi ne vom vedea mai târziu.
Bătrânul călca pe ceaţă lăptoasă aşezată pe vârfurile
ascuţite. După câţiva paşi era mistuit ca o fantasmă de ceaţă aceea eterică.
Era singur şi nu avea dreptul la îndoială, nu avea dreptul decât la gândul
curat pentru a trece dincolo. Privea cum stamosul lui calca sigur pe propria
credinţă, se gândea atunci la el, cel ros de întrebări, de atâtea frământări,
se gândea la el, cel măcinat de îndoială, cel parcă condamnat paranoic să nu
aibă încredere în nimeni. Gândurile lui erau grele, niciodată nu iubise atât de
mult, încât să aibă încredere totală, poate tocmai neîncrederea lui generase
toate dezamăgirile trăite până atunci. Fiul acela de munteni calca însă plin de
credinţă, credinţa lui îi uşurase trupul până la sfidarea gravitaţiei, lipsa
lui de îndoială îl făcuse să ajungă pe vârf la Omu. Încrederea şi cuvintele
oamenilor dragi creează mereu punţi, dar câţi oameni nu amăgesc prin cuvinte,
cât de otrăvite sunt cuvintele uneori! Cât de greu apasa ele pe suflet, se
întrebă dacă vreodată ar putea crede aşa şi ştia în mod cert că nu.
Mâine, condus de lup va pătrunde în împărăţia
subterană să transmită solia marelui zeu. Lupul deveni bătrânul, strânse
mâinile în formă de stea, apoi din ele ţâşni o flacără şi apoi în stâncă se
aprinse un foc, ardea pur şi simplu din stânca fără lemne, era doar o flacără
incandescenta ce încălzea tot vârful muntelui. Îi zărea ca într-un film,
bătrânul îi spunea continuu ceva lui Nită, dar era într-o limbă veche,
neştiută, tânărul îl întrerupea când şi când cu întrebări scurte, lăsând
ruşinat capul în pământ după fiecare. Bătrânul răspundea monoton şi lung la
fiecare întrebare. Noaptea a trecut, primele raze ale soarelui păreau a
incendia Bucsoiul, tot muntele, mai întâi roşu, apoi portocaliu, se diluă în
gălbui până când îşi recapăta culoarea dintotdeauna.
Lupul please deja, Nită porni spre culmea Doamnelor,
apoi în jos, către peşteră secretă, sălaş al marelui zeu, drumul era uşor de
data asta, ajunse în fata marii peşteri pe la amiază, era ultima dată când
vedea soarele. Adresa o rugă marelui zeu şi apoi intră în peşteră, cu fiecare
pas întunericul devenea mai adânc, acum nu mai vedea deloc, dar trebuia să
meargă aşa până când marele zeu se va îndura să îi lumineze calea. Pe măsură ce
înainta o lumină albăstruie diafană începu să lumineze stâncă, o urmă şi
ajunse undeva într-o sală imensă de piatră. Aici văzu un băiat de vârsta lui,
îmbrăcat în haine albe de în, îl întâmpină politicos şi îi făcu semn să-l
urmeze pe unul din culoarele ce ieşeau din sală. Ajunseră într-o sală mai mică,
cu laviţe tăiate în stâncă.
-
Rămâi aici! Vei sta în sala asta timp de trei zile. Vei bea doar apă care curge
acolo pe perete şi nu ai voie să dormi! Timp de trei zile te vei gândi doar la
tine, la mesajul tău pentru marele Zeu. După ce te vei purifica vei, putea
merge mai departe pentru a-l cunoaşte.
Trei zile se gândi la el, la viaţa veselă trăită
acasă, la părinţii lui, mândri că tocmai el dintre atâţia fusese ales. Dar, mai
ales, se gândea la Stanca, blonzie şi subţire la trup. Îi promise că îl va
aştepta şi o viaţă întreagă de s-ar întoarce, era statornica asemeni munţilor.
Se gândea la ea şi simţea dureros senzaţia de dor, simţea cum vrea să plângă,
să se întoarcă, să lase baltă totul, să se umple de ruşine, numai să fie cu ea.
Se gândea și la fiecare dintre mesajele date de cei 12 bătrâni lângă focul
stins din noaptea de sânziene. În prima zi rezista, oricum nu ştia cât mai are,
în întuneric timpul trece altfel, puteau fi trei zile sau trei ani la fel de
bine. Ştia că a mai trecut o zi, pentru că în fiecare dimineaţă venea tânărul
să îi spună. Ultima zi se gândi la el şi la dragostea pentru Stanca, simţea din
ce în ce mai dureros lipsa ei, era prima dată când erau despărţiţi…
Trecu şi ultima zi, era timpul să meargă la marele
zeu, tânărul îi aduse un rând de haine de în, albe.
- Vei
intra prin galeria aceea, te va duce tunelul în marea sală. Acolo vei vorbi cu
marele zeu, îi vei spune totul.
-
Asta înseamnă că odată trecut dincolo voi fi mort.
- Da,
vei muri, dar vei renaşte. Vei sta acolo lângă marele zeu timp de trei ani,
acolo e înţelepciunea lumii adunată în pietrele misterioase. Nimeni nu poate
citi pe ele, afară de marele zeu. Îţi va citi cele mai sacre porunci, vei afla
toată învăţătura lumii, va trebui să ai doar mintea deschisă, vei auzi fiecare
cuvânt o singură dată, fiecare taină se revelează o singură dată, nimic nu se
scrie şi nu se taie în piatră. Caută de baga totul adânc în inima ta, vei
transmite toate astea urmaşilor tăi.
-
Adică mă pot întoarce la mine în sat?!
-
După trei ani zeul va decide ce va face cu tine.
Trecură trei ani, tânărul îl aştepta pe Nită să iasă
prin galerie din marea sală, nu se schimbase deloc. Ieşi şi Nită, era adus
puţin de spate, avea un aer palid de la statul în peşteră, ochii însă ardeau ca
nişte flăcări. Mersul îi era plin de forţă, tânărul aproape copil dispăruse,
acum era un bărbat puternic.
- Ai
un singur lucru de făcut!! Acum ştii totul, ai aici două pietre, atinge-le şi
alege-ţi destinul. Tu decizi ce vei face cu viaţa ta de acum încolo.
Atinse prima piatră. Vedea acum o curte regală, vedea
soldaţi şi curteni, erau toţi aliniaţi şi-şi aşteptau regele, el păşea mândru
către tron, era un rege bun, cârmuia tara de 10 ani şi ţara înflorise…apoi din
piatră nu se mai arăta nimic. Acea piatră îi dăruia măreţia pământească, era
regele poporului său.
Atinse și a doua piatră! O zări pe Stanca, era la fel
de zveltă cum o lăsase, el calcă apăsat pe poteca din sat, iar ea îl întâmpină
zâmbind: dragul meu, te-am visat, primeşte buchetul de sânziene al fecioarei,
trăieşte alături de mine. Stanca îi fusese sortită, buchetul de sânziene era
semnul dat de zeu, nu putea sparge legământul oricât l-ar fi ademenit gloria.
Luă în braţe piatra a doua, piatră care îi împlinea dragostea.
Tânărul îi arata acum prima piatră, înţelese şi o mai
atinse o dată. Acum se vedea un rege bătrân, conducea o ţară bolnavă, oamenii
erau tot mai răi, dacă la început se temeau de el, pe măsură ce şi-a arătat
blândeţea, nimănui nu i-a mai păsat. Oamenii au revenit la viciile lor, erau
răi, nepăsători, cei puternici îi prădau pe cei slabi. Omenirea nu se putea
schimba, indiferent ce lumina ar fi atins-o.
- Ai
trecut ultima încercare! Ai citit corect semnul, acum iniţierea ta e
desăvârşită. Du-te la oamenii tăi, dă-le răspunsul marelui zeu. Trăiţi la fel
mai departe, duceţi din generaţie în genaratie bunătatea şi dragostea.
Nită pleca, după 3 zile ajunse acasă, Stanca îl
întâmpină aşa cum o visase, cu buchetul de sânziene. Era mai palidă şi mai
tristă, deşi puternică, dorul o arsese şi pe ea. Se făcuse seara, porni cu
Stanca prin grădină plină de pomi, fânul era proaspăt cosit, adunat în căpiţe
mici, împrăştia un miros înebunitor. Era vremea când înflorea teiul, ei se
plimbau mana în mâna prin grădină. Se priveau la lumina palidă a lunii,
aşteptarea o schimbase, dar tot frumoasă era. Părul de culoarea spicelor de
grâu uşor ondulat, ochii vii şi şugubeţi, pielea albă ca marmură. O prinse în
braţe şi o frânse de mijloc, se sărutară cu foc. Apoi se înveliră cu fânul
moale şi se iubiră lung până dimineaţa.
A doua zi Nită pleca singur, în grădina se opri
într-un loc plin de cremene, dădu cu toporul în pământ, săpa de zor, piatră era
tare, după câteva ceasuri îi strică toporul. Luă altul, timp de şapte
zile a săpat continuu. Seara mâinile erau pline de sânge, dimineaţă erau
perfect vindecate. Apoi, după ce sparse stânca ţâşni apă, o apă rece şi
cristalină, era cea mai pură apa din zonă, ştia că acel izvor nu va seca în
veci. Dădea generaţiilor viitoare un izvor să-şi ude rădăcinile. Până toamna
târziu încropi o casă din bârne, a lucrat zi de zi, de dimineaţă din zori până
seara târziu, cu fiecare zi casa se ridică asemeni unui palat. Când a fost
gata, se uni în fata cerului cu Stanca, îşi jurară credinţă unul altuia, fără
martori, alţii decât cerul şi marele zeu. Nu a trăit ca un iniţiat, a avut
şapte copii, a iubit-o până la moarte pe Stanca, fata subţirică ce îi păstrase
speranţa vie în suflet. Îşi trăise frumos şi simplu ursita şi lăsase urmaşilor lui
o fântână din care apa nu seca niciodată.
Bucur recunoştea acum partea de grădină la care
bunicul lui ţinea cel mai mult, fântâna aceea mică, cu cea mai bună apă din
ţinut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu