Roman Capitolul 8

CAPITOLUL 8

   Adormise iarăşi târziu, de ceva vreme rareori adormea mai devreme de ora trei. Era obosită, petrecuse până târziu cu prietenii ziua de naştere la un restaurant cochet din oraş, se simţise bine, deşi nu voia să recunoască faptul că trecerea anilor o cam deprima. Era o femeie frumoasă, îşi păstrase un farmec deosebit, o îmbinare splendidă între şcolăriţa cu minte brici de pe vremuri şi o adevărată doamnă, plină de stil calculat, aristocratic. Dimineţile o găseau invariabil singură şi obosită, obişnuia să se trezesca încet, să mijească mai întâi ochii, să se convingă de nouă zi ce tocmai a apărut. După o vreme se dădea jos din pat, obişnuia să se privească apoi în oglindă înalta din dormitor, avea un trup frumos, întreţinut şi de exerciţiile fizice.

Tresări, miji ca de obicei ochii mari căprui, puţin deranjată de lumină de afară, simţi gleznele îngheţate, dar moleşeala asociată trezirii era mult prea plăcută ca să facă vreo mişcare în clipa aceea. Se simţea oarecum ciudat, privită de cineva, în mod normal nu prea ar fi avut cine, era o dimineaţă târzie de luni, simţea privirea aceea caldă pe gambe, pe coapse, pe umerii dezgoliţi de tricoul larg şi vechi. Era un tricou inscripţionat cu Iron Maiden, formaţia favorită din liceu, o ultimă riposta la adresa celor din jur care nu prea îi mai acceptau acele teribilisme de odinioară. Nu se jena, simţea o privire caldă şi plină de dorinţă, ştia că e doar închipuire, dar îi plăcea să se lase cu voluptate prada senzaţiei. Tresări, însă, când simţi o mână caldă pe păr, simţi cum depărtează o şuviţă rebelă ce îi acoperea ochii, simţea cum îi atinge timid fata, era prea real ca să nu tresară. A deschis ochii mari - cine ar fi putut fi în casă la ora aceea? -, se temea puţin. Se întoarse în direcţia mâinii, era speriată de-a binelea acum. Lipit de perete era un bărbat, de înălţime medie, părea destul de solid, îmbrăcat într-o haină albă imaculată ce părea cusută dintr-o singură bucată. Albul ăsta îi dădea un aer de spectru, dar faţa arsă de soare, încheiuturile puternice, ochii cu scântei metalice îl făceau să pară real. Îl privea, faţa nerasă îi dădea un aer sălbatic, primitiv, părul lăsat să crească cu ceva vreme în urmă cădea puţin deasupra urechilor, părea impasibil, dar îi privi ochii şi tresări, erau calzi şi plini de iubire acum, dispăruseră acele luciri metalice de mai devreme, nişte ochi în perfect contrast cu faţa dură. Erau umezi, aproape plânşi, simţea cum se pierde în adâncul lor, era o senzaţie ciudată, ştia că mai văzuse acei ochi, ştia că mai văzuse acel chip, o durea, însă, că nu reuşea să îşi amintească. Nu se mai temea de el acum, simţea doar că îl cunoaşte, că inima i se umple de dor privind la el, întinse mâna să îl atingă, dar în clipa imediat următoare a dispărut. O durea fizic despărţirea, era convinsă că acel om a fost acolo pentru o clipă, simţea o arsură în inimă în modul cel mai fizic posibil, ar fi vrut să îl poată reţine, simţea că are atâtea să îi spună, se simţea atât de singura fără acei ochi în care se putea pierde preţ de o clipă sau o viaţă întreagă. Sări din pat, nu se mai admira în faţa oglinzii, se îmbrăcă repede. Simţea o stare de agitaţie, abia aştepta să vina noaptea, să închidă ochii, ştia că o să-l viseze. Acum ştia de unde îl cunoaşte! Chiar în noaptea în care se aniversa se visase făcând dragoste cu acest necunoscut într-o poiană de munte, era un vis atât de real încât se bucurase din toată fiinţa ei, se simţise atinsă calm şi tandru, îşi amintea că dansase cu tălpile goale în rouă, visase că la plecare i-a promis că se va întoarce. Rămăsese cu o dată ciudată, peste doi ani, în decembrie pe 3 decembrie! De ce??? Aaaa, își amintise până la urmă, atunci s-ar fi împlinit 1000 de zile de când îi văzuse prima dată chipul în acea zi când intrase Bucur în munte. Îi spusese asta în noaptea în care s-au întânit, dar senzațiile de atunci, trăite parcă atât de real o copleșiseră.

Trecuse peste întâmplare, rareori dădea importanta viselor, era totuşi o fată pragmatică şi realistă. Se bucurase tot week end-ul, casa a fost plină moment de moment, aproape uitase cu totul visul, dar acum acelaşi chip revenea, aceiaşi ochi trişti, dar care emanau forţa, acelaşi zâmbet blând. Simţea că, dacă ar sări în acei ochi, ar putea pluti ca într-un bazin plin cu apă călduţă şi limpede. Oglindită în ei avea libertatea pe care i-o dădea înotul. Adoră să înoate, simţea în acele clipe că se detaşează de o lume în care adesea nu se simţea bine, simţea că e liberă, că nimeni nu îi poate cere ceva acolo, în apă limpede. Acum vedea în acei ochi un alt refugiu unde să fie liberă, un loc în care ştia că nu poate intra decât ea. Se întreba cine este acel necunoscut, e oare real sau e doar o plăsmuire a minţii.

Era prea agitată, trebuia să meargă la Sinaia să înoate, petrecea adesea câteva ore înotând, uitând de tot acolo cu capul adânc cufundat în apă limpede. Alteori se scufunda pur şi simplu în cadă imensă din baia de la parter, stătea acolo minute în şir acoperită de apă şi refuza să mai gândească la ceva. Voia să schimbe ceva în viaţa ei, dar nu ştia ce. Pe măsură ce urca spre munte, masivul se vedea tot mai clar, simţea o chemare într-acolo, îi plăceau munţii, îi admiră, dar niciodată nu simţise o dorinţă mai mare ca acum de a urca. A parcat aşa cum o făcea de obicei, apoi a intrat grăbită la piscină. A sărit în apă fără să îi mai pese de ceva, a rămas o vreme cu capul sub apă, aproape sufocată a sărit la suprafaţă şi a tras cu voluptate aer în piept, ca un nou născut ce învaţa să trăiască primele lui clipe. Era o femeie superbă, trupul acesta arată perfect. Înota de trei patru ore, deja pierduse şirul, era obosită, dar nu voia să iasă, i se părea că vede acel chip oglindit în apă. La plecare nu s-a putut abţine să nu urce până la cota 1400 cu maşina, se apropia seara, aerul rece îi dădea o senzaţie plăcută de libertate, era obosită de la înot, dar fericită. Vântul cald îi adia în părul încă umed, se simţea ca în acel vis cu tălpile pline de rouă, simţea o chemare muta către acele stânci, se temea, însă, de ele.

Ajunse acasă pe înserat, băiatul, dragul ei băiat o aştepta, o umplea mereu de bucurie modul simplu în care o strângea în braţe. Îl adoră, era cea mai mare bucurie a ei. Era, însă, un mare ştrengar şi ştia mereu să obţină câte ceva de ea. Se îmbrăţişară mult, au râs şi s-au jucat o vreme. Apoi, a rămas singură ca în fiecare seară, singură în patul acela mare. Încerca să citească ceva, dar nu avea starea pentru asta, la televizor nu se mai uita de ani de zile, încerca să comunice cu prietenii pe net, dar curând o apucă plictiseala. Nu-i era nici somn, în minte îi venea o melodie ce îi plăcuse mai demult, se numea My Light, o ascultă în tăcere, chitara şi vocea aceea răguşită îi intrau direct în suflet. Închise ochii, îi ţinu aşa multă vreme, spera ca la sfârşitul melodiei să îl vadă din nou pe acel străin, să îi spună aşa cum tot repetă obsesiv inceputul de cântec “Here I am!”, să îi prindă mână caldă şi să o pun apoi faţa ei, să plângă încet de dor pe acea mână. Era un sentiment ciudat de aşteptare. Auzi vocea aceea.

- Here I am! Nu deschide ochii, păstrează-mă în visul tău!

- Nu îi deschid, exişti cu adevărat?!

- Da! Sunt un om ca şi tine, momentan însă soarta nu vrea să ne întâlnim, dar ştiu că într-o bună ne vom vedea şi atunci vom rămâne împreună pe vecie. Eu cred în asta. Acum însă sunt doar un vis, deci ţine ochii închişi.

- Cum te numeşti?!

- Bucur e numele meu, e un nume ciudat pentru că nu e numele de familie. La început mă simţeam aiurea când mă prezentam aşa, acum m-am învăţat. Tu cum te numeşti?

- O să râzi, ai mei au fost şi mai ciudaţi, mi-au spus Alba, cred că de la romanul acela de Gâb Mihaiescu. Şi eu mă simt ciudat când mă prezint. Bine ai venit în club! De unde vii?!

- Nu te grăbi să afli, nici eu nu te voi întreba nimic, hai să ne cunoaştem câte puţin în fiecare zi. De fapt noi ne cunoaştem! Am acest sentiment.

- E ciudat ce mi se întâmplă, de unde ştiu că nu eşti doar un vis??!

- Pentru că voi veni la tine seara de seară, pentru că în fiecare miez de noapte o să fiu aici, o să te aud, o să îţi alin singuratea. Eu te-am visat cu ceva vreme înainte, faptul că ştiam că exişti m-a ajutat să trec peste un moment dificil din viaţă. Nici măcar nu ştiam pe atunci cum arăţi, doar speram că eşti reală, doar speram să îţi pot vorbi. Multe seri ţi-am vorbit fără să mă auzi, fără să ştiu dacă vorbesc cu tine sau cu nevoia de speranţă din mine. Apoi, te-am zărit preţ de o clipă, erai exact aşa cum eşti acum, acelaşi chip, aceiaşi ochi, până şi acelaşi suflet. Eram fascinat de tine, îmi ajungea să ştiu că exişti pentru a fi altfel de om, pentru a renaşte asemeni phoenixului.

- Aş vrea să cred tot ce spui, dar poate e doar visul meu. Oricum, aş vrea să nu pleci fie şi măcar din vis!

- Nu voi pleca niciodată, să mă aştepţi în fiecare miez de noapte. Mereu voi fi cu tine. Te voi săruta de noapte bună şi o clipă mai târziu de bună dimineaţa! Aşteaptă-mă! Când soarta va vrea să nu ne mai despartă nimeni şi nimic, atunci ne vom vedea! Ai rabadare, avem toată viaţa să ne iubim.

Simţi buzele moi şi fierbinţi sărutând-o, cast ca o adiere. Simţea răcoare şi căldura în acelaşi timp, simţea cum peste ei se revarsa dragostea ca într-o ninsoare de petale albe. Nu voia să deschidă ochii, mâinile ei, însă, îi înconjurau gâtul, îl strângea puternic, se temea să îi dea drumul, era al ei, ştia că este pentru totdeauna al ei. Mâinile puternice îi mângâiau părul moale auriu, se simţea pierdută ca la pieptul unui uriaş, simţea căldura cu care o ţine strâns în braţe. Simţea dragoste fără să audă măcar un singur cuvânt. După multă vreme plângea, îl uda cu lacrimile ei, îl înlănţuia cu aceste mici fărâme de durere pentru vecie. Ştia că e al ei, nu mai voia să ştie nimic altceva. Au adormit îmbrăţişaţi, pur şi simplu a dormit cu capul lipit de pieptul lui, a ascultat bătăile inimii, a simţit căldura lui. Dimineaţa, când s-a trezit speriată, dispăruse. Apoi zâmbi fericită. Pe pernă era o mică frezie înflorită, o frezie albă, mirosea superb iar ea trăgea cu nesaţ din mireasma ei. Ziua se anunţă toridă, nu avea chef să iasă afară, nu avea chef să se ridice din pat şi nu avea chef să schimbe acel tricou vechi şi atât de drag. Simţea cum ţesătura lui păstrează amintirea nopţii trecute. Nu crezuse niciodată că te poţi îndrăgosti aşa de un om pe care nici măcar nu l-ai văzut vreodată real. În dragoste se considerase mereu o sceptică, nu credea în dragoste la prima vedere, ştia că mai devreme sau mai târziu oamenii dezamăgesc, că marile amoruri sfârşesc lamentabil în divorţuri zgomotoase. Acum, însă, simţea un alt fior, convingerile i se năruiau pe rând, se îndrăgostise la prima vedere, e drept de o fantasmă, dar ştia că este real totuşi, simţea ca de data asta va ţine o veşnicie. Nu înţelegea de ce simte aşa acum, poate de vină era acel glas monoton şi plin de căldura sau gesturile tandre, tangibile doar în subtilitatea minţii, acel necunoscut îi subjuga gândul. Se privi cocheta în oglindă, avea o față fericită, avea ochii zâmbitori. Se uită mulţumită la trupul ei, se plăcea, se simţea cu adevărat frumoasă, fericirea o făcea atât de frumoasă, încât se plăcea ea însăşi. Nu se mai gândea acum la nimic, ţinea în palmă mică floare parfumată, o biată floare ce parcă o rugă să păstreze vie iubirea ce o cuprinsese. Ştia că dragostea ei de acum este asemenea aceste flori înmiresmate, fragilă şi mică, dar în ea se ascundea atâta forţă, atâta frumuseţe. Pe măsură ce trecea ziua, simţea tot mai acut un gol în stomac, o nelinişte ce nu-i da pace, nu avea chef să facă nimic, voia doar să vina noaptea, să spere că acel om va veni seara de seară într-un vis minunat.

Deschise laptopul şi ascultă vechi melodii, muzica pe care nu o mai auzise de ani de zile, o ascultă altfel acum, cu ochii închişi, muzica era doar coloana sonoră pentru imaginile care i se derulau în minte. Vedea poteci înguste prin păduri de munte, vedea pâraiaşe limpezi, vedea zăpezi bătute de vânt, vedea o plajă pustie şi un foc imens, dar în toate îl vedea pe el, gândurile îi zburau la el, era prezent în toată viaţa ei. Cu ochii închişi, totul era atât de real, auzea vântul, auzea pescăruşii ţipând, auzea glasul lui şoptit repetând la infinit parcă acel “te iubesc”. Era întinsă pe pat, trecuse de multă vreme de prânz, dar nu avea chef să mănânce, ceilalţi o credeau bolnavă, cu atât mai bine timpul rămânea doar al ei. Cel mai des vedea o imagine care îi umplea inima de bucurie, erau bătrâni şi trăiau singuri într-o căsuţă modestă, călduroasă iarna, răcoroasă vara, îi venea în nas mirosul ierbii proaspăt cosite, privea florile pe care de ani de zile le îngrijea cu mâinile ei. Era fericită şi îl aştepta după atâția ani cu aceasi nerăbdare, cu acelaşi fior. Ştia că îi e dor de cineva, ştia că acel om există, credea asta, altfel viaţa şi-ar fi pierdut sensul. Ascultă muzica ei de suflet şi ştia că nu va mai fi singură în veci, ştia că orice şoaptă a sufletului ei va avea ecou în pieptul altcuiva, închidea ochii şi se visă goală pe plajă dansând în jurul unui foc imens, ce îşi putea dori mai mult. Simţea fizic briza, vântul cald al marii cum o cheamă, simţea mâinile ce o cuprindeau avide, mâinile ce niciodată nu i-ar fi dat drumul. Iubea amurgul, iubea trecerea zilei către miezul nopţii, iubea să-l aştepte, iubea să îi fie dor.

Venise iarăşi noaptea, privea obiectele din jur la lumina slabă a unui bec de afară, din stradă, cauta un dans al umbrelor pe pereţii semiobscuri ai casei, se apropia miezul nopţii, închise ochii în aşteptarea unui sărut de noapte bună, urmat de unul geamăn de bună dimineaţa. Cu ochii închişi simţi adierea, apoi sărutul moale pe buzele însetate, venise, era iarăşi fericită, dorul se mai potolea puţin, pentru a reveni mai arzător, mai însetat, mai dornic de atingere. Ţinea ochii închişi, îi ştia deja chipul, îi ştia sufletul, avea impresia că îl cunoaşte dintr-u începuturi. Îl ştia, mai avea doar să îl descopere, apoi să îl păstreze al ei pantru totdeauna. Abia aştepta să îi cunoască povestea, ştia că i-o va spune, ştia că acest om nu e doar o plăsmuire a unui vis singuratic, era real, trebuia să fie, altfel iubirea asta ar fi fost doar o iluzie. Se ţinură în braţe până târziu spre dimineaţă, nu putea adormi câtă vreme stătea în braţele lui, se temea că totul ar putea fi doar o himeră, încă ezită, trecuse de vârsta la care credea în poveşti, de fapt nu crezuse niciodată în poveşti.

Niciodată nu a fost ocrotita, răsfăţată, acum în braţele lui se simţea ca un copil, protejată, liberă să creadă în orice poveste, fie că era cu un prinţ broscoi, fie că era cu Moş Crăciun. Acum putea crede, acum nu se mai temea să spere, ştia că într-o zi viaţa îi va aduce fata în faţă, că iubirea lor ce azi abia înmugureşte va fi până atunci un fruct copt, un fruct de o frumuseţe neasemuită.

Era dimineaţă şi dormea din nou, dormea ca un copil, se simţea copil, ori asta sună a renaştere, ştia că va fi un alt om, ştia că va trăi din nou bucuria lucrurilor mărunte. Tot ce dorea era ca visul să continue, să nu se mai trezească niciodată la o realitate goală şi însingurată, dormea, iar el îi şoptea cald în ureche, va continua, it will be forever my light!

Era o dulce împăcare, urâse viaţa, urâse o vreme tot ce i-a dat Dumnezeu să ducă. Era copil,  nu împlinise 10 când părinţii au divorţat, era şocant să vadă o iubire fantastică, o iubire ca în filme destrămată. O durea depărtarea, locuise o vreme la Sinaia, vedea zilnic munţii, apoi a trebuit să plece la Ploieşti cu mama şi ceilalţi fraţi. Erau vremuri grele, mama ei era atunci, ca şi acum, o femeie a cărei mândrie depăşea cu mult instinctul de conservare, a ales să ducă viaţa singură, fără ajutorul nimănui. Apoi, a căzut, oboseala, grijile i-au făcut inima praf la 30 de ani, erau singuri, ea fraţii ei mai mici, nici nu voia să îşi amintească acele vremuri. La un an după asta tatăl ei murise, aşa pe nepusă masă, de inimă rea cum se zice. Era o pierdere imensă pentru toţi. Era un om tare tandru, un om sensibil pe care însă îl ura pentru ceea ce îi făcuse mamei, nu credea să îl ierte vreodată. Voia să crească, să îi arunce în faţa tot ce simţea pentru el, şi el murise, nu apucase să îl certe şi să îl ierte cu inima curată de copil. Se refugiase în învăţătura, era olimpică la tot, cânta la chitară, făcea balet, era mândria şcolii, nota maximă la bacalaureat, intrată în primii 30 la medicină la Bucureşti. Trăia din bursa de merit şi din jobul extenuant de asistentă la Spitalul Floreasca. Lucra pe cea mai dificilă secţie, după cea de urgenţă şi poate şi cea de terapie intensivă, lucra la etajul 4 la neurochirurgie. Ducea viaţa cu greu, era însă fericită, uitase muncind lipsurile copilăriei şi adolescenţei, uitase pentru că fără uitare iertarea nu era posibilă. Era în ultimul an, urma licenţa şi apoi rezidenţiatul, urma să vină în sfârşit primăvara, pe trotuarele murdare mai erau doar petice de vagi amintiri a ceea ce fusese o iarnă destul de dificilă. Intră în tură în seara aceea, era obosită, faptul că dormea doar 2-3 ore pe noapte, chiar dacă nu evidenţia urme fizice, lasa clar urme adânci în suflet. După ora 23 a primit un rezerva 411 un pacient, era un tânăr, evident sportiv, operat de urgenţă, cu multiple leziuni pe creier. Citise cu durere fisa, avea şanse minime de supravieţuire, ori chiar şi aşa, ar fi avut o viaţă de coşmar, presupunând că scapă. Nu îi ştia povestea, ştia doar conform fisei ca la 12 şi la 6 trebuie să îi bage în perfuzie un set de antibiotice. Îi plângea sufletul văzând acel om, acea viaţă care urma să se stingă, îşi spunea că Dumnezeu chiar nu a putut crea lumea aşa, paradoxal de nedreaptă.

Tresărise, în spatele ei auzise paşi, ea mergea ca o pisică de uşor, în primul rând din respect pentru pacienţi, apoi pentrun că încălţările erau foarte comode, saboţii de serviciu, cu o talpă din cauciuc microporos. În spate însă cineva tropăia apăsat, se întoarse să certe acel om, puţin respect pentru bolnavi, ce naiba, când tresări. Era un tânăr frumos, cu aliura de sportiv, neras şi cu ochii plini de cearcăne, asta nu-l făcea însă mai urât, nicidecum, îi dădea un aer mai dur, mai western. Brusc a tăcut privindu-l în ochi, avea nişte ochi atât de blânzi, acum îi aminteau de ochii necunoscutului de care fără să vrea se îndrăgostea acum:

-         Bună seara, nu vă supăraţi îl caut pe Ciprian Nedelcu, am înţeles că l-au adus de la urgenţe aici.

-         Bună seara, da, cred că e cel noi de la 411, nu aveţi voie să îl vizitaţi la ora asta, şi oricum nu-i conştient.

-         Ştiu, voiam doar să întreb despre starea lui, nu puteam aştepta şi nici să sun pentru asta.

-         Sunteţi rudă sau prieten?

-         Este cel mai bun prieten, ne ştim de la grupa mică din grădiniţă, am copilărit în acelaşi cartier, am mers la aceiaşi scoala....

-         Nu e treaba mea, dar ce a păţit? Accident de maşină?!

-         Nu, a căzut de pe munte, o cornişă, urmată de avalanşa, era cu un alt prieten de-al nostru, acum regret că nu am mers cu ei, celălalt a murit din păcate.

-         Dar pe vremea asta pe munte, mă gândesc ca totuşi, nu era ok, şi apoi bine că aţi scăpat, nu era cazul să mai avem o victimă doar din solidaritate.

-         Ştiu, muntele era pasiunea lui, e pasiunean noastră din adolescenţă, e puţină nebunie, ştiam că într-o zi ne vom despărţi de la această iubire de munte, doar că nu credeam că aşa repede...lacrimi începeau să curgă din ochii lui mari şi calmi.

-         Îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră, din păcate şansele sunt minime de supravieţuire, nu vorbim ca în cazul în care scapa...din păcate..va fi o viaţă îngrozitoare, chiar regret.

Străinul plecase, nici măcar nu-i reţinuse numele, ce mai conta, era un om trist care pierdea un prieten, nu era nepăsătoare, dar evita compania oamenilor trişti, se temea de ei, se temea pentru echilibrul său emoţional pe care abia îl regăsise după acel coşmar numit adolescenta. Peste două zile, când intrase în tura de noapte iarăşi nu mai găsise bolnavul, aflase din fisa că fusese mutat la subsol, la Coliva cum îi zicea bătrânului patolog, un om gras şi jovial, dar de o jovialitate englez macabra, glumele lui au făcut numele uitat, chiar dacă pe uşa îi scria adevăratul nume, tot spitalul îl ştia de Nea Coliva. Regretă vestea, ştia, serviciul la Floreasca o învăţase cu atâtea drame zilnic, cu atâţia oameni care mureau sau rămâneau marcaţi pe viaţă...iarăşi se întreba dacă Dumnezeu chiar vede lumea în care trăim noi oamenii. Era trează acum, varsă o lacrimă pentru această amintire. Pe la  orele 22 venise el, cu un buchet de frezii galbene, îl privea mirată.

-         Bună seara, mă scuzaţi, am venit neanunţat, dar mă gândisem că dacă tot e 1 martie să vă aduc şi eu un „martisor’...

-         Bună seara, mulţumesc mult, nu mă aşteptam...şi florile sunt superbe, mulţumesc încă o dată..

-         Cu mare bucurie...şi am uitat data trecută să mă prezint, Petre, Petre Georgescu...

-         Încântată! Lorena...mmm...ce ciudat, eu mă numesc Petrescu! Pe atunci îi suna atât de ciudat să o cheme Alba că evita să se prezinte pe acest nume, afară de locaţiile în care trebuiau folosite acte oficiale, implicit numele întreg, în care nu avea de ales, suporta de la zâmbete ironice la miştouri grosolane în rest, se prezenta doar pe un nume care chiar nu-i plăcea deşi era numele ei.

-         Pot să stau puţin cu tine de vorbă, schimbase deja modul de adresare, mai firesc, erau de aceiaşi vârsta.

A stat până dimineaţa în schimb, a aşteptat-o pe holul gol când făcea tratamentul, a plecat la un non stop şi i-a adus cola şi biscuiţi săraţi, i-a povestit viaţa lui de la un capăt la celalt, era student în ultimul an la Instalaţii, în Politehnica, era sigurul copil al unei familii de oameni ai muncii cum se zicea, tatăl lui maistru la Vulcan, mama şefă de raion la magazinul Titan, trăise o copilărie echilibrata fără să îi lipsească nimic, asta se vedea, iubea viaţa ca un nebun. Trăise cea mai frumoasă primavara, se vedeau cât de des se putea, îl îndrăgea, îi plăcea timpul petrecut cu el, nu ştia clar dacă îl iubeşte, ar fi zis că da, deşi adesea se simţea lângă el ca lângă tatăl care plecase prea devreme, ca lângă un frate, erau însă de departe cei mai buni prieteni.

Era 30 aprilie, plecau dis de dimineaţa din gara de nord la Buşteni cu trenul, personalul era plin de tineri, abia au găsit loc, pentru ei şi rucsaci, urmau să rămână în staţia meteo din Omu, la prietenii lui Petre. Au urcat veseli pe Valea Cerbului, au ajuns epuizaţi la cabana pe vârf, apoi au rămas în staţie îmbrăţişaţi pe un pat lat şi vechi de la etajul 1. Condiţiile erau mai mult decât spartane, dar cui îi pasa. Seara văzuse în privirea lui ceva trist:

-         Petre, ce-i cu tine, eşti trist??

-         Deloc, am doar o stare ciudată, mi-e dor de Ciprian, de traznaile lui, parcă munţii nu mai sunt la fel acum.

-         Ştiu, aşa e mereu, când pierzi un om drag, viaţa nu mai niciodată la fel, ştiu, crede-mă, e îngrozitor.

-         Tocmai, dar noi suntem vii, hai să ne bucurăm de noaptea asta.

O sărutase lung, plin de dorinţă, cum nu o mai făcuse până atunci, se iubiseră apoi nebuneşte pe acel pat vechi. Era prima dată când făceau dragoste, ştia că îl iubeşte şi pentru prima dată găsise liniştea în braţele unui om. Îi plăcea seninătatea lui, modul în care iubea necondiţionat viaţa, îi plăcea starea aceea, un veşnic „se poate”...ştia că lângă el totul se poate. Îşi dorea să trăiască toată viaţa aşa...era prima ei zi de fericire după ce copilăria îi fusese franta şi înlocuită cu nefericire. Dimineaţa Petre părea palid, avea o paloare atât de ciudată:

-         Cei cu tine iubire?? Ce ai??! Ţi-e rău?

-         Nu, nu ştiu ce am, o stare ciudată, dar hai să nu-i dăm importanţă.

-         Nu ştiu, nu-mi place cum arăţi, ar trebui să coborâm cât mai repede...

-         Nu vom cobari repede, pentru că îţi voi arăta cel mai frumos traseu marcat din aceşti munţi, vom cobari Bucsoiul Mare până la Pichetul Roşu, apoi vedem dacă Diham sau Poiana Izvoarelor, pentru încă o noapte.

-         Abia aştept, nu credeam să îmi placă munţii, îmi dau un sentiment straniu de sfinţenie.

-         Aşa şi sunt, sunt o imensă catedrală, îi bântui din adolescenţă. Ştii se zice că aceşti munţi sunt plini de galerii secrete în care încă locuieşte Zamolxis, apare uneori îmbrăcat în straie albe ca un bătrân cu barba şi părul alb....

-         Daaaa....şi pentru cine e cuminte şi papa tot are şi jucărie la pachet nu?!

-         Nu glumeasc, Ciprian chiar credea că în munţii aceştia e o energie nebănuită, mi-a povestit că o dată s-a întâlnit cu un tip ciudat care arată cu o vârstă între 20 şi 60 de ani..râdea...

-         Ştii, nu aş vrea ca omul ăsta să ne spargă casa..vorbea deja de casa lor, nu am putea da deloc descrierea...mă rog, seamănă cu tine, ai 25 şi arăţi de 75...

-         Răutate...lasă că vedem noi

Au plecat, au spus rămas bun, după jumătate de ora erau în şeaua de unde se coboară în Valea Morarului, priveau în fata Bucsoiul, era o zi superbă.

-         Uite..îţi propun să facem o pauză de 10 minute, eu iau puţin traseul acesta nemarcat, vezi potecuţa aceea îngustă, o să intru pe ea şi tu o să îmi faci de aici o poză...hai abia te odihneşti puţin

-         Nu vreau, tu nu vezi ce abrupt e?? Hai te rog, facem poze altă dată, nu îmi place deloc...

-         Mă întorc repede, promit...şi plecase pe acea potecuţă abia vizibilă unui ochi neexperimentat...se oprise aproape de creastă...îi făcuse două poze superbe, apoi brusc pământul se cutremură pentru ea, îl văzu mai întâi alunecând, apoi...închise ochii pentru ca totul era infioarator...a aflat după 3 zile de muţenie că murise pe loc.

Nu a avut curajul să meargă la înmormântare, nu a avut curajul să îi privească pe părinţi lui în ochi...şi-a dat licenţa şi a plecat din Bucureşti, nu mai rezistă, fiecare minut petrecut în acel oraş îi amintea de el, îi aducea durerea ce venea parcă din blestem, cum era posibil, se terminase ceva ce nici măcar nu începuse. Făcea stagiatura la Voila la psihiatrie, un spital mediocru, dacă nu modest, dar care o ajuta să uite de gândurile ei, după un an se căsătorise. Făcuse asta ca o provocare, ca şi cum voia să îşi dovedească ceva, oricum nu mai voia să iubească, nu mai avea curajul să iubească. Tresărise doar în ultima zi, când plecase de acolo, văzuse un tânăr ce părea a îi semăna lui Petre, adus sedat de la Campina de la municipal, văzuse în fişa o tentativă de suicid. Ce dracu avea lumea asta în cap?! Nu apucase să îi vadă ochii, dormea continuu, îl ura acum, asta se chinuia să moară şi medicii idioţi nu-l lăsau să o facă în vreme ce Petre iubea atât de mult viaţa şi el nu mai era. Plecase scârbită de acolo, era ultima zi de medic, renunţase, se înscrisese la ASE la cursurile facultăţii de contabilitate, făcea la fără frecvenţă şi între timp lucra contabilă la firma socrului ei. Erau o familie respectabilă, cam infatuaţi şi reci, dar fără a face nici măcar o dată cel mai deplasat lucru. Căsnicia nu era una soi, trăiau bine, dar simţea ca viaţa trece pe lângă ea, încercase să schimbe ceva devenind mămica, se alesese doar cu un băiat superb, dar relaţia nu era nicicum mai bună. Într-o zi, aşa cum se căsătorise, din ambiţie îi pusese pe masă, după o cină în oraş, la cel mai fiţos restaurant deschis recent, actele de divorţ. Nimeni nu înţelegea de ce a ales să facă asta, pur şi simplu părea o prostie, dar simţea nevoia să se elibereze, să calce pe paşii mamei sale, chiar dacă la capăt erau doar chinul şi îmbolnăvirea prematură. Avusese însă noroc, avea firma ei de contabilitate, mergeau lucururile destul de bine şi reuşise să cumpere prin credit o casă mică într-un cartier nou făcut, o casă cu un living mare la parter, bucătărie şi baie, un mic birou în care ţinea activitatea firmei şi două dormitoare la etaj. Nu era mare, era însă destul, învăţase ca lucrurile mărunte însumate fac mult mai mult decât cele măreţe pe care s-a cheltuit prea mult suflet. Trăia în lumea ei perfectă, avea prieteni, îl avea pe copil şi mai ales se avea pe sine, acum venea acest străin misterios să îi schimbe în totalitate viaţa...era speriată...pentru că simţea ce nu mai simţise pentru nicun bărbat până atunci. Nu era dorinţa, nu era flacăra aia de apare când iubeşti la prima vedere, oricum nu credea în aşa prostie, era un sentiment ciudat că nu îi e străin, că se cunosc şi că au mai trăim împreună iubirea.

Trecea în revista viaţa, pe toţi acei bărbaţi în care căutase un chip cunoscut, în care căutase acea iubire la care nu avea curaj să viseze. Acum ştia că l-a găsit, dar cum să dea de el, ce sentiment frustrant, îl găsise şi de fapt nu îl găsise. Adormise la loc...îi era dor de el, îi era dor de vis, era îndrăgostită.