Frumuseţea e manifestarea fizică a iubirii, în vreme ce iubirea e manifestarea spirituală a sufletului, a părţii de Dumnezeu ce purtăm în noi. Aşa cum Sufletul are nevoie de un înveliş numit Trup, la fel şi Existenţa are nevoie de un înveliş pe care îl numim de obicei Suflet, fără de suflete nu am exista, pentru că numai în suflet avem conştiinţa existenţei, aşa cum numai în trup avem conştiinţa individualităţii. E poate filozofie, e poate filozofie prea înaltă ca să o înţeleg, compehensibilitatea mea are şi ea limite.
Şi mă gândesc la frumuseţe, până la urma frumuseţea dă sens vieţii, pentru că tot ce facem până la urma existând ca oameni e să găsim frumuseţea, apoi să ne învârtim în jurul ei până ce aflăm cel mai bun unghi, punctul din care ea se vede cel mai bine. Zadarnic demers, cu fiecare schimbare de unghi frumuseţea rămâne la fel, e diferită dar la fel, pentru că frumuseţea e până la urmă absolută. Util demers, pentru că atunci când facem asta, orbităm ca un satelit în jurul frumuseţii, ne scăldam în ea şi, la rându-ne, devenim tot mai frumoşi, dacă găsirea frumuseţii dă sens vieţii, gravitarea în jurul ei dă împlinire vieţii. Mă gândesc la iubire, pentru că aşa cum ochii caută frumuseţea, sufletul caută iubirea. Şi urmează acelaşi traseu, mai întâi pleacă în căutarea iubirii, e drum lung şi anvoios, apoi o găseşte, şi gravitând în jurul iubirii, sufletul se încarcă la rându-i cu iubire, radiază iubire. Iubirile sunt atât de diferite, dar întotdeauna pe măsură sufletelor, cei cu suflet puternic, mare, vor trăi iubiri intense, măreţe, iubiri de dimensiuni cosmice, în vreme ce sufletele mai mici vor trăi iubiri mai "pământene", iar alea mici de tot, care nici măcar nu s-ar putea numi suflete decât prin cel mult crearea unei conştiinţe a existenţei, acelea se vor zbate în dorinţe meschine, vor confunda adesea iubirea cu dorinţa, vor confunda adesea a avea cu a exista. Aceia sunt periculoşi pentru că sufletele mici nu au în general bariere morale, pentru că fiind goale nu se satură niciodată, aleargă însetate să adune lucruri evident materiale, pentru că reprezentarea lor e mult mai concretă şi mai facilă pentru sufletele incapabile încă să creeze, prin iubire, frumuseţea.
Dacă aş clasifica sufletele, "EVOLUATE" le-aş numi pe cele capabile de iubire fără corespondent imediat, cele ce există iubind un ideal. Aş trece aici doar două subcategorii, pe cei care ajung să iubească absolut și abstract Adevărul(numindu-l adesea Dumnezeu) şi pe cei care iubesc fără aşteptări materiale de la cel iubit, cei care se iubesc, ca să folosesc un termen cunoscut, "platonic", iubirile în care cuvintele ating mai mult decât degetele sau buzele, iubirile în care emoţiile sunt absolute, iubirile care în ciuda vieţii şi a morţii, în ciuda trecerii timpului, în ciuda existenţei sau stingerii Universului, sunt gata să trăiască pentru totdeauna. Iubirea acestor suflete creează cea mai strălucitoare frumuseţe, pentru că totul e subtil, pentru că ele deja ştiu adevărul, pentru că ideile şi trăirile ce rezultă din astfel de iubiri sunt trepte pe care după o lungă evoluţie vor urca până şi cele mai mici suflete, devenind astfel mari şi creatoare de frumuseţe.
O a doua categorie ar fi sufletele "SPORTIVE" să le zic aşa, cele nu foarte evoluate încât să iubească ideal, dar foarte puternice şi dornice de creştere, acele sufletele în general trăiesc o iubire perfectă, împărtăşită la fel, acele suflete prin tot ce fac se fortifica să devină mai bune, să urce în viitor o treaptă, acele suflete cauta adevărul, sunt aproape de el, au însă uneori şi mici slăbiciuni, care le fac, aproape de adevăr fiind, să ezite. Frumuseţea lor e grandioasă, are formă şi armonie, frumustea lor e sălbatică şi liberă, frumuseţea lor e frumuseţea spontană a naturii, iubirea lor e sport extrem, echilibristica la mare înălţime. Sunt sufletele care pun un miliard de întrebări şi vor accepta mereu că, chiar şi dacă doare, adevărul e mai presus de orice, acele suflete nu vor exista într-o amăgire călduţă, ci vor sări mereu direct în viaţă, pentru a îi smulge toate secretele.
Mai sunt apoi acele suflete "SEDENTARE", uşor grăsuţe, complăcându-se într-o existenţa lipsită de provocări prea mari, sunt sufletele bune şi bonome, sufletele care vor iubi cald, tandru, protector, nu vor face echilibstica, deşi îşi doresc să devină într-o zi specialiştii sportului extrem. În casa lor nu-ţi va fi nici cald nici rece, frumuseţea lor e stabilă, e o frumuseţe generală, panoramatica, ei nu au curaj să dea 'zoom" pe un punct, nu vor avea mintea care să pună miliarde de întrebări şi să nu accepte decât adevărul, vor întreba puţin şi vor accepta cu suficientă mult, pentru ei căldura amăgitoare a iubirii va crea mereu o frumuseţe domestică, o frumuseţe conjugală.
Apoi sunt aceia, prea ”TINERI” ca să inteaga zbaterea, treziţi brutal la existenţă, pentru că trezirea la existenţă se face mereu brutal, aceia ce vor alerga însetaţi după apă, îmbătându-se apoi cu tot felul de licori iluzorii, aceia care caută hrana şi vor ajunge să devoreze tot ce găsesc în jur, aceia pentru care, cum spuneam mai sus, existentă e o trezire brutală, în lipsa de repere vor căuta unele, se vor defini mereu prin acele repere, vor avea repere, în loc să existe. Dar pentru ei existentă e abia la început.
Vorbeam de frumuseţe, ea e generată de iubire, în absenţa iubirii frumuseţea dispare. Pentru împătimitul de munte, peisajul e superb, pentru că iubeşte muntele, dacă nu l-ar iubi, peisajul nu prea ar conta, o fi frumos, dar ghetele au fost grele şi au făcut băşici, picioarele dor, efortul a fost prea mare, muntele e frumos, dar doar privit de jos. Iubirea însă ne poate face să păşim uşor pe creste, pentru că iubirea creează frumuseţe. La fel e şi marea, o iubeşti îţi va spune povestea ei, fiecare val se va sparge în mod unic de ţărm, ai putea sta acolo o veşnicie, în schimb dacă nu vei iubi marea vei descoperi că nispul nu-i foarte moale şi scoicile din el taie în talpă, vei descoperi că pe plajă sunt tot felul de personaje insolite, vei afla că muzica de la terasa de lângă e fix genul pe care nu-l asculţi niciodată şi îl deteşti. Dar despre un lan de grâu plin de maci...cât e de frumos, asta dacă iubeşti acea imagine, altfel...altfel e praf şi canicula şi cine naiba poate să iubească aşa ceva. Dar când iubim oamenii din jur, când le zâmbim şi lumea este locul sigur în care ne dorim să existăm, în lipsa iubirii de oameni nu rămâne oare doar ideea de societate coruptă, plină de vicii şi sofocantă pentru un om cinstit?! Da, poate aşa e, dar să nu uităm, fiecare decide cât de mare să îi fie lumea, fiecare decide dacă în jurul lui accepta oamenii care nu merită iubiţi, pentru că acei oameni cu siguranţă îl vor face să vadă mizeria din ei. Dar iubitul sau iubita?! Cât de frumos îţi pare când iubeşti, cum simţi fiecare calitate cum se materialieaza, cum şi se pare că îi atingi tandreţea, că îi citeşti înţelepciunea, cât de mult te distrează când vezi cum râde. În lipsa iubirii....ar apărea efectele fizice, ar apărea tarele morale, ar apărea cred toate defectele lumii, cumulate şi amplificate într-un singur om. Din asta ar rezulta poate că frumuseţea e o iluzie, ca şi iubirea din care se naşte, sau de nu-i iluzie atunci e doar o interpretare, mai mult sau mai puţin eronată. Dar nu e aşa! Pentru că lipsa iubirii nu lasa un gol, lipsa frumuseţii nu lasa un gol, în lipsa iubirii apare ura care la rându-i crează urâţenie. Cândva văzusem o poză pe net cu doi lupi şi un mesaj care îmi părea foarte înţelept, nu aş putea reproduce exact acum, voi parafraza deci, se zice că zilnic în noi se lupta doi lupi, unul e ura celălalt e iubirea, de câştigat va câştiga cel pe care îl hrănim mai mult.
Ce fel de suflet suntem fiecare, câte şanse are fiecare să crească şi să atingă fericirea, pentru că fericirea după părerea mea se regăseşte doar în contemplarea frumuseţii, se regăseşte doar când contemplarea e eternă, când nimic nu mai poate întoarce cursul existenţei, când adevărul curge fără să îl cauţi, fără să pierzi timpul punând întrebări şi primind răspunsuri. Sincer nu ştiu! Marile religii monoteiste ne spun că sufletul are o singură întrupare, deci nu prea are timp să risipească şanse, e cumva ok, pentru că pune accent pe timp, mobiliează aşa, doar că, dau un exemplu banal, unui copil ca să se nască sănătos îi trebuie minim şapte luni, anumite procese au nevoie de un anumit timp, au nevoie să dospească, aşa că uneori a te grăbi în lucrurile de suflet e o opţiune la fel de proastă ca şi a nu face nimic. Religiile care cred în reîncarnare, spun că fiecare are câte şanse îi sunt necesare ca să atingă adevărul absolut, iarăşi e ok, pentru că au răbdare cu sufletul, pentru că totul se deprinde prin antrenament, rezultatele apar mereu după o vreme, lăsa timp pentru dospit, doar că a lăsa timp uneori duce la blazare, nu pot acum, voi face altă dată, poate am o karmă mai bună. Ateii vor spune că oricum totul e o abureală, că totul se rezumă la cauză şi efect, doar că majoritatea constata că pe la patruzeci de ani sunt foarte săraci sufleteşte, orice ar aduna se simte spleenul, nimic şi nimeni nu îi bucură, toate acţiunile lor vor fi fără rezultat, nicio filozofie nu-i va mulţumi, nicio informaţie nu îi va lămuri, nimic şi nimeni nu le va aduce dramul de frumuseţe, pentru că dacă nu crezi că ai suflet îţi cam negi propria existenţă.
Cred că răspunsul se afla la fiecare dintre noi, suntem, şi existăm, spiritul generează iubire, iubirea frumuseţe, prezenta frumuseţii generează acel ce extrinsec nouă, FERICIREA. Da, fericirea nu e ceva ce crește în noi, fericirea se naște numai primind frumusețea izvorâtă din frumusețe. Răspunsul e simplu, unde ne aflăm acum! Am conştientizat că avem suflet, dacă îl avem atunci să privim dacă a găsit iubirea, pentru că dacă a găsit-o atunci iubirea lui a dat naştere frumuseţii şi acum se tot învârte în jurul ei fericit, gravitează în certitudinea că a găsit în sfârşit iubirea şi adevărata frumuseţe.
Dacă privim omul drag şi e perfect, dacă ştim că prin el îl atingem pe Dumnezeu, dacă nu întrebăm niciodată nimic pentru că ştim răspunsurile înainte de a pune întrebarea, dacă avem impresia că tot ce trăim acum va ţine o veşnicie şi că moartea nu-i decât o banală trecere spre marea contopire cu celălalt, atunci ne-am realizat menirea, tot ce mai avem de făcut e să ne bucurăm de frumuseţe absolută pe care iubirea din sufletele noastre ne-a dăruit-o.
Dacă iubim, dar punem mii de întrebări, dacă îl căutam pe Dumnezeu în vârfuri sălbatice de munte, dacă încă mai căutăm iubirea, dacă fiecărui om încă îi lipseşte ceva pentru a fi perfect, dacă a rămâne liber şi sălbatic mai departe considerăm că e realizarea supremă, atunci încă mai avem ceva de făcut. Trebuie să privim cu atenţie în jur, din miile de ochi, o pereche ne va privi altfel, vom ştii că acei ochi aştepta să pătrundem prin ei în lumea calmă a perfecţiunii. După aceea vom privi la ultima creastă, vom fi pentru ultima dată liberi, nebuni şi sălbatici, vom renunţa să iubim făcând echilibristica, vom renunţa să întrebăm, orice, vom crede doar, pentru că adevărul se va fi rostit deja singur. În clipa în care ne vom fi oprit, atunci am găsit şi iubirea, iubirea va naşte frumuseţe, frumuseţea fericire şi....gata.
Dacă suntem încă acele suflete comode, ce se complac să privească munţii de la poale, care se complac în tăcere, atunci e vremea să scuturăm de pe noi rutina, e vremea să urcăm pe cea mai sălbatică creastă, să facem echilibristica, să iubim ca nebunii, să ne dăm timp pentru viaţa numai o secundă, să devenim suflete libere şi sălbatice cărora doar cerul le poate pune limita. Apoi vom şti ce avem de făcut mai departe pentru a fi eterni și fericiți.
Iar de suntem suflete mahmure, trezite prea brutal la existenţă, atunci să ne spălăm bine pe ochi, să bem o cafea tare, să dăruim zâmbete bonome şi să renunţăm la competițiile tâmpite care ne recompensează cu premii, să ne aşezăm puţin, comod, să ne bucurăm de linişte. Rămânem aşa până când toţi cei care ne cunosc vor fi primit măcar o vorbă bună de la noi ori măcar un zâmbet, rămânem aşa până vom fi mângâiat pe creştet toţi copiii. Apoi să plecăm spre cea mai sălbatică creastă, apoi.... Ştiu, drumul acesta e cel mai lung, dar e inavitabil, FERICIREA ADEVĂRATĂ, cea care durează cât existenţa, nu se poate naşte decât din FRUMUSEŢEA UNICĂ, născută din IUBIREA ETERNĂ izvorâtă din spirit.
Şi dacă Dumnezeu poate iubi Universul sau o simplă floare, dacă din iubirea lui se va naşte mereu frumuseţe, atunci e de datoria noastră, a fiecăruia să credem că existenţa noastră a generat un suflet pereche, să îl căutăm şi să îl aşteptăm toată viaţa, pentru că în mod sigur nu ne vom risipi în viaţă fără să îl întâlnim, apoi când vom şti că l-am găsit să îl iubim şi din iubire să îi dăm o unică şi inegalabila frumuseţe, apoi să rămânem fericiţi toată viaţa gravitând în jurul lui şi umplându-ne de frumuseţe. Iar când viaţa se va termina....în urma ei vor rămâne lucrurile eterne: FERICIREA, FRUMUSEŢEA şi IUBIREA.
Şi dacă Dumnezeu poate iubi o albăstrea sau orice altă floare...atunci să-mi lase mie pentru totdeauna liliacul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu