Roman Capitol 7

CAPITOLUL 7

Păşea pe coridorul luminat, tălpile îngheţate nu mai dureau acum, pe măsură ce se mişca simţea cum se face tot mai cald, începea să uite teamă de întuneric şi linişte, acum auzea paşii, coridorul avea ceva acustică. Încă se întrebă cum apăruse acea grotă, acel întuneric perfect, acea lipsă totală de zgomot, acel loc în care timpul nu mai avea nicio valoare. Se întrebă dacă şi în moarte e la fel, dacă murind va sta o eternitate în acel întuneric, dacă murind va sta o eternitate fără niciun gând, într-o solitudine apăsătoare şi perfectă.

Culoarul părea  a se apropia de capăt, se vedea o lumină puternică ce părea a răzbate dintr-o altă sală. Mergea grăbit într-acolo, aştepta să audă o voce, aştepta să afle cât timp petrecuse în acel întuneric de nepătruns. Până la urmă cea mai urâtă angoasa e atunci când omul nu are repere, de orice fel, de timp, de spaţiu, morale, de orice fel. Mersul acesta, însă, îi făcea bine, ştia că e încă viu, oricât timp ar fi trecut. Sala era mare, bolta părea tăiată de un uriaş, încă era un mister cum de au apărut aceste galerii, ce minune a naturii le făcuse desăvârşite. În toată înfăţişarea acestei săli domnea calmul şi armonia, încă o dată se confirmă, operă de artă supremă aparţine naturii însăşi, în vreme ce omul doar încearcă o palidă imitaţie.

-         Ia loc, Bucure!

Era glasul ferm, aproape fără inflexiuni al bătrânului, era acel glas în care parcă se auzea vântul suflând printre stânci, era o  voce ce-i devenise dragă, orice îi era familiar acum îi era drag, trăia acut bucuria regăsirii, mai ales a regăsirii de sine. Mâna rece a bătrânului se aşeză pe fruntea brăzdată de riduri, simţea răcoarea plăcută a unei văi în primăvară, cu ochii închişi simţea doar muntele, vântul şi libertatea.

-         E vremea să ai răspunsuri! Însă nu vei primi niciodată toate răspunsurile. Apoi să ştii că vei primi răspuns doar în măsura în care vei putea înţelege. Adevărurile, chiar şi evidente, nu au valoare dacă cei care le percep nu le înţeleg că atare.

-         Cât timp a trecut?! Întrebase cu îngrijorare, cu teamă în glas.

-         Destul de puţin în timpul celor de afară, aici clipe sau secole trec cam la fel! Au trecut doar 3 zile de când eşti aici! Acum te-ai liniştit?!

-         Da, mă temeam că au trecut zeci de ani, timpul acolo în întuneric nu mai are nicio valenţă. Acum e mult mai bine.

-         Bea din asta, nu ai mai băut apa de ceva vreme! Bătrânul îi întinse o cupă, un amestec ciudat ce semăna cu un ceai, coloarea roşiatică sugera că are la baza rădăcini sau fructe.

Bau întâi o gură mică, pentru a se obişnui cu gustul, nu semăna, însă, cu nimic cunoscut  până atunci, avea un gust plăcut dulceag de fructe, dar după ce înghiţi un gust amar îi invada gura, dar ştia că trebuie să bea. Înghiţitura după înghiţitură, cupa se goli în cele din urmă.

-         Ce este aici?!

-         Aş putea spune că ai sorbit din apa cunoaşterii sau a nemuririi, dar astea sunt pure prostii. E doar esenţa la tot ce e mai benefic trupului omenesc, plante. E doar energie, îngemănata, energia ta, a plantelor puse acolo, energia acestor munţi, energia universului până la urmă.

-         Mereu m-am întrebat, sunteţi o castă de preoţi?! Ce sunteţi voi până la urmă?!

-         Păstrăm o învăţătură veche, dar nu suntem preoţi. Strămoşii voştri credeau că simpla înţelegere a naturii, împăcarea cu sine însuşi şi păstrarea armoniei naturale îi ajung omului să obţină viaţa eternă. Aici, în aceste peşteri, nimeni nu este mai presus de celălalt, nu avem reguli, nu avem ritualuri. Credem doar în purificarea sufletelor, în înţelegere şi acceptarea armoniei. Aceşti munţi vindeca, stâncile de aici au energii nebănuite de mulţi. După noi aleargă tot felul de indivizi, toţi vor să stăpânească forţa asta.

-         Am citit chestii din astea pe internet, înclin să le consider doar speculaţii!

-         Mare parte din ele chiar sunt. Însă aici există un vechi centru spiritual, dar încet încet îşi pierde din importanţă. Acum mii de ani oamenii trimiteau aici soli care să vorbească cu zeii, acum mii de ani oamenii se temeau să încalce legea naturii. Veneau smeriţi, învăţau şi apoi duceau înţelepciunea celor rămaşi acasă. Pe atunci poporul acesta respecta legile naturii. Veneau aici desculţi, dezbrăcaţi de patimi şi temeri, acum au bisericile lor, se pot duce oricum, nici măcar nu se mai roagă.

-         Până la urma cui foloseşte rugăciunea?! Uite, eu nu mă mai rog de  multă vreme. Oricum rugăciunile nu schimbă nimic, dau doar frustrare. Ar fi absurd să mă duc la un altar să mă rog să câştig la loto sau să îmi iau altă maşină.

-         Dar mulţumeşti, Bucure??!

-         Da, de mulţumit mulţumesc clipa de clipă pentru tot ce am  primit, nu zic că am avut o viaţă perfectă, dar aşa cum a fost, m-am bucurat de ea. Şi în cele mai urâte momente ale ei am privit un pom sau o floare, m-am oprit să le admir preţ de o clipă, apoi am mers mai departe.

-         Vezi, asta e înţelepciunea! Toţi primesc de la viaţa exact ceea ce ar trebui să îi facă fericiţi. Doar că natura voastră nu vă lasă să acceptați asta, mereu vreți mai mult, nu ajunge că vă sluțiți sufletele hrănind visuri absurde, apoi îi mai trageți şi pe ceilalţi în acestea.

-         Bine, dar eu visez clipa de clipă! Uite, voi înşivă mi-aţi dat un vis imposibil poate, acea iubire care ştiu că într-o zi o să apară în carne şi oase în faţa mea! Ce să intelg din asta?!

-         Că trebuie să îţi trăieşti visul cu speranţă! Una e să visezi la iubire, la pace, una e să să cânţi de unul singur în nopţi ploioase sau să dormi la un foc mocnit într-o poiană aşteptând toată noaptea ursită şi alta e să visezi la bogăţie, la faimă. Şi mai grav e când nici măcar nu mai visezi, când eşti absorbit de planuri meschine. Un om liber învaţa să stea treaz şi să viseze, iubeşte insomnia nopţii, iubeşte fericirea de a sta treaz sub cerul înstelat, un om robit nu va fi treaz niciodată.

-         Dar în vis nu poţi fi decât singur! Şi între omul singur şi restul Universului e doar un gol imens!

-         Singur nu eşti decât în blazare, Bucure! Te-ai simţi singur în poiană La Verdeaţă?! Te-ai simţit singur în apă rece în care ai lăsat tot răul din tine, sau în grota întunecoasă?! Dacă fie şi măcar o clipă ai simţit că acolo erai singur, eliberează-te de vis!

Bătrânul avea dreptate, chipul acela îi era în  minte clipa de clipă, simţea încă pe trup urmele îmbrăţişării din acea noapte, în faţa ochilor vedea chipul oglindit în cristalul apei. Era singur poate, dar după standardele celorlalţi, în visul lui era plin de acea făptură, în visul lui nu era nici măcar o clipă singur. Şi ştia că acel vis este o altă realitate în care putea trăi până la capăt, dacă avea tăria să înţeleagă totul. Chiar şi aşa era un fericit, găsise ce cauta, acum avea nevoie doar de tihnă.

-         Spune-mi, aşa arată şi moartea? Că acolo, în grota aceea?!

-         Moartea e un cuvânt absurd, Bucure! Sufletul este nemuritor! O să îţi zic o poveste, tu înţelegi de acolo ce vrei.

“La începuturi nu există nimic, acel nimic nega existenta însăşi. Apoi apăru Geniul, gândirea, pozitivă, perfectă, creatoare, din păcate plină de abstracţiuni şi concept. Geniul guverna principiile unui Univers necreat încă. Într-un târziu, din zbaterea Geniului a ieşit Demiurgul, cel care avea să creeze toate lucrurile existente. Doar neantul era în opoziţie cu forţa creatoare a Demiurgului. Apoi ca încununare supremă a creaţiei demiurgice a apărut Omul. Omul era o fiinţă celestă şi nemuritoare. Dar aşa cum Geniul a gândit Demiurgul, Demirugul a creat Omul, Omul a simţit dragostea. S-a îndrăgostit de Physis, natura materială a lucrurilor, aşa a coborât din ceruri şi s-a îngemănat cu natura, şi-a pierdut nemurirea şi a creat oamenii aşa cum îi ştim noi. Vezi tu, Omul a simţit dragostea, aşa am apărut noi. Legenda spune că, atunci când s-a împreunat cu Physis, şi-a pierdut nemurirea. Este doar o eroare de interpretare, Omul acela era eteric, nu avea un trup, nu cunoscuse încă îngemănarea cu natura, cunoastea doar dragostea, nu şi durerea de a avea un trup muritor. Vezi tu, până la urma fiecare îşi ia partea. De atunci sunteți copiii Geniului dar şi ai gliei! Dar iubind muriți şi renaşteți clipa de clipă, făcând asta deveniți nemuritori.”

-         Ai grijă să nu dai spiritul tău doar geniului său doar gliei! Ai grijă că mereu să simţi ceva, chiar de uneori e disperare, alteori speranţă!

-         Şi dacă niciodată nu ne vom atinge?! Dacă vom urma legea asimptotelor?! Dacă în nopţile de dor disperarea va fi atât de mare, încât să vreau să nu mai simt?!

-         Atunci vei trăda cel mai de preţ dar, te vei trăda pe tine, pentru că cine trădează visul se trădează pe sine. Şi abia atunci vei înţelege liniştea şi bezna în absolutul lor, abia când tu însuţi nu vei mai fi acolo să simţi, vei fi doar martor al înţelegerii tale! Abia atunci vei fi mort de-a binelea, doar o bucată de carne care se va întoarce la natură. Dar nu cred că vei putea face asta! Mereu între două suflete, oricât de apropiate, va fi o distanţă, doreşte-ţi ca distanţa aia să o umpli cu dragoste. E singurul mod în care poţi uni asimptota, e singurul mod prin care două suflete se ating.

-         Da, dar acele drepte merg paralel de la plus la minus infinit?!

-         Tocmai, asta ce arată? Sufletele sunt nemuritoare, trebuie doar ca şi iubirea dintre ele să fie la fel. Nu-i uşor să lupţi împotriva slăbiciunii, dar ce a fost ai lăsat în apă aceea limpede şi rece, ai lăsat uitat în întuneric, laşi acum sub bolta asta! Crezi, nu mai întreba, nu cerceta misterul! Ursita ta va veni la tine, mereu se întâmplă aşa.

-         Dar dacă voi greşi ceva?! Dacă până la urma rămâne doar o promisiune?!

-         Atunci, aşa ţi-a fost ursită, învaţa să accepţi senin ce primeşti, învaţa să trăieşti iarăşi, fă-o mai bine de data asta.

Bătrânul plecă precum o părere, rămas singur Bucur nu putea să se gândească la nimic, era doar o senzaţie caldă de toropeală, ca şi cum o mână nevăzută îi închidea pleoapele. Cu ochii închişi o vedea pe ea, era blondă, încă dormea. În dimineaţa călduroasă de vara era aproape goală, tricoul larg şi parcă mult prea mare nu mai reuşea să o acopere, părul îi acoperea o parte din obrazul fin, draperiile se mişcau sub adierea caldă a unui vânt abia percetibil. O admira, dormea ca un prunc, privea gleznele fine şi albe, privea spatele arcuit, simţea acest corp tensionat. Tresărea uşor ca şi cum ar fi visat, părea atât de real, încât avu o clipă impresia că o poate atinge, că poate mângâia părul auriu, că poate săruta fruntea uşor ridata. Era lipit de perete, dacă ar fi întins mâna ar fi atins glezna rece…nu se satură să o privească. Acum ştia că există, acum putea crede, acum putea face încă un pas pentru a o atinge, pentru a lega definitiv două drepte ce teoretic erau condamnate să fie paralele.

Luă delicat şuviţă ce îi acoperea faţa şi o mângâie, simţi respiraţia caldă pe degetele lui moi, era atât de reală, tresărise, s-a întors zâmbind către el, ştia că nu îl vede, avea cea mai senină fata din câte văzuse. Pentru o clipă sperase într-o infinită minune, sperase  să îl vadă acolo, să se sărute nebun ca în acea noapte în poiană, îl mirase totuşi aerul întrebător din privirea ei..simţea că îl caută cu privirea. Fugi speriat….

Se oprise până la urmă, pe laviţă rece de piatra voia să păstreze amintirea, să se îmbrace cu o şuviţă blondă. Se gândea acum la ea, la zbaterea ei, ştia că în siguratate îl aşteaptă aşa cum şi el o aştepta, amândoi aşteptau doar clipa aceea eterna în care să se iubească. Dragostea lor era ca răsfoirea unui vechi album, atâtea amintiri uitate, ştia asta, mai atinsese acei sâni, mă sărutase acele buze, mai trăise împlinirea şi altă dată, se ura că uitase. Cum e oare posibil să uităm chiar cele mai frumoase clipe din viaţă...ori poate. Da asta era, nu uitase nimic, nu mai ţinea minte pe ce stradă s-au plimbat ţinându-se de mână, dar simţea mâna ei în mâna lui, simţea paşii cazând moale în ritmul bătăilor de inimă. Din toată viaţa nu rămân amintiri, rămân însă trăiri, şi cât de greu era acum să deceleze totul prin logică. Ştia însă că aşa cum un mort nu are nevoie de bunuri materiale nu are nevoie nici de amintiri, ştia că tot ce poate trece dincolo de limita uitării erau doar emoţiile. Şi câte nu i se învălmăşeau acum, câte emoţii nu îi răsfăţau simţurile. Se gândea la acel nume, de ce el ar fi trebuit să rămână secret, ştia însă că îl va descoperi, aşa ca revelaţie atunci când îşi va aminti totul. Îşi va aminti ce a fost, nu voia să îşi amintească trauma despărţirii, nu voia să retrăiască acele momente dramatice, voia doar să simtă iubirea ce îi legase atunci, aceiaşi iubire asemeni vieţii, asemeni naşterii. Trecerea pe acolo prin galerii îi dădea sentimentul că totul e posibil, oare de ce nu se paote sa traisca acea iubire, din moment ce în măruntaiele munţilor erau acele taine necuprinse. Câte alte taine mai ascunde lumea asta, oare el, asemeni primului om se aruncase suicidal să se piardă în sufletul ei, existenţa lui cea dragă. Din adolescenţa îl obsedsase gândul suicidal, marea cădere, renunţarea, vădise în câteva rânduri un caracter slab încercând să meargă până la capăt cu asta. Nu reuşise, acum de era să îl creadă pe bătrân, nu prea avea cum să resuseasca, pentru ca el nu-şi aparţinea lui, aparţinea ei, fiecare îşi aparinteau celuilalt pentru a se uni în acel suflet etern, care le-a dat viaţa. Era un sceptic, era un nonconformist, nu credea în nicio religie, cum putea credea cum în metempsihoza?! Cum putea crede că sulfetele exista şi nu au altă treabă decât să se tot iubească prin timp, aşa în ciuda morţii, cum putea crede că toate asteas unt posibile. Bine, dar medita într-o peşteră care nu exista, vorbise cu un spirit sau ce o fi fost el care de asemenea nu exista, făcuse dragoste cu o femeie superbă care de asemenea nu exista. Cum putea să fie aşa prost să nege tot, daor pentru că logica era incabila de răspuns