Roman - Capitolul 15

                                                   CAPITOLUL 15

Plecase fericit din parcarea aceea, simţise un sărut răcoros ca izvoarele secrete din munte. Era fericit, un fericit care pierduse tot în viaţă, un fericit pe care nu-l mai speria acum nimic, câştigase cel mai de preţ bun, credinţă. Conducea tot rapid, dar nu mai avea teribilism şi nici grabă, conducea aşa pentru că altfel nu ştia să conducă. Ştia ce are de făcut, va pleca mâine în munţi, va merge să mulţumească tuturor, acum avea credinţă, putea schimba şi destinul cu ea, ştia că într-o zi va veni la el şi nu va mai pleca niciodată. Acum nu se mai grăbea nicăieri, viaţa lui capăta alt ritm, nu mai era ritmul revoltei, era ritmul aşezat al armoniei, al calmului. Învaţă încet să trăiască asemeni munţilor, calm şi solitar. Nu se mai temea de singurătate, nu se mai sufoca cu propria iubire nerostită. Era reală, îşi potolise setea!! Cu acel sărut simţise că în ea a intrat o sămânţă de iubire, o sămânţă căreia îi trebuie doar timp să încolţească, timp să crească, să devină puternică, să învingă tot.

Urcă grăbit pe firul văii, ştia că din clipa în clipa muntele se va deschide, ştia că acum are intelelepciunea să invoce, are înţelepciunea să creadă că tot ce leagă Creatorul în Univers nu poate desface nimeni. Simţea deja lumină albastră care îl călăuzea, privea munţii înceţoşaţi de pe cealaltă aprte a văii, se întrebă dacă va intra acum în munte când va mai ieşi. Nu conta!

Simţi cum în faţa lui se deschide o galerie, pasi pentru prima dată curajos prin ea, nu mai avea acum gânduri care să îl tulbure, nu mai avea îndoieli, era liber în sfârşit, liber de îndoială, singur lanţ care robeşte cu adevărat spiritul. Doar acel dacă te face să rămâi robul zilei de ieri, pentru că nu eşti sigur că ai procedat corect, pentru că orice ai alege la un moment dat regreţi sau cel puţin ai vrea să întorci pentru a încerca şi varianta a doua. Acum nu mai avea regrete, aşteptarea meritase, era aşa frumoasă. Simţise în acel sărut toată viaţa ei, trăise neliniştile nopţilor târzii, trăise teamă şi neputinţă, ştia că se gândise ca şi el într-o vreme la moarte, cu aceiaşi teamă, cu aceiaşi dorinţa nebună de a supravieţui, cu aceiaşi pofta de viaţă. Ştia că renunţase să mai iubească nu din teamă şi nici comoditate, pentru că pur şi simplu nu mai credea de multă vreme în iubirea perfectă, în iubirea care face oamenii să trăiască şi să moară ţinându-se de mână. Îi simţise temerea, temerea că dacă ar iubi şi s-ar sfârşi acum ar fi distrusă. De aceea nu forţase lucrurile, nici măcar numărul ei de telefon, o adresă sau măcar un email nu avea. Nu ştia unde să o caute, ştia însă că dacă le va fi dat să se întâlnească se vor întâlni, nu mai conta când şi unde.

Mergea acum încet pe coridorul tăiat în stâncă, nu simţea nicio emoţie, era purificat de îndoială, ultimul demon de care trebuia să scape, credea că din clipa asrta poate fi şi fericit. Spera că în sfârşit lucrurile să se aşeze, spera că în următoarele săptămâni să comunice, să o convingă să înceapă  nouă viaţă alături. Îşi dorea atât de mult să îşi trăiască toamna vieţii împreună, să trăiască zilnic iubirea în toate anotimpurile ei.  O iubea ca un adolescent uneori, tremurând oferindu-i imaginar o floare, o iubea ca un tânăr în faţa căruia nu existau niciodată piedici, nebunia care te face să poţi trăi într-un bordei din pământ dacă eşti cu ea, o iubea matur ca un om care pierduse atâtea până atunci şi ştia că e ultima comoara pe care ar mai putea-o pierde. Iubea intens şi speră că de data asta soarta să nu-i mai înţarca spatele cum  o tot făcuse până atunci. Era plin de speranţă, ştia că vor fi pe veci împreună şi că vor începe curând. Era iarăşi în sala în care intrase prima dată în  inima muntelui, totul începea şi se termină parcă în acelaşi punct. Acum înţelegea naşterea, era începutul unei mari singurătăţi numite viaţa, trăind rareori simţi contopirea simţi că nu eşti singur, dar tot singur rămâi în permanenţă, aşteptând ca cineva să vindece setea din tine însuţi. Apoi rămâne moartea, întoarcerea în marea uitare, pierderea individualităţii dar şi a solitudinii! Moartea însemna până la urma regăsire, pace, armonie. Aştepta să apară cineva, ştiau că e acolo, aştepta, dar că ochii îi erau grei, simţea că va adormi.

Privea cu ochii închişi la Alba, era tristă, ochii îi erau încercănaţi, suferea ştia asta. Voia să o atingă să îi spună că o iubeşte, că va fi mereu acolo să îi ia temerile, să alunge tot ce e rău în jurul ei.

-         Bună iubită mea! Ce e cu tine de eşti tristă??

-         Bună iubitule, nu îţi pot spune! Iartă-mă pentru asta! Urăşte-mă!

-         Ce te-a apucat, tu nu înţelegi că suntem gemeni pe lumea asta?? Că ne-a fost dat să ne cunoaştem tocmai pentru că suntem bucăţi ale aceluiaşi întreg?!

-         Nu e aşa! Nu ai căutat, tu te poţi îndrăgosti la fel de oricine!

-         Dar crezi că oricine m-ar putea iubi ca tine??? Nu e aşa, ştii bine, simţi, crezi! Soarta a făcut să ne cunoaştem, să nu o dezamăgim!

-         Soarta a făcut să fie totul imposibil! Nu pot sta lângă tine în viaţa asta, deşi îmi doresc mai mult decât orice, nu ar fi drept. Ai suferit destul, eu ţi-aş aduce doar suferinţa, te iubesc şi cred că suntem gemeni cum spui tu, doar că pentru mine e cam târziu. Cauta o femeie frumoasă, o meriţi pe cea mai frumoasă, iubeşte-o, se va simţi cea mai bogată fiinţă cu iubirea ta!

-         Simte-te tu!!! Sau pentru tine nu ajunge?! Pentru tine iubirea mea e prea săracă să te mişte cumva?! Nu îţi cer să renunţi la nimic, nu îţi cer să fim împreună, te voi aştepta până voi muri şi dacă nu vei veni va fi la fel, voi crede că nu ai putut ajunge! Voi crede că mă iubeşti la fel, mi-aş dori să îmi dai un semn despre tine când şi când! Pot iubi în tăcere Alba, în solitudine! Am căutat mereu iubirea, am găsit-o, acum îmi rămâne doar să o trăiesc cât va vrea soarta.

-         Nu e vorba de iubirea ta, e minunată, nu am trăit niciodată atât de intens, eşti cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat, chiar dacă practic nu s-a întâmplat nimic încă. Doar că…nu mă întreba! Nu am alt motiv să plec de lângă tine decât acela că nu cred că voi avea timp destul să te fac fericit.

-         Nu pot fi fericit singur Alba, nu pot fi fericit departe de iubirea ta, îmi va lipsi mereu cuvântul ăsta! Nu pot fi fericit câtă vreme tu nu îmi spui că mă iubeşti…în orice mod posibil. E raţiunea mea de a fi, să te iubesc până voi muri. Spune-mi ce face iubirea asta aşa imposibilă?! Ştii, copiii cresc….te voi aştepta până vei putea rămâne cu mine, nu mai conteraza timpul

-         Nu ei sunt cauza, eu sunt!! Eu nu pot fi cu tine, mă bucur măcar că ai înţeles că şi eu te voi iubi până în ultima clipă, mă bucur că ai înţeles cât de mult îmi doresc să fii fericit.

-         Voi fi, cât mai am de trăit voi fi fericit Alba!! Pentru că te-am găsit pe tine, voi avea mereu sufletul plin, îmi va fi mereu dor de tine şi asta mă va ţine viu! Sunt fericit! Hai în braţele mele!

-         Vin!

-         Aşa să faci….să nu mă alungi din viaţa ta,  nimic nu poate fi atât de dureros că refuzul, negarea iubirii. Ne iubim şi tot ce ne spunem acum ne doare, ştii asta! Îţi dau timp Alba, îţi dau timp să vii la mine, şi dacă nu vei veni în viaţa asta voi fi fericit aşteptându-te….voi avea mereu o vorbă bună pentru tine şi o floare albă! Te aştept!!

-         Nu ştiu ce să zic, mi-ar fi plăcut jur să fi fost diferit totul!! Dar înţelege-mă şi nu mă caută, ştiu că poţi să o faci! Nu mă aştepta…nu cred că voi ajunge.

-         Nu contează dacă ajungi iubita mea, te voi aştepta! Îţi voi scrie zilnic ce simt pentru tine, voi aştepta ziua în care vei citi totul, ziua în care vei înţelege că nici viaţă şi nici moartea nu ne mai poate despărţi. Voi fi acolo pentru tine, pentru noi! Ne datorăm asta!!

-         Adio Bucure!! Nu fi trist, sper să îţi treacă totul! Şi sper să mă ierţi că nu am avut acum curajul să trăiesc lângă tine! Tot ce îmi doresc în viaţa asta e să fii fericit! Mi-o datorezi! Trăieşte fericit!! Taci acum….nu încerca să schimbi ceea ce soarta nu a permis!

Plângeau amândoi, se ţineau strâns în braţe, înţelegeau că despărţirea asta îi va ucide pe amândoi. Se trezise după o vreme, îi simţea încă parfumul în cameră, simţea fierbinţi urmele buzelor ei e buzele lui, simţea încă apăsarea suavă a capului ce se odihnise pe umărul lui. Găsise şi mica frezie! Ştia că a fost acolo, îl durea că era ultima lor întâlnire! Ştia că doar în moarte vor mai fi atât de apropiaţi, ştia că se vor regăsi atunci când fiecare îşi va încheia misiunea aici! Simţea că a lui este încheiată, simţea că îşi doreşte doar să moară, aşteptarea aici, pe această lume, în zgomotul celorlalţi sau acolo în liniştea de dinaintea începutului era acelaşi lucru. Ştia că la un  moment dat se vor găsi, vor sta o vreme, apoi poate diferiţi vor pleca în altă viaţă, vor suferi şi se vor regăsi. Dar acum nu mai voia nimic, dorea să mai poată crede. Până la urmă nu înţelegea de ce e acum aşa disperat, până la urmă se găsiseră, trecuseră 2 ani jumate, vor mai trece poate alţi 2 sau 20 până se vor regăsi iarăşi. Era plin de speranţă când simţi că cineva  dă să intre în secundele următoare, dar nu mai voia să ştie de nimic. Porni tăcut prin prima galerie de îi ieşi în faţă, era bolovănoasa şi lipsită de armonie, nu semăna cu acele galerii perfecte în care lumină albăstruie mângâia tăietura fină! Voia să fugă de tot! Ce sens avea viaţa aşa? Goală, fără ea, era doar supravieţuire şi ura sentimentul, nu îşi mai dorea să fie doar un supravieţuitor pentru nimeni, voia fie să trăiască liber şi frumos fie să se termine! Se regăsea pe sine în situaţia soţiei care murise, suferise îngrozitor săraca, până în ultima clipă agăţată de speranţă, se simţea încă puţin vinovat de asta, dar nu putuse atunci să îi spună cinic care era situaţia reală. Era perfect sănătos, dar fără iubire era doar un suflet bolnav, fără iubirea era deja în întuneric, mai era puţin până să metastazeze tristeţea, apoi trist în fiecare celulă cum ar mai fi putut invoca viaţa! Era descurajat, ştia că trebuie să aştepte, să lupte pentru iubirea lui, dar sperase prea mult. Acum îşi dădea seama, fusese amăgit de destin, aşa cum şi el amăgise! Până la urmă ce făcuse? Crease un orizont în timp, un orizont limitat la o dată iar pentru că atunci nu se întâmplase nimic acum îşi pierdea credinţă! Paradoxal, acum îl ucidea tocmai lipsa îndoielii! Ar fi trebuit să se îndoiască de cuvintele Albei, ar fi trebuit să le perceapă ca pe o ezitare firească, ca pe reacţia normală a unui om căruia i se întoarce viaţa la 180 de grade, că pe reacţia unui om lovit cu aceiaşi forţa de un sentiment minunat. Dar el mergea ca un nebun, nu mai voia să discute cu nimeni, nu mai voia să audă chemări! Ştia că dacă va întoarce capul va vedea în spate figura liniştită a bătrânului, ştia că dacă se va opri preţ de o clipă furia lui va trece, credinţă va reveni, dar se simţea dezamăgit…pierduse iarăşi în fata destinului! Ura, simţea în pieptul ce dădea să pocnească doar ura, ura pentru el însuşi! Se temuse toată viaţa de asta, se temuse că într-o zi se va trezi fata în faţă cu el însuşi şi în acea zi se va regăsi plin de ură. Alerga acum pe coridorul tot mai accidentat, vedea la câţiva paşi în fata nori groşi de ceaţă, nu îi pasă unde ar ieşi, voia doar să iasă să ajungă acasă să se închidă în sine însuşi şi să plângă!

Se trezise însă lovind aproape crucea de fier din Acul Crucii, era cel mai urât coşmar! Ştia că nu poate face Creasta Acelor, ştia că e imposibil fără echipament şi în starea în care se găsea. Ştia că moartea e deja acolo, o simţea că pe o prezenţă fizică, ştia că totul se va termina curând. Nu mai era loc de întoarcere, trebuia să se oprească, trebuia să se adune puţin! Încă nu era convins că e pe Acul Crucii, încă nu înţelegea ce cauta acolo! Norii se ridicau, ploaia măruntă şi rece încă nu pătrunsese prin hainele bine impermeabilizate, dar ploaia era ultima ameninţare acum!. Se aşezase pe mica platformă şi ţinea strâns în braţe crucea, era rece, dar era singurul lui sprijin acum! Ce paradox, crucea creştinească, crucea în care nu mai crezuse de atâta vreme, crucea despre care credea că e cel mai mare fals simbol în credinţa umanităţii! Acum probabil toată preoţimea se simţea răzbunată. Dar de fapt crucea nu era a lor, cât de fraier se simţea, crucea era a punctelor cardinale, a fiecărui om şi a umanităţii în ansamblu. Crucea era până la urma doar o hartă a vieţii umane. Trecutul în spate, viitorul în faţă, alegeri permanente în stânga şi dreaptă şi el în prezent mereu la mijloc. Mereu prins între trecut şi viitor, între alegeri mai puţin sau mai mult inspirate. Mereu răstignit între opţiuni, aşa arată până la urma fiecare om, fiecare destin, prins într-o cruce imensă care mergea aşa pentru o viaţă întreagă. Se temea de moarte, îşi dădea seama că oricât de fanfaron fusese până atunci, acum iubea, acum ar fi dat orice să aibe o şansă să o revadă, ar fi dat orice să mai trăiască un an, un veac, oricât numai să o revadă! Privea la poză, singura poză făcută cu telefonul, singură dată când se văzuseră…îi zâmbea ca un înger. Privea insistent acea poză, voia să fie ultima imagine cu care va trece dincolo! Inima îi bătea tare, nu era adrenalina de altă dată, atunci ştia în sufletul lui că nu va muri, atunci în ciuda temerilor se simţea nemuritor. Câtă vreme putea duce dincolo imaginea ei, câte vreme putea duce dincolo amintirea iubirii şi toate trăirile ei, era nemuritor. Acum era doar slab şi singur. Ştia că a întors spatele tuturor şi că deznodământul e inexorabil, nu cerea milă, ştia că dacă ar cere poate ar primi un ajutor! Dar nu voia, era lupta lui reală cu moartea, era nepregătit şi de data asta. Dorea cu durere viaţa, era singur în faţa morţii şi îşi dorea cu disperare să trăiască. Iată, decăzuse, el care mereu se lauda cu curajul lui fantastic în faţa morţii, era un biet copilaş speriat. Se temea, se temea că după va fi mai singur, mult mai singur decât ar fi putut să fie un om viu. Putea rămâne acolo pe vârf sperând ceva, putea suna la salvamont, dar înţelegea că ar fi doar o evaziune, ar fi ceva ruşinos. Trebuia să găsească credinţă, dacă nu în el însuşi, măcar în spiritul etern al vieţii, trebuia să găsească credinţa să iasă singur de acolo sau să moară, nu avea alte alternative dacă voia să rămână un bărbat adevărat. Privea la poză, nu ar fi meritat-o oricum, era un tip plin de îndoieli, de temeri, un tip care invocă teatral moartea de fiecare dată când dădea de greu! Un tip căruia îi lipsea curajul să facă ce trebuie cu orice preţ! Acum înţelegea, acum ştia că dacă va învinge moartea sigur va avea o şansă, sigur nimeni şi nimic nu îi va mai despărţi, dar moartea nu putea fi învinsă de muritori! Nici măcar cel mai nebunesc sau disperat curaj nu o putea învinge! Redeveni pentru o clipă rece şi încercă să evalueze şansele, se apropiau de zero! Din acul crucii cea mai simplă varianta era către Acul de Sus, doar că ieşirea nu se putea face decât în rapel, nu avea însă o coardă. Ar fi fost imposibil să încerce, dacă ar fi reuşit ar fi ocolit acul, apoi cu mare atenţie ar fi coborât către Valea Morarului, era imposibil de controlat paşii, dar măcar încerca! Dar nu putea coborî la liber. Să se fi întors către Creasta Ascuţită, trebuia să urce şi să coboare Degetul Roşu, iarăşi i-ar fi trebuit o coardă de rapel, apoi din Creasta Ascuţită?? Până în Brâul Mare a Morarului era la fel de dificilă coborârea şi fără coarda era imposibil. Stătea în picioare ca o statuie, privea în jur priveliştea era măreaţă, vântul sufla destul de tare cum o făcea de fiecare dată în acele Ace, chiar şi în zilele senine când nici măcar o adiere nu mângâia faţa celor de jos. Privea, ştia că va muri repede, dar nu voia să moară. Preferă să înfrunte viaţă plină de probleme aparent minore, refuzul Albei părea cea mai mică problemă, îl iubea, ştia că îl va iubi toată viaţa acum că l-a întâlnit. Acum înţelegea că micile drame, micile suferinţe fac mai nimic în faţa morţii iminente, acum înţelegea câtă forţă avusese soţia lui. Acum înţelegea de ce oamenii vor să moară ţinând mâna cuiva drag. Nu voia să moară singur, nu voia să moară să ştie că moartea lui va ajunge ca veste mai devreme sau mai târziu la urechile Albei. Îşi dădea seama că tot curajul ăsta cu care se lăudase o viaţă era egoism, acum înţelegea că cine iubeşte nu pleca niciodată, nici măcar nu moare. Știa că mândria lui nu face doi bani în faţa vieţii reale, acum ştia că a fost un mare ipocrit. Dacă iubea rămânea acolo în munte, se calmă, aştepta. Nu merită să trăiască, dar îşi dorea atât de mult să o facă, voia atât de mult să şteargă totul, să se întoarcă acasă, să o caute, să fie al ei pentru totdeauna! Privea la poză de pe telefon, încerca să sune la salvamont, avea numerele tuturor băieţilor din zonă, dar nu avea semnal, pe aşa vreme şansele ca cineva să bântuie prin văi erau minime. Era mare şi roşu pe acul crucii, vizibil, dar nu pe vremea aia. Tremura, şi de frig dar mai ales de frică. Se gândea la Mihai, îl chema cu gândul, ştia că bătrânul montagniard ştie de el, ştie de rătăcirea lui. Îi curgeau lacrimi, nu voia să moară, nu voia să trăiască fără Alba, nu voia să lase o aşa poveste neterminată. Nu voia să o termine lamentabil, intr- moarte absurdă. El care căutase cu atâta încăpăţânare moarte eroică, acum îşi dădea seama că moarte eroică ar fi fost să moară pe la 80 de ani, ţinând pentru ultima dată în mâini mana Albei, moarte eroică ar fi fost să aibe curajul să piardă totul, să vadă oamenii dragi din jurul lui dispărând, să vadă suferinţa tuturor, să rămână şi să încerce să aline până în ultima clipă! Moarte eroică ar fi fost să accepte fiecare mizerie a vieţii, să lupte pentru fiecare vis, să piardă de fiecare dată, să se ridice şi să o ia de la păcat. Asta era moarte de cabotin, de erou litarar ieftin! Categoric Mihai nu îl aude azi! Încercă cu spiritul Lupului, spera că urletul lui liber să îi dea forţa, o speranţă…să îi dea ceva…dar nici el nu îl auzea. Mesajul era clar, urmează doar negrul morţii. Se temea… Oare de ce nu avea credinţă strămoşului sau, a celui care reuşise să traverseze Acele, acele trei ţepuşe mergând pe nori, având ca unic sprijin între cer şi nean doar propria credinţă?! Nu vea acelaşi suflet senin, aflase tainele vieţii din suferinţa, aflase iubirea când încă sufletul îi era ros de intrabari şi îndoieli. Nită iubise senin de prima dată, nu trăise niciodată altă iubire, nu trăise niciodată neputinţa îndoielii.

Cobarase cu greu din Acul Crucii în Strunga Degetelor, mâinile îl dureau, picioarele îi tremurau, parcă totul era în aşteptarea acelei ultime clipe.  Voia să mai simtă adrenalina de altă dată, dar era lucid, simţea moartea cu fiecare pas, cu fiecare fibră, era singur, se oprea încercând să revadă surâsul Albei, dar nu reuşea, ştia că îi e dat să moară singur. Durea îngrozitor gândul, dureau ultimele clipe, nu făcuse nimic în viaţa asta să fie împăcat cu sine însuşi! Dragostea Albei era un dar de la destin, nu făcuse nimic pentru ea, dragostea copiiilor era firească, o trădase şi pe asta! De fapt petrecuse o viaţă în care nu făcuse nimic pentru nimeni, nici măcar pentru el însuşi, ar fi dat orice să fie altfel acum la scadenţă, ar fi dat orice să poată întoarce destinul din matca, să moară dacă tot e să moară împăcat. Să moară încredinţând sufletului cuiva drag, unui om. Măreţia stâncilor nu mai era la fel acum în ultima clipă, acum înţelegea că numai iubirea pentru un alt om inobileaza sufletul! Că iubirea pentru zei, munţi, temple e doar un surogat al celor ce nu au curajul să trăiască cu adevărat, al celor laşi care nu au curajul să-şi asume! Ce era însă de asumat?? Acum ştia, efortul, banalitatea, neputinţă, toate astea au alte valenţe lângă cel drag. Nu avea nevoie de faimă, de munţi, de bogăţie să se simtă plin, să se simtă fericit. Fericirea venea la el zâmbind, fericirea venea cu buzele moi ale iubitei, cu părul ei de aur. Fericirea pentru care merită să moară de mii de ori şi să trăiască de alte mii! Fericirea era un lucru simplu, fără spectacol, era o stare în care sufletul nu mai poate face nimic de unul singur, nu poate mânca fără să păstreze o bucată celuilalt, nu poate să bea apă de izvor fără să îi aducă celuilalt, nu poate citi, vedea un film fără a îi povesti celuilalt măcar o fază…era o stare în care până şi somnul nu avea rost fără să stea în braţele celuilalt! Ar fi trebuit să rămână, să lupte pentru fericirea lor, ar fi trebuit să aibe curaj, nu strângeri de inimă şi complexe. Acum era însă târziu, acum nu mai putea face nimic, moartea era deplină cuceritoare pe o împărăţie goală, aştepta doar lovitura de graţie. Trăia coşmarul condamnatului la moarte. Acele altă dată un vis erau piaţa publică, erau propriul lui eşafod, acolo unde se va juca ultimul act…

Era în vârful Acului Roşu, privea în jos, ştia că sunt ultimele clipe. Pieptul era plin de aer rece, trăgea cu voluptate, de aici orice pas în jos era ultimul, ştia că încheieturile vor ceda, că până la urma gravitaţia va învinge. Închise ochii, îi închidea conştient pentru ultima dată, ştia asta…privea prin ochii închişi, era vară, era ziua de solstiţiu, cerurile erau deschise şi el era în poiana la Verdeaţă aşteptând-o pe Albă!! Venise, dansase goală în jurul focului! Prin ochii închişi curgeau lacrimi..ştia că va muri curând şi regretă, trăia dureros perspectiva unei morţi absurde, căutate de el doar din dorinţa de a brava. Acum ce mai conta! Era doar un ticălos las, las nu că se temea în faţa morţii, las că se temuse de respingere, de eşec, se temuse de singură iubire care l-ar fi ridicat deasupra morţii, se temuse să devină un erou aşteptând, luptând, visând liber. Era doar un nenorocit de laş care murea acum, moartea, a dracului femeie rece…ea ştia că în spatele măştii pline de tupeu se ascundea un amărât speriat, moartea ştia mereu cu cine are de-a face. Păşea încet, cobora că pe o scară, cauta cu atenţie prizele de stâncă, ştia că pe pernuţele de pământ pline de iarbă uscată a toamnei ar găsi o capcană mortală, cobora încet şi atent. Ştia că dacă va ajunge întreg la baza şansele să trăiască erau mari! Putea evita moartea, gândul ăsta îl făcea să se concentreze şi mai mult. Simţea însă arsuri în genunchi, în încheieturile mâinilor, simţea că degetele sunt carne vie, simţea că fiecare pas e tot mai greu. Simţea cum cârceii morţii pătrund în fiecare muşchi, se temea să riveasca în jos altfel decât printre picioarele uşor desfăcute căutând prize.

Până la urma mâna se desprinse, plutirea dura câteva fracţiuni de secundă, se lovi de o stâncă, apoi de alta, ştia doar că se precipită accelerat pe o pantă, simţea durerile atroce provocate de fiecare lovitură, auzea oasele trăsnind dureros, apoi totul era doar întuneric..nu ştia dacă se oprise din cădere. Nu putea trage aer în piept încerca disperat, nu putea să deschidă ochii. Voia să vadă cerul, voia să vadă acum pe pleoapele negre pentru ultima dată chipul iubitei! Era însă doar întuneric. Caută aer, căuta lumina, cauta….dar simţea doar durere se zbătea să tragă aer, ştia că o gură de aer l-ar fi salvat, braţele îi zvâcneau necontrolat! Nu mai respiră, acum nu mai voia nimic, durerea dispărea ca un ecou, amintirea era tot mai departe. Era doar întuneric şi nu mai ştia cine e!!! Era ultimul efort, invoca chipul drag, încerca un ultim rămas bun, ştia că murise deja, nu mai simţea frică sau regretul, voia doar să o vadă, ştia că va fi ultima dată.

Era singură şi plânsă în dormitorul ei, mai devreme îi era rău, o durea capul îngrozitor şi în minte îi venea un singur cuvânt Bucur. Se retrăsese singură în cameră şi plângea fără un motiv, era un plâns de neoprit. Se simţea tot mai rău, ştia că se întâmplase ceva rău sau urma să se întâmple! Era o prostie, îşi jurase să nu facă asta, dar sunase mai devreme, îl sunase, din păcate telefonul era închis. Îi răspundea invariabil un robot care spunea că telefonul e închis sau nu are acoperire. Îl cunoştea acum cât de cât, chiar dacă îşi vorbiseră aşa puţin, ştia că ar lua cu el telefonul şi ar răspunde indiferent când l-ar suna, poate era pe munte, era sigură că păţise ceva. Se simţea atât de neputincioasă, voia să ştie ceva de el. Acest om îi devenise atât de drag fără să explice cum, îi intrase în inimă, în suflet ca şi cum destinul ar fi făcut să se îndrăgostească de el. Simţea că dincolo de tot îi leagă o forţă mai puternică decât voinţa ei care îl tot respingea. Plângea neputincioasă, nu ştia ce să facă altceva decât să plângă închisă în camera ei. Fusese o zi îngrozitoare, începuse de dimineaţă cu o nelinişte apăsătoare, acum era deja seară, era decembrie se întunecă repede.

Simţise prezenţa în cameră, se întoarse şi tipa îngrozită, era în faţa ei, plin de sânge, cu hainele rupte, era palid şi rece ca un mort. Da, ştia, era mort.

-         Iubita mea am venit să mă ierţi! Nu am fost demn de iubirea ta, am cedat, nu voiam să te pierd niciodată! Acum te-am pierdut definitiv…nu mai am ce face e ultima dată când te mai văd, când mă mai vezi

-         Nuuuuuuuuu! Ţipătul se auzise în toată casa, uşa era însă încuiată! Nu voia să răspundă nimănui. Se gândise toată după amiază având acea stare îngrozitoare că viaţa ei poate va lua o altă cale, se gândise să renunţe la tot şi să îl urmeze în visul lui nebun în care crezuse mai bine de 1000 de zile. Acum era mort! Ştia asta, simţea pentru că sufletul se golise brusc de speranţă! Nuuuu, nu poţi muri acum! Te urăsc pentru asta! Nu ai dreptul înţelegi! Nu ai dreptul să dispari acum, acum când am ajuns să te iubesc aşa!

-         A fost vina mea iubito, m-am temut să trăiesc fără tine, am murit ca un prost regretând, din păcate drumul ăsta e ireversibil iubita mea! Mă voi întoarce altă dată, în altă viaţă! Sau te voi aştepta însingurat la marginea unui mare spirit să apari şi tu!

-         Dar viaţa mea seacă de acum încolo??! Dar bucuria care mi-o dădea iubirea??

-         Mai poţi iubi, nu e târziu!!

-         Eşti un mare prost!! Numai un prost ar crede că după asta aş mai iubi vreodată pe cineva!

Îl durea adevărul acesta, ştia câtă dreptate avea, ştia că îi furase prin atitudinea lui egoistă şansă de a fi fericită! Ştia că chiar dacă nu ar fi putut fi împreună îi datora liniştea, ar fi trebuit să se sacrifice şi să ducă mai depărtate singurătatea în mod decent! Acum era un mort, plin de răni! Rănile din suflet însă sângerau mult mai tare acum, acum îl durea că nu mai poate face nimic! Doar cei vii pot face, doar lor le e permis să viseze la orice, chiar şi la imposibil, doar celor vii le e permisă iubirea! Şi el a ales să moară!! Simţi sărutul pe buzele reci, se cutremură…voia atât de mult să se întoarcă printre cei vii, voia atât de mult o şansă să o ia de la capăt! Ştia că e mort şi nu poate plânge, ştia că pentru el totul s-a rupt, asta simţea o imensă fractură între vis, speranţă şi cel de acum. Nu mai putea invoca nimic, pierdu-se stupid, fără să caute a înţelege sensul vieţii, murise cu mult înainte de a se şi bucura. Abia murind aflase sensul vieţii, viaţa ce se cerea trăită clipa de clipă, viaţa în care ar fi suferit mult în tăcere, în care ar fi urcat crestele, în care ar fi scris poeme, viaţa la capătul căreia ar fi iubit până în ultima clipă, viaţa dată generos iubirii fără să ceară ceva! Asta era! Ceruse! Nu avea dreptul să ceară fericirea lui fără să îi pese de tristeţea celorlalţi, nu avea voie să ceară timpului să se grăbească, acum înţelegea că timpul îi aparţinuse cât era viu, că timpul era bunul lui cel mai de preţ! Că timpul era asemeni cenuşii din buzunarul acelor copii din basm! Câtă vreme presara în urma lui timp, timp viu, trăit conştient, trăit intens, câtă vreme cărarea era plină de amintiri se putea întoarce acasă, acasă unde era iubirea lui! Ştia că doar în braţele ei e acasă, oricât de departe ar fi fost, acum era condamnat să nu mai ajungă acasă!

-         Rămâi aici Bucure!! Rămâi, voi fi mereu a ta! Nu pleca! Nuuu!!!

-         Nu pot iubita mea, trebuie să plătesc, am greşit dar să ştii că te voi iubi mereu, voi fi numai al tău! Plângeau amândoi

Cu mâinile strângând frenetic îi dărui un ultim sărut! Buzele se atingeau, simţea cum sub apăsarea buzelor ei fierbinţi, udate de lacrimi buzele lui păreau a se încălzi, un simplu transfer de căldură poate, dar ea simţea că încă îi mai poate da viaţă! În noaptea aceea nu a dormit deloc, a sunat în permanenţă, a lăsat mesaje. Se temea pentru viaţa lui, nu-l cunoastea, era practic un străin, dar cât de mult îi lipsea acum, cât de seacă va fi viaţa fără el. Apăruse exact când era sigură că nu va mai iubi niciodată, apăruse brusc fără să îi dea şansa să se apere, fără să simtă când se îndrăgosteşte iremediabil. Nu îl înţelegea acum, nu înţelegea de ce plecase într-o încercare teribilistă, nu înţelegea de ce, dacă tot i-a pus fața în fața destinul îl fura acum! Sau înţelegea că doar până la un punct destinul rezolva probleme, restul ţine de alegere. Şi totuşi simţea iubirea lui, chiar şi acum dispărut simţea că e încă acolo, spera să apară în fiecare noapte, ea încă spera, încă cerea destinului să facă o minune! Nu putea abandona luptă, era puternică, îl va striga dincolo de tăcerea morţii până îi va răspunde, nu va accepta să îl piardă, era rândul ei credea să aştepte măcar 1000 de zile crezând în miracole, în existenţa acelui om pe care îl iubea acum mai presus de conştiinţa ei, de voinţă, de convenienţele sociale. Era furioasă pe acele conveniente, pe acele reguli absurde care ne spun cum, pe cine să iubim, cât să iubim, cât să dăm ca într-un schimb de talcioc. Era furioasă pe viaţă pentru că nu o înţelegea! Îi oferise alte alternative, o făcuse să nu mai tânjească după iubire şi tocmai când o aflase risca să o piardă! Era căpoasă, va lupta până la ultima resursă, nu va lăsa lucrurile aşa! Abia spre dimineaţă adormise, îl visase! Aş fi vrut să ştie dacă e viu sau mort, dar în poziţia aia nu ştia nimic, era doar într-o grotă, stătea pe o laviţă cioplită direct în stâncă, era acoperit cu un material alb diafan, se vedea doar fata, nu mai avea vânătăile şi petele de sânge, era însă palid, un galben cadaveric anormal amplificat de lumină albastră! Ştia în fiecare fibră a fiinţei că e mort, dar refuza realitatea, nu voia să se trezească din vis, nu voia să se mai gândească! Mâine va încerca din nou să sune, până la urmă va da de el, nu-i mai pasă acum de nimeni, voia să îl găsească, să rămână pe veci împreună! Trezită, ştia că de acum încolo calvarul ei va începe. Nu voia să afle realitatea, nu voia să ştie nimic rău, era al ei, îl strigă, îl cerea cu toată fiinţa universului! Nu era un bărbat de care se îndrăgostise, era mai mult, ştia că fără gândul la el nu va mai putea niciodată avea alt gând! Ştia că trebuie să fie puternică, ştia că trebuie să îl păstreze în suflet indiferent de ce va afla…şi mai ştia ceva, îi simţea paradoxal iubirea. Simţea o atingere diafană, simţea un tremur subtil de câte ori se gândea la el, simţea că e pe undeva pe acolo, parcă mai real şi mai aproape că niciodată.

Va începe să caute, avea nevoie de toată energia , de toată speranţa, ştia că îl va găsi şi va fi al ei pentru totdeauna! Acum dormea, după disperarea nopţii trecute, adormise paradoxa senină! Ştia că iubirea nu moare, ştia că fie şi numai în inima ei va rămâne viu cât timp va trăi ea însăşi! Era o povară grea, dar o purta în numele iubirii!! Cât ar fi vrut să aibe timp să îl cunoască, să îi afle secretele ce sigur îl apăsau, cât ar fi vrut să aibe timp să vindece cu palmele fierbinţi ale femei dătătoare de viaţă toate rănile din sufletului, cât ar fi vrut să cauterizeze tot, să nu rămână nici măcar cele mai mici cicatrici. Cât şi-ar fi dorit să îl descopere, sensibil, amuzant, tandru, cât ar fi vrut ca acel sărut din parcare să fi generat milioane de alte săruturi! Car şi-ar fi dorit să cânte amândoi în jurul unui brad de Crăciun, cât şi-ar fi dorit să îl poată păstra pentru totdeauna doar al ei, să nu îl dea nici măcar morţii! Trăia, purta speranţa în suflet, îl va găsi, ştia!