Roman - Capitolul 13

CAPITOLUL 13

Era o dimineaţă senină de aprilie, era plin de emoţii, în sfârşit azi era marea zi, se lansa cartea, e drept nu avea nimic fastuos, invitase 10-15 persoane la un băruleţ discret pentru că îl cunoştea pe patron. Era tentat să îmbrace un costum și să-și pună cravată, dar nu mai purtase cravata de ani de zile, de ce ar fi schimbat acum obiceiul? Până la urmă făcu o concesie ţinutei şi îşi puse nişte blugi bleumarin, o cămaşă bleu şi un sacou negru. Avea părul prins în coadă, trecuse deja un an de când îl lăsase să crească, acum ajungea la nivelul umerilor, îl lasa să curgă, nu mai avea o ţinută business, nu îl interesa însă. Fața arăta tot mai slabă, mânca tot mai puţin, rareori mânca două mese pe zi, nici nu avea nevoie de mai mult, era cuprins doar de o febră care nu-i dădea pace. Gândul  era la Albă, dar se temea să o mai cheme, învăţase să ţină în el adânc toată povestea, învăţase să tacă, dacă nu avea neapărat ceva de spus. Devenise un solitar, totuşi cu o viaţă socială, avea acelaşi serviciu, vorbea zilnic cu zeci de oameni, conversaţii limitate strict la afaceri, politica, vreme. Nu mai vorbea mare lucru nici cu prietenii lui, aceştia se abţineau să îl mai invite la diverse petreceri, oricum nu mai era de multă vreme sufletul petrecerii, râdea dar nu o mai făcea cu tot sufletul. Îl ardea nerăbdarea că ceva bun să apară în viaţa lui, nu avea timp şi chef să se risipească în iluzii care, e drept, ar fi făcut timpul să treacă doar mai repede şi mai plăcut.

Era prima dată, după multă vreme, când se gândise dureros de real la Alba, ar fi vrut să îi spună că azi lansează o carte, că e în ea şi povestea lor, că îşi doreşte să dea această poveste tuturor, ca măcar aşa încearcă să o transforme în ceva nemuritor, în ceva ce va rămâne peste timp. Era doar o carte, dar ştia că are duritatea unei stânci, era o carte formată din părticelele din sufletul lui, erau părticele din sufletul ei, părticele pe care le adunase în nopţile de insomnie. Era convins că totul va rămâne un vis, dar un vis frumos face mai mult decât orice realitate urâtă. Era visul lui, cumva facând-ul public îi dădea viaţa, era real, chiar dacă era doar un subiect de carte, chiar dacă vor citi până la final atât de puţini. Erau ei acolo A şi B, începutul a toate…alfabet al unei iubiri ce ştia că vine din timp, vine din ei, încă dinainte de a fi primit viaţa muritoare pe acest pământ. Bea cu nerăbdare din ceaiul fierbinte, rămăsese poate singurul tabiet, ceaiul băut în zori de zi, ceaiul băut în tihnă căminului înainte de a pleca de acasă, ceaiul băut în duminicile în care petrecea timp cu copiii, ceaiul fierbinte din termos pe munte. Ar fi trebuit să simtă emoţii, dar simţea doar o nerăbdare viscerală, oscila mereu între nerăbdarea aproape febrilă şi liniştea cu care îşi aştepta destinul. Urma să plece de acasă ca de obicei, să se vadă cu oamenii cu care îşi programase întâlniri, va răspunde la telefoane şi emailuri, apoi la ora 17 va fi acolo, fix cu o oră înainte de lansare.

Când a ajuns la bar, era deja fum şi gălăgie, arăta ca o grotă până la urmă, era un mic bar într-un subsol pe lângă strada Titulescu din Bucureşti, era prieten de ani de zile cu patronul. Un bar în care îşi făceau veacul câţiva rockeri săptămânal, nu ştiai niciodată dacă sunt beţi, drogaţi sau nu le pasă de lumea asta. Nu şi-a bătut capul să îi înţeleagă niciodată, negarea nu e o formă de libertate, aşa cum nici nihilismul nu e. Oamenii ăştia nu se respectau pe ei înşişi, se pierdeau în tot felul de fantasme, în aburii ce întunecau mintea, dar îi erau mai dragi decât acei obsedaţi de bani cu care se vedea atât de des la serviciu, prefera nepăsarea acestor oameni pentru care viaţa conta atât de puţin, sau în fine conştientă vieţii, trăirea trează a fiecărei emoţii, în locul acelor morţi, acelor oameni fără suflete care uitaseră de mult că sunt oameni. Cumva se simţea uneori ca ei, depresiv, nihilist, dornic de a înţelege şi de a simţi durerea. Ştia că nu va putea fi niciodată un om abrutizat de cifre, de un confort excesiv devenit lux. Nu alerga după nimic. Costin, prietenul lui, verifica acum instalaţia de sunet, la naiba, ştia că se vor ţine discursuri, era exact ce ura, festivismul. Urma să vină de la editura cineva, probabil Ana, era o tipă ok, deși nu strălucea prin frumuseţe, avea ceva ce o făcea să fie atât de vie, să aibe atâta șarm. S-a lăsat impresionată de la prima citire a draftului, a insistat să se publice, deşi ştia că un debutant are şanse aproape de zero în zona asta a creaţiei. Fără sprijinul ei, probabil, nu ar fi reuşit nimic. Apoi veneau puţinii prieteni pe care îi mai avea, probabil că îi tenta mai degrabă rândul de bere la halbă dat de prietenul lor, autorul, şi, evident, multele miştouri pe seama lui decât lectura în sine, oricum ştia că se va simţi bine când spre dimineaţă vor ramene doar ei, mare parte vor fi beţi şi se va cânta la chitară. Ana insistase să facă lansarea la o librărie, dar o refuzase, era un act de decenţă. Pe cine ar fi putut chema acolo? Aceiaşi prieteni care poate ar fi simţit că vrea să se dea mare, oricum îi reproşau abstinențele de tot felul, fără să aibă intenţia asta, reușise să iasă în evidenţă. Intrase în al doilea an în care era complet abstinet de la alcool, nu fuma, nu bea decât apă sau ceai. Mai era și abstinenţa sexuală, ceva șocant pentru un om care arăta în formă la 41 de ani. Trecuse aproape un an și jumătate de la moartea soţiei, nu mai putea invoca niciun motiv legat de asta. Acum, probabil, citind cartea toți vor afla adevăratul motiv. Oricum, evita societatea femeilor, evita să atingă mai mult decât printr-o strângere de mână, cel mult un sărut pe obraz pentru persoanele foarte apropiate. Era un bun prieten, însă niciodată nu privea o femeie, frumoasă sau nu, ca pe o femeie şi atât. Preferase intimitatea unui bar pe care îl ştia de atâta vreme în locul unei lansări poate mai corectă din punctul de vedere al editurii.

- Salut, Costin, mulţumesc încă o dată!

- Cu plăcere, acum vezi ce ai de făcut, barul şi muzica le ţin eu, tu dă-ne gata cu realizarea ta! Când primesc cartea cu autograf?!

- Aşteaptă să văd nota de plată, vedem atunci dacă mai primeşti ceva! Stai să le aşez pe masa asta, apoi după ce mă veţi apauda toţi, treceţi la coadă la autografe. Vorba aia se mai naşte un artist în ţara asta, ce p… mea.

Uneori înjura, sau vorbea obscen, poate era singură scăpare într-o viaţă cumpătată şi discretă.

După un sfert de oră apăruse şi Ana. Era ca de obicei, îngrijit îmbrăcată fără să-şi pună în evident feminitatea. Era o apariţie în această hrubă, era convins că nu a verificat locaţia, a mers doar pe încredere. Acum toate privirile erau aţintite spre ea, părea un inspector financiar intrat în bar în control. Muzica nu era încă stridentă, erau melodii rock de prin anii 80 şi 90.

- Bine ai venit, ce zici de locaţie? Era evident că e cel puţin contrariată, dacă nu siderată, dar ştia că oricum nu mai poate schimba nimic.

- Să zicem că e atipică, mă întreb dacă în comunitatea asta citeşte cineva?

- Nu judeca! Ştii, aici vei găsi oameni mai sensibili decât în multe alte părţi, îi ştiu de ani de zile. Par superficiali pentru că nu reuşesc, în mare parte, să-şi înfrângă sensibilitatea sau timiditatea. Apoi, asta devine un mod de viaţă, nu mai coboară din ritmul acela îndrăcit de black metal, dar ăştia au ascultat Beethoven, Chopin său Bach mai des decât urmăresc alţii ştirile de la ora 5. Sunt urâţi, dar paşnici, o să vezi!

- Cartea e sincer bună, mie îmi place, mă aşteptam să găsesc public parcă mai aplecat să înţeleagă ce scrii.

- Iarăşi greşeşti, sunt puţini dar eu sunt unul de-al lor, crezi că nişte străini elitişti, profesori de literatură exigenţi ar fi un public mai cald? Ana, arta adevărată nu se găseşte în cuvintele pretențioase, cum se crede. Arta adevărată e în noi, în fiecare, e în timpul în care te opreşti să auzi cum vine primăvara, în care te opreşti să auzi cum iubeşti. Va fi o lansare pe măsură cărţii în sine, pe măsura mea, nu am vocaţia celebrităţii, mi-ar plăcea să citească doar zece oameni cartea asta, dar acei oameni să mă înţeleagă, acei oameni să caute în vieţile lor lucrurile şi oamenii cu adevărat importanţi. Aş vrea ca acei oameni să se întrebe dacă îşi mai iubesc soţiile şi să le ofere o floare şi un sărut după ce vor citi cartea, aş vrea că soţiile lor să citesca, la rândul lor, cartea şi să spună ce poate au uitat să spună cu ceva vreme în urmă, te iubesc!

- E o declaraţie??!! Eşti un bărbat interesant, de ce nu??!

- Ştii bine că nu!! Ai “moșit’ cartea asta, ştii ce simt şi pentru cine!

- Dar e o himeră, chiar tu spui că e o iubire imposibilă! De ce crezi tu că pe 3 decembrie la anul o vei vedea, de ce crezi că îţi va sări în braţe şi veţi petrece fericiţi până la adânci bătrâneţi?! E o poveste frumoasă şi emoţionantă, dar rămâne o poveste. Poate e timpul să îţi găseşti pe cineva mai real, mai uman. Nu cred că în realitate acea femeie există cu adevărat.

- Ana, sunt un mare prost că mă gândesc la o iubire imposibilă. Dar acum gândeşte din perspectiva editorului, crezi că lângă o femeie care mi-ar da toată căldura ei aş mai putea scrie la fel? Eu cred că nu! Mi-aş pierde visul de urs solitar, m-aş schimba cu siguranţă. Dacă aş mai avea capacitatea de a iubi casnic, cred că mă voi schimba, mă va cuprinde moleşeală. Aşa eşti sigură că voi reveni cu o altă carte, poate încă una…

- Aha, deci să-ţi dau termen limită până la anul în decembrie, pentru că sigur, după îţi vei întâlni marea iubire, o să te laşi de tot de scris, nu?!

- Aici te înşeli! Dacă aş întâlni-o şi am rămâne împreună, sunt convins că m-ar încuraja să scriu, sunt convins că nu m-ar plăcea altfel decât sunt acum. Ştii, dacă ea chiar există şi eu cred că da, atunci e perfectă, e sufletul geamăn cu care mergem pe pământul ăsta fiecare. Nu mi-ar cere să mă schimb, mai ales acum când m-am regăsit total pe mine însumi. Dar poate că nu o voi întâlni şi rămân scriitorul tău preferat…

- Sper să mai scrii, ai ceva condei, probabil că, dacă ai avea şi ceva promovare, chiar o să ajungi celebru….

- Hai să visăm mai puţin, ştiu că ţi-ai dori să mă lansezi, dar trebuie să rămân realist, nu??

- Poftimm????!! Păi, tu eşti regele neîncoronat al visului, cine te-ar putea face pe tine realist?! Tu despre ce vorbeşti aici, trăieşti după principiile bunicului tău, crezi în poveşti în care nu crede nimeni şi pe deasupra mai şi iubeşti o străină perfectă şi puţin probabil vie pe lumea asta…Dacă tot visezi la astea de ce nu visezi să devi un scriitor de succes?! Te consumă prea mult treaba asta?!

- Pentru că e imposibil şi ştii asta, acum mă tachinezi şi o merit. Nu mi-aş încărca visul cu un succes care m-ar face arogant şi suficient. Deci, dacă scoatem cheltuială pe carte, asta e, o publicăm pe a doua, eu voi începe sigur să lucrez la altceva.

- Cred că au cam venit toţi, Bucure, e cazul să opresc muzica şi să zici naibii ceva, pentru că, dacă nu te grăbeşti, într-o oră o să fim beţi şi ascultăm Rammstein, intervenise Costin. Tricoul uzat cu Metallica arata tare haios pe burta ce căpătase proporţii, era la fel de nebun ca în tinereţe, doar că era evidentă trecerea anilor şi peste el.

Se aşeză la masa pregătită cu faţa către celelalte mese, uneori acolo se punea un mic piedestal care funcţiona ca scena, când mai încerca câte unul să impresioneze cu talentul lui. Rareori urcau acolo trupe deja consacrate, trupe de club mai ales, nu a avut niciodată ambiţia de a chema cine ştie ce celebritate. În sfârşit, muzica a tăcut. Microfonul era la Costin:

- Fraţilor, bine aţi venit pentru a nu ştiu câta oară în cârciumă mea! Acuma, hai, trezirea, ridicaţi capetele alea grele de băutură de pe masă, că avem de aplaudat pe cineva. Adică o personalitate de mare calibru a intelectualităţii romane, mă rog, asta va fi, sper, de mâine încolo - O spunea cu sarcasm, nu dădea doi bani nici el pe titluri -, dar astăzi e încă un bun prieten pe care îl cunoaştem cu toţii, un prieten pe care îl aplaudăm acum cu toată dragostea, mai ales că face şi cinste. Îl las pe el să vă zică ce naiba vrea de la voi…eu ţin barul şi muzica. Bucure, treci la microfon!

Se ridică puţin adus de spate, abia acum simţea apăsarea adevărată a lansării, toate trăirile lui, bucăţile de suflet aşternute cu migală acolo le erau accesibile tuturor. Erau prietenii lui, dar simţea o emoţie dată naibii, abia acum, când se ridică de la masă să meargă la microfon, simţea căldura în genunchi, simţea că are gura prea uscată ca să o deschidă, închise ochii şi se gândi preţ de o clipă la munţi, apoi la Albă, amărăciunea că nu era acolo îl readuse pe pământ. Următorii paşi au fost siguri, se propti ca o vedetă de microfonul cu stativ.

- Salutare tuturor, vă mulţumesc pentru că sunteţi aici cu mine! Nu e ziua mea, dar fac cinste, dacă nu mi-aş fi făcut o promisiune mie însumi de abstinenţa la alcool, acum eram beat ca şi voi. Cam asta e ideea, v-am invitat să bem, în ciuda a tot, a faptului că e o zi de lucru, a faptului că, deşi e primavera, oraşul e încă plin de jeg, a faptului că, deşi ne tot apropiem de moarte, uitam să iubim, până la urmă în ciuda berii şi a acestui local…lansez şi o carte, dar asta e, zău, un eveniment lipsit de importantă. Cât am stat singur, gândurile mele s-au cam revoltat şi au decis să se aşeze în pagini, unora poate o să le placă, altora nu! Asta e avantajul, nu îţi place, o arunci. Nu voi vorbi prea mult, e o carte cu o poveste destul de neverosimilă, dar care poate fi oricând reală. Nu uitaţi că altele, la fel de neverosimile, au ajuns cărţi de căpătâi ale unor mari religii, până la urma credinţa face că povestea să existe. Dacă toţi veţi crede că tot ce e acolo e real, povestea va depăşi realitatea prin credinţă. De fapt, asta e frumuseţea oricărei poveşti, credinţă o transformă în realitate în ciuda oricărui argument raţional. Şi, pe măsură ce timpul trece, ecoul din noi înşine ne face să credem povestea, să exilăm departe realitatea concretă care nu ne aduce, de altfel, nici un dram de satisfacţie. Mi-ar plăcea să cred, prietenii mei, că, fie şi câtă vreme veţi citi asta, o să fiți convinși că totul s-a întâmplat ca atare, că veţi auzi, în acele câteva ore, chemările lăuntrice din noi! Credeţi sau nu în spirite, în noi există atâta mister, inaccesibil până și nouă înşine, pentru că suntem sclavii unui adevăr mereu perceptibil, mereu argumentat. Mi-ar plăcea să cred că în noi, în fiecare, mai există loc să credem încă o poveste, să credem că ce a fost odată ca niciodată, se repeta zilnic. Mă ştiţi, probabil că pentru mulţi sunt mai ciudat, niciunul dintre voi nu e catalogat altfel, și vă spun că e o carte ispirata de vântul bătând aspru pe creste de munte, e o carte inspirată de o iubire în care am decis să cred cu disperare, de o iubire pe care cineva, care a avut ocazia să citească înainte voastră, o consideră imposibilă. Dacă aş crede asta, aş crede că nimic nu mai e posibil, aş crede că sunt condamnat să am doar un singur gând până la moarte, acela că voi muri, poate azi, poate mâine. Sau, mai grav, să nu am niciunul, să merg şi mâine la serviciu, să râd cu copiii, să urc pe munte, să stau cu voi în jurul unui foc, să fac toate astea mecanic, fără să simt în suflet arsura unui dor. Iubirea nu însemna sex, nici măcar tandreţe şi împlinire, iubirea înseamnă curiozitate şi aşteptare. Fără curiozitate nu vei încerca să o descoperi pe cea de alături, va fi un trup care îţi comunica nişte gânduri, dar realmente un străin cu care împarţi o parte din viaţă. Dacă nu veţi aştepta să vină ea, unică, vă veţi pierde în mici nimicuri, veţi crede că iubiţi acei străini din jurul vostru, veţi accepta, într-o bună zi, că sunteţi singuri şi asta pentru că, atunci când puteaţi, nu aţi avut tăria să aşteptaţi şi aţi decis să vă risipiţi. Asta e esenţa poveştii, regăsirea de sine şi regăsirea iubirii. Ce motiv ar fi să-mi citiţi cartea? Sunt zeci, sute, mii de poveşti mai frumoase decât asta! Din păcate, se pare că pe măsură ce trece timpul le uitam pe toate, happy end mai au doar filmele de desene animate, restul sunt pline de sex şi moarte, parcă toată omenirea s-a îmbolnăvit subit de curiozitatea de a descoperi criminali. Îi mulţumesc unei mari doamne, care mi-a fost alături în această încercare, Ana, reprezentantul editurii, fără de care nu aveam acum cartea, vă rog să o aplaudaţi! În rest, vă mulţumesc vouă! Am vorbit deja prea mult!!

După un sfert de oră cărţile de pe masa dispăruseră, nici măcar nu a scris multe autografe, era, poate, cea mai anonimă lansare din câte se făcuseră, dar îi plăcea mai mult aşa. După seara asta va dispărea în acelaşi anonimat din care venise, nu spera prea mult, de fapt, nici nu dorea ceva semnificativ care să îi schimbe viaţa, era frumoasă aşa cum era. Îşi dădea seama că este, că toţi ceilalţi, invidiat de mulţi cunoscuţi pentru ceea ce credeu ei că are, poate invidia la rându-i pe alţii pentru ceea ce credea el că au. De fapt, nimeni nu are nimic, afară de propriul suflet, cel care arată cu adevărat că am trecut şi noi cândva pe aici.

Târziu în noapte plecase spre casă, conducea ca un nebun pe autostrada pustie, nu îi pasă de nimic, acul vitezometrului juca în jurul a 170 km la oră, era singur pe o şosea pustie. Era, de fapt, el însuşi pe drumul vieţii, solitar mergând uneori peste limita legală către marele final, către moartea ce încununează până la urma orice viaţă. Viaţa eternă ar fi doar o anomalie, fără moarte am fi mai goi de noi înşine. Sub ameninţarea propriei morţi, văzând moartea celor dragi, uneori devenim mai normali, ne oprim o clipă încercând să înţelegem, încercând să ne luăm rămas bun de la noi înşine, să cumpănim regretele, să retrăim fericirea şi peste toate astea să iubim. Se întreba acum cum oare arata iubirea, când doar goneşti singur pe o autostradă pustie?!

Ştia că toţi suntem cinici şi urâţi până învăţăm să iubim, până ce egoismul narcisist apune pe sânii cuiva, până ne dăm seama că frumuseţea celui iubit e diferită de cea proprie pe care o admirăm altă dată cu nesaţ. Ştia că va merge singur, ştia că acel 3 decembrie din anul viitor va fi doar o amăgire, dar nu îl mai deranja acum să meargă singur. Nu era nici narcisist, visa seara de seară la acele plete blonde, la ochii adânci şi căprui în care mereu regăsea viața ca pe un adevăr ascuns. Erau singurii ochi în care putea fi el însuși fără să se schimbe, să se urâţească sau să se mintă! În rest, avea un drum către moarte şi adesea era tentat să accelereze.

Ştia că de ceva vreme trăieşte într-un vis, un vis din care se întrebă dacă mai are rost să se trezească. Ştia că se va trezi din el doar în clipa morţii, doar pentru ca moartea să nu mai pară un dezastru. Ştia că va trebui de acum încolo să meargă doar cu 170 la oră, să urce pe unde altă dată nici măcar nu îndrăznea să ridice privirea. Era visul lui, voia să îl trăiască frumos şi la limită, voia să sfideze realitatea zi de zi, dacă tot se avânta într-un vis măcar să îl facă puternic şi arzător. Adesea confundam visătorii cu oamenii leneşi şi dezordonaţi, nu voia să ajungă aşa, de aici până la blazare era doar un singur pas, apoi nu mai era un vis, era o tristă resemnare. Asta nu voia să i se întâmple, să se resemneze vreodată, poate de aceea era uneori atât de pornit către extreme, către moarte. Era o alternativă mai decentă în faţa unei vieţi pline de compromis, unei vieţi care nu îi dădea nimic şi îi lua totul. Se eliberase acolo, în munţi, de povara acelei existente, se eliberase de temeri, acum viaţa era doar o provocare, un vis din care nu i se putea refuza nimic, cu condiţia să nu iasă din nebunia de acolo.