LATENTE

Latențe....

        Latent în miezul de lavă al planetei stă diamantul, latent în minte stă gândul, latent în Dumnezeu stă un rest de Univers ce nu a apărut încă. Latent în fiecare clipă de prezent stă viitorul.

       Împlinirea, păşind elegant ca o divă pe un catwalk ridică praful de pe ceea ce există latent şi în urmă-i, plină de trecut latenta devine manifestă. E drumul de la gând la cuvânt.

      Dorm latent în mine însumi, atâţia Eu sunt acolo aşteptând doar un pretext să se manifeste. Şi în cinstea tuturor celor ce aş putea fi ridic paharul şi îl ciocnesc cu acel Eu care vine în faţă-mi.

       E îmbujorat în obraji, e vesel şi lipsit de griji, e încă tânăr şi puternic, are glas de tunet şi îmi spune simplu: - Noroc! Muşcă apoi din bucata de pâine din care mi-a făcut şi mie parte, parcă e un gest biblic, împartim pâinea şi vinul, împart optimismul cu un Eu plin de energie şi speranţă. În primul pahar latenta e viaţa, latenta e foamea şi latent e optimismul, vinul e cel mai bun şi viaţa nu are cusur. De m-aş opri aici, de nu aş mai gusta încă un pahar aş trăi numai bucuria echilibrului şi cumpătării.

                Latența primului pahar e NORMALITATEA.

     Ridic pentru a doua oară paharul, simt căldura în genunchi, simt la rându-mi obrazul îmbujorat, de parcă aş avea febră. În faţa mea stă un Eu grăsuţ şi plin de viaţă, vădeşte însă lăcomie, în rotunjimile din trup se văd excesele culinare, în sclipirile din ochi se văd dorinţe în exces. E omul căruia nu-i e de ajuns niciodată un pahar, e încă lucid însă, fiecare gest îi e important şi teatral, fiecare acţiune îi e eficienta. Nu va depăşi niciodată însă limita celui de-al doilea pahar, aşa cum se bucura de viaţă în exces iubeşte şi viaţa cu acelaşi exces, niciodată nu va face ceva care să îi schimbe acest status.

                  Latența celui de-al doilea pahar e BUCURIA.

       Sunt la al treilea pahar, la al treilea Ego care ciocneşte cu mine paharul. Are mişcări ample, puţin dezordonate, îmi explica plin de patos idei care altădată mă lăsau rece, acum pur şi simplu mă simt prins în febra lor, până la urmă suntem egali în pahare consumate. A mai slăbit, faţă de antevorbitorul lui, excesul îi este selectiv acum, dacă primul lua din fiecare dar al vieţii cu egală lipsă de măsură, aceste nu are parcă timpul să se bucure de tot, acesta e predispus la anumite excese numai. Nici părul nu-i mai sta la fel, e vâlvoi şi cam mare, nu pare a avea un interes legat de cum arată, pe chip îi se perindă când zâmbete când grimase, ştie atât de clar ce vrea să spună, parcă din el se nasc numai idei ce ar putea schimba lumea. Aş vrea să-i spun că mă plictiseşte, dar rob vinului, sunt pe cale să susţin la fel de vehement ideile mele. Credinţa îi e de admirat, argumentele îi sunt beton, originalitatea cu care le găseşte sunt vrednice de stimă... la al treilea pahar se naşte filozoful, se ridică înarmat luptătorul.

          Latența celui de-al treilea pahar este ÎNCREDEREA.

      Privesc în faţă, mă simt pătruns de energia predecesorului, cred în mine însumi, simt că încă un pahar e mult, dar îl ridic şi...în faţă am un chip slab, priviri dezorientate, îmi vorbeşte despre ea, îmi vorbeşte în versuri, îmi vorbeşte în graiuri vorbite cu secole în urmă de menestreli pe lângă fantomatice castele. Nu are nici logică, nu are nici justificări, are însă atât de multe flori de adunat din câmpul vieţii. Închide des ochii, un tic enervant pentru că mă face la rându-mi să clipesc, apoi îl înţeleg. În spatele ochilor închişi eu însumi parcă văd chipul celei cântate fără de odihnă de el. Aş vrea să am luciditate destulă să îl analizez, dar cine poate analiza un îndrăgostit, el însuşi fiind deja la al patrulea pahar. Nu ştiu de când nu a mai dormit, nu ştiu de când nu a mai mâncat, nu ştiu de când nu s-a mai oprit din invocarea ei. În ochii tuturor e un nefericit, în ochii lui însă, lumea e un vis devenit realitate.

               Latența celui de-al patrulea pahar e IUBIREA.

  Am sufletul uşor, plutind pe aripi de vis ciocnesc încă o dată. În faţa mea însă priveliştea e atât de neplăcută. Privesc la acest Eu, cu pumnii ridicaţi spre cer, e într-o ceartă permanentă cu oricine. Îmi spune că avea totul şi a pierdut totul, găseşte vinovaţi, fără să găsească şi dovezi ale vinovăţiei lor, îmi vorbeşte atât de des de Dumnezeu încât aş crede că e popă. Îi place să dea vina pe destin, îi place să repete obsedat „aia e”, se supune unei fatalităţi mai presus de sine. Uneori, printre sorbiturile de vin, acru, adevărată poşircă, recunoaşte că a greşit el însuşi o grămadă, dar parcă fiecare greşeală i-a fost provocată, i-a fost vânată de o inteligenţă superioară. Nu îşi inneaca eşecurile în vin, viaţa e încă acceptabilă câtă vreme are pe cine da vina. De nu l-aş recunoaşte în mine însumi, când excesul de vin îmi întunecă judecata, aş zice că e chiar Adam după alungarea din Paradis. Îi surprind furia cu care ar distruge lumea numai pentru a îi da un „restart” în care să aibe şansă să nu repete greşelile.

                 Latența celui de-al cincilea pahar e FURIA.

   Inima îmi bate rapid, vreau să innec furia, ridic paharul, ciocnesc, apoi sorb din vin. Nu mai are aromă, doar un gust acrişor care îmi tulbura simţurile. În faţa mea e un om uşor adus de spate, vorbeşte puţin, nu pare a avea o vârstă. Şi ştie atât de multe, vorbeşte atât de calm, nimic nu îl face să ridice tonul său privirea. De fapt priveşte fără de ţintă, nu reuşesc să identific o anume direcţie, nici măcar nu ştiu dacă priveşte undeva, ochii, ca întreg sufletul de altfel, par să fie nicăieri și oriunde. Îmi spune povestea lui, stau fascinat şi o ascult...oricum nu mai pot bea, al şasea pahar m-ar lipsi de ultima urmă de raţiune,

-         Am fost un om normal, trăiam, munceam zilele veneau peste mine şi îmi aduceau o simplă şi sigură rutină. Până şi singurul pahar de vin pe care îl beam la masa de seară, bun prilej de tihna după ziua de muncă, era în sine o rutină. Nu mă interesa de vinul era roşu sau alb, nu mă interesa dacă e sec sau dulce, nu căutăm un gust anume. Nu căutam nimic anume, eram la adăpost de lumea din jur, dramele altora erau un simplu fapt divers, viaţa mea curgea într-un singur sens, de la ieri către mâine. Apoi într-o seară, ţin minte şi acum, eram parcă mai obosit decât în altele, nu făcusem nimic în plus, ori poate nu înţelegeam că rutină aia era la fel de obositoare că orice altă sarcină ce împlineam, cert e că am uitat şirul şi am băut şi al doilea pahar. Abia atunci am simţit gustul, era un vin alb, sec, uşor afumat, până atunci nu îl remarcasem. Doamne era atât de bun, am simţit nevoia să iau o bucată de carne şi să o arunc direct în jarul din şemineu. Am mâncat ca un sălbatic din acea bucată de carne făcută doar pe jumătate, am băut paharul de vin cu înghiţituri mici de cunoscător. A doua zi am muncit parcă mai mult ca niciodată, seara mi-am făcut o altă friptură, am schimbat însă vinul, cel roşu demidulce se potrivea mai bine cu friptură de porc, aşa cum în seara următoare cel alb picase perfect peste păstrăvul afumat. Am deprins obiceiul să mănânc mai mult şi să beau două pahare de vin. Am început parcă să am mai mult timp, râdeam, Doamne cu câtă pofta râdeam şi cum râdeau toţi în jurul meu. Eram invitat la orice petrecere se întâmplă în jurul meu, ştiam să mă bucur de cele două pahare de vin şi, prin ele, prin mine însumi, să aduc bucurie şi altora. Apoi..într-o seară de iarnă, terminasem de mâncat, îmi savuram cel de-al doilea pahar şi am luat o carte în mână, fascinat de cuvintele acelea am uitat şi şirul şi am mai sorbit încă un pahar. Şi astfel am mai deprins un obicei, al treilea pahar îl savuram citind. Eram fascinat de tot ce întâlneam acolo, am căpătat abilitatea de a discuta chiar şi în cele mai elitiste cercuri, am căpătat curajul să îmi susţin propriile idei. Uneori eram atât de vehement încât la o zi de naştere am primit un tricou cu Che Guevara, eram recunoscut prin el drept un militant. Dracu’ ştie pentru ce militam însă. Am ţinut-o aşa o vreme, am deprins chiar obiceiul să ţin prelegeri, să vorbesc celor care erau dispuşi să mă asculte, să susţin verzi şi uscate dacă pentru ele zăream măcar un început de argument. Eram cumva amantul înfocat al ideilor. Până într-o seară....era atât de frumoasă, zveltă, părul îi cădea în valuri de aur pe umeri, rochia roşie îi înroşea şi mai mult zâmbetul...şi îmi înroşea inima blazată de idei. Am invitat-o să facem câţiva paşi, ne-am aşezat la un bistro şi am cerut câte un pahar de vin roşu.

În ziua aceea am devenit poet. Am cântat iubirea în mii de cuvinte, i-am iubit fiecare părticică din trup, m-am îmbătat atât de des cu cele patru pahare  de vin şi cu seva buzelor ei, i-am învăţat pe de rost degetele, i-am învăţat tălpile să-şi lase urme adânci în nisipul de pe plajă, i-am învăţat braţele să mă ţină strâns. O iubeam cum nu ştiam că se iubeşte, apoi într-o seară...de dorul ei, în aşteptarea ei, am mai băut un pahar....nu ştiu apoi ce s-a întâmplat. Am început să strig, să ridic tonul, m-a privit o vreme mirată, apoi a început să plângă, în inima simţeam cuţite de durere, dar nu găseam puterea să potolesc furia. Eram nebun şi nebuniei mele parcă cineva rău intenţionat îi pusese un ciocan în mână cu care să dărâm toată viaţa din jur. Încă mai fac greşeala să dau vina pe destin, adevărul e că vinovat de tot eram eu, dar parcă fiecare greşeală era urmată de o alta şi mai mare. În jurul meu nu mai era nimic, viaţa era o ruină fumegândă, acolo unde cândva erau Normalitatea, Bucuria, Încrederea şi Iubirea acum era un pustiu lipsit de gânduri, lipsit de atingerea vieţii. Uneori, beat de durere o strigăm pe ea, îi strigam pe cei care altădată mă ascultau cum ţin prelegeri şi îmi mulţumeau pentru ceea ce puneam atunci, îi strigam pe toţi, dar eram tot mai singur şi nu mai ştiam ce să fac...până azi când am gustat încă un pahar. Azi am renunţat să mai strig, am renunţat să mai vreau. Mă simt asemeni unui pacient aflat în fata marii operaţii, sunt doar anesteziat, nu mai simt nimic acum, nici măcar durerea, al şaselea pahar e penultimul pe care um om îl poate bea.

             Latența celui de-al şaselea pahar e RESEMNAREA...

Ascultându-l ştiam deja latența celui de-al şaptelea pahar, era MOARTEA,  ce altceva putea fi?!

Asemeni unui pahar de vin, oamenii din jurul nostru ne pot scoate din cele mai variate latențe, asemeni unui pahar de vin, unii ne aduc normalitate, alţii plăcerea uşor abuziva a bucuriei, alţii încrederea în ei şi în noi înşine, cineva absolut special aduce iubirea, alţii aduc furia şi după toate astea, de suferinţa a fost prea multă în noi se aşează resemnarea. În resemnare suntem singuri, pentru că ne pregătim de ultima trecere, de acel ultim pas pe care orice om îl face numai pentru sine.

Ştiu, citind acestea te gândeşti ce rost au. Şi mă gândesc să îţi explic că uneori e bine să ştii când să te opreşti, când următorul pahar e de prisos, alteori e bine să ştii că următorul pahar îţi poate aduce mai mult decât toate celelalte de până atunci. Sună banal, dar la granita dintre CUMPĂTARE şi CURIOZITATE cred eu că se află FERICIREA. Şi mai e ceva, prezența fiecăruia dintre noi printre ceilalţi poate avea efectul unui pahar de vin, putem aduce deopătriva fericirea şi nenorocirea asupra celor din jur, fără ca măcar să ne dăm seama de asta...

Iubind-o pe Morgana

Curând comemorăm 126 ani de la moartea geniului literaturii romane. Ieri discutam cu o persoană atât de dragă sufletului meu despre iubirile marelui poet, despre iubiri neîmpărtăşite, despre femeile insensibile la vorbele-i frumoase de poet. Şi evocam pe Veronica Micle, femeia care l-a înşelat, pe Mite Kromnitz, femeia în ochii căreia era o fiinţă net inferioară ei, un bădăran lipsit de clasă, cu un aspect fizic degustaror sau pe Cleopatra Poenaru, femeia plopilor fără soţ. 

Am stat o vreme meditând la acele poveşti, iubirea neîmpărtășită, Luceafărul respins pentru cineva atât de pământean şi totul îmi părea nedrept şi trist, apoi am înţeles. Luceafărul era condamnat la cădere, geniul condamnat la solitudine, pentru că iubirea neîmpărtăşită a acelor femei l-au ridicat mai mult decât ar fi făcut-o orice altă iubire împărtăşită. Mi-l închipuiam pe Eminescu devenit peste noapte rentier şi politician, mi-l închipuiam lipsit de frustrare şi vervă, cu verbul slab, trăind acasă un trai îmbelşugat, purtând cel mult grija dotei ce avea să dea când fetele i se vor mărita. Nu, Eminescu nu putea avea parte de o iubire mediocră şi împărtăşită, el trebuia la rându-i să iubească Luceafărul pentru a se ridica şi a devenie el însuşi luceafăr.

M-am gândit la fiecare dintre noi, în fiecare zace geniul, în fiecare suflet exista un diamant care să dea strălucire de astru. Dacă pământul ar fi viu, habar nu am, poate chiar e, cu siguranţă ar simţi lovitura brutală de cazma ce îi smulge măruntaiele pentru a scoate de acolo aur sau diamante, căci numai prin durere de acolo iese strălucind bogăţia. Omul însuşi iese prin durere din pântecele mamei, de aceea ne iubesc atât de mult mamele noastre, din pântecele lor îndurerat şi-au scos cel mai de preţ tezaur, copiii. Oare geniul din noi, oare strălucirea deplină a sufletului de ce ar ieşi din noi fără durere. Şi multe dureri trăieşte sufletul, multe jigniri suporta, dar poate cea mai mare este dragostea neîmpărtăşită, e iubirea pentru cel care pare insensibil şi rece. Dar e numai o aparenţă, de fapt răceala lui e lovitura de cazma ce cade cu durere peste suflet şi scoate de acolo libertatea lui, scoate diamantele, altfel sufocate în grăsimea traiului îndestulat. Despre acele femei din viaţa lui Eminescu se va vorbi ca despre nişte anonime devenite celebre prin asocierea cu marele poet, am fost tentat la rândul meu să văd aşa lucrurile, până în clipa în care am privit puţin mai departe, acele femei l-au făcut să fie el însuşi, acele femei, sărăcia în care s-a zbătut în fiecare zi a vieţii lui, frustrarea imensă şi revolta în fata prostiei, toate acestea au fost artinzanii geniului latent. 

Geniul se naşte din solitudine, durere şi frustrare, din iubire şi împăcare se nasc doar ideile mărunte şi epigonii ce curând vor risipi tot ce au primit la naştere. Iubirea neîmpărtăşită, jignirea, marginalizarea îl apropie pe om de Dumnezeu, iubirea împărtăşită şi comuniunea cu ceilalţi îl aduce apropie de biserică. Şi cu cât e omul mai aproape de biserică şi de oameni cu atât e mai departe de el însuşi şi de Dumnezeu. 

Într-o zi m-am trezit singur, habar nu aveam pe ce cale să merg, paşii îmi erau grei, pentru că purtau toată apăsarea din suflet plus bolta cereassca. Mergeam fără să mă întreb de voi mai iubi vreodată. Destinul a dat peste mine, mi-a scos în cale iubita perfectă, iubita pe care însă ştiam că nu o pot atinge niciodată, iubita care, pe măsură ce mă apropiam de ea, se depărta proporțional, destinul a făcut să o iubesc pe Morgana. Morganei i-am aşternut în fiecare seară gânduri pe hârtie până am scris un roman întreg, pletelor de aur ale Morganei le-am scris versuri şi le-am împletit vara coroniţă de margarete. Morgana m-a învăţat că macii aprinşi sunt sângele lanului, Morgana m-a învăţat să beau cafea, spunându-mi să nu o iau în termos niciodată și să nu o servesc prietenilor, Morgana m-a învăţat să ascult tăcerea munţilor, să aştept adierea de vând ce îi poartă mireasma prin creşte. Morgana mi-a arata şi floarea de colţ, Morgana mi-a tatuat un urs pe umăr... Destinul m-a binecuvântat cu durere, pentru că iubirea îmi ramea mereu neîmplinita, dar ce durere....călcam cu picioare goale prin jeratic aprins ca să o prind de talie, cărbunii încinşi îmi păreau de moliciunea nisipului mângâiat de val, durerea şi rănile apăreau abia târziu când spuneam adio zile ce trecea, abia când la miez de noapte ştiam că e mai departe cu încă o zi. Iubind-o pe Morgana am dormit atât de puţine nopţi, iubind-o m-am trezit hoinar prin munţi, hoinar printre cuvinte, hoinar în mine însumi. Iubind-o pe Morgana, uneori oboseam, priveam în ochi destinul şi îi ceream să mi-o dăruiască, dar Morgana nu poate aparţine nimănui, ea sapa adânc în sufletul dornic de împlinire, cazmaua îi e dorul aprins, Morgana m-a învăţat să fiu asemeni ei, să sap adânc în ceilalţi, să îi chinui cu gânduri ce aparent par negative şi să îi oblig să se elibereze. Am avut şi îndoieli, înţelegeam inutilitatea demersului şi atunci îmi spuneam că trebuie să renunţ, că merit linişte, că merit să mă opresc, îmi închipuiam viaţa lângă cineva, o viaţă simplă, plină de iubire în aparenţă, o viaţă sedentară prea plină în mâncăruri grase şi vinuri alese. 

Dar îmi treceau repede astfel de gânduri, între Morgana şi sufletul meu era o dulce simbioză, ea nu putea fi niciodată mai frumoasă decât în versurile mele, sufletul meu nu putea scrie versuri decât privind la frumuseţea ei mişcătoare! Eu încă merg pe urmele Morganei şi mă gândesc la îngerii ce au inspirat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. 

Când iubeşti IUBIREA ai răbdare şi aşteaptă-ţi Morgana, de o vei găsi urmeaz-o până ce nu ţi-a mai rămas nici măcar un strop de suflet nedescoperit din tine însuţi, când iubeşti IUBIREA, accepta durerea, sapa adânc şi plângi, acele diamante ce îţi ies cu greu din suflet le vei pune la judecata finală în faţa lui Dumnezeu şi sigur va spune că a meritat totul. Când iubeşti IUBITA, nu-ţi încarca viaţa cu pretenţii, nu caută în suflet pentru că mare lucru nu-i de găsit, iubita ta frumoasă din adolescenţa acum e grasă şi urâtă, o vei schimba, crezându-te un mare macho cu alta, apoi cu alta... Când iubeşti Iubirea iubeşti şi Durerea ce vine la pachet cu ea, iubeşti şi Singurătatea care amplifică mereu durerea, iubeşti şi Moartea, căci numai ea îţi este eliberare şi încununare. 

Poate am divagat prea mult, aşa sunt eu, spun ce gândesc. Iertare pentru aroganta comparaţie cu marele geniu nu ştiu să vă cer altfel decât citind împreună această poezie:

„Iar când voi fi pământ, 
În liniştea serii, 
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării. 

Nu voi sicriu bogat, 
Podoabe şi flamuri, 
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri. 

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape, 
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape. 

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna, 
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna. 

S-aud pe valuri vânt, 
Din munte talanga, 
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creangă. 

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte, 
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte. 

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium, 
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium! 

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri, 
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet, 
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted. 

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr' de noroc
Şi fără prieteni."

Anticariatul

          Pe la 41 de ani, ştiind că mâine în zori o să plec pe Valea Mălinului cu un prieten, nu prea am cum să mă gândesc la anii pensiei. Şi cred ca pensionar nu voi fi niciodată, pentru că dincolo de orice nebunie trecătoare, dincolo de orice efort depus acum, pentru atunci, adică pentru când voi trece de 60 de ani, mai am un plan. Nu vreau să fie o afacere, nu vreau să pară inspirat din emisiunile de pe History şi alte canale, la care oricum nu mă uit. Vreau să îmi deschid un anticariat. 

Ciudată preferinţa de afacere veţi zice, până la urma cui îi foloseşte un anticariat, banii se fac în galeriile de fiţe şi probabil un astfel de anticariat nu-şi poate scoate nici măcar cheltuielile curente, apoi nici prea multă viaţă „socială” nu se întrevede pentru un sexagenar proprietar de anticariat. Doar că acel anticariat se vrea un loc de întâlnire nu pentru obiecte în sine ci pentru poveştile lor. Adesea, din raţiuni practice, economice, raţiuni, deci ţin de logică şi realism, renunţăm la lucruri, uitam toate momentele în care ne-au fost aproape, uitam emoţia cu care le-am cumpărat, woaw....emoţia aceea de început. În viaţă am renunţat la destule astfel de obiecte, o parte încă le păstrez într-un colţ de pod, o altă parte într-un colţ de suflet. Şi mă gândesc că toţi avem astfel de obiecte, toţi avem astfel de lucruri păstrate într-un colţ de casă sau unul de suflet. De ce să nu le dau o şansă adevărată, pentru că adevărată şansă poate nu e să îşi spună povestea, să spună cât de dragi au fost o vreme, până au devenit inutile, ci adevărată şansă e să retraiasaca acea bucurie din vremea în care erau noi şi dorite, din vremea în care, pe raft fiind aveau un preţ imens...emoţia întreagă a dorinţei. Acolo printre lucruri vechi aştept prieteni la un ceai sau cafea făcută ibric, aştept prieteni care se să uite la poze făcute demult, în era filmului de vinil developat, acolo printre stropi de ploaie aştept trecători care să asculte povestea tuturor vechiturilor din micul meu anticariat. Acolo cu o chitară veche te aştept pe tine prieten cu care cântăm prin refugii să cânţi vechi cântece de munte, acolo un disc de vinil cu Black Sabath(adus de prin Bulgăria, în 1987) îmi va fi diploma pe un perete, asemeni autorizaţiei de funcţionare. Acolo te aştept pe tine, tu ştii şi vei ajunge de fiecare dată, vei râde şi vom evada, ţinându-ne de mână în lumea tinereţii noastre.

De ce un anticariat?! Pentru că e singurul loc care dă o şansă trecutului să renască, acolo se împlineşte parcă o karmă a lucrurilor aruncate, a lucrurilor negate, a lucrurilor devenite inutile. Acolo, ascultându-le povestea, înţelegând acele lucruri, le pot da strălucire şi o şansă să redevină dorite de cineva, acolo lucrurile o pot lua de la capăt, schimbate şi mereu aceleaşi. 

Oamenii sunt astfel de lucruri, atâta tot au în plus mobilitatea şi şansa de a se exprima, de a îşi ţipa povestea tuturor celor dispuşi să îi asculte. Oamenii trăiesc şi timpul îi uzează, pe ei şi emoţiile lor, oamenii promit veşnicia altor oameni, dar erodaţi de timp, devin doar alţii care au promis eternitatea şi cam atât. Oamenii, ajung mai devreme sau mai târziu să existe undeva, unde cândva erau doriţi fie din obişnuinţă fie din recunoştinţa unui trecut perfect. Şi până acum, deşi nu îmi doresc să fiu trist, pare trist ceea ce spun. Dar, hai să zâmbim, pentru fiecare există o altă şansă, hai să zâmbim şi să căutăm curcubeul în ochii cuiva, hai să uităm ochii ce nu ne mai aduc acum decât ploaia, să-i privim pe cei ce, zâmbind, ne aduc curcubeul. Abia când te simţi cel mai singur din lume, abia atunci lumea din jur devine un anticariat, oamenii sunt dispuşi să te privească, oamenii îţi asculta povestea şi, mai presus de tot, cineva te va dori iarăşi, cineva va simţi emoţia tremurândă a noului început. Şi asemeni unui obiect, aflat iniţial pe un raft, împărţind singurătate cu alte asemenea de solitare, nu zăbovi asupra poveştii, de o vei spune de zeci de ori vei face cel mult acel loc o cafenea literară, pentru că poveştile sunt doar literatura pe când viaţa e atingere şi emoţie. 

Nu îmi propun să fiu rău, dar eu cred că iubire dezinteresată nu există, iubim doar atunci când vrem ceva, iubim doar atunci când ne dorim cu disperare, visceral. În iubirea platonică de fapt iubim IUBIREA, în iubirea plină de dorinţă, şi poate, uneori, păcat, iubim omul, iubim unicitatea lui. Dragostea fără dorinţă, oricât de meschină, banală sau vinovată ar fi ea, dorinta, ne transforma în timp în simple lucuri inutile, vom arunca, vom fi aruncaţi, ori din cine ştie ce considerent, vom mai rătăci pe acolo printre lucrurile devenite prin lipsa de implicare inutile.

Pe la 60 de ani te aştept cu o cafea făcută la ibric, cu muzică de jazz în surdină să vii  prin anticariatul plin cu lucruri ce îşi revendică dreptul de a fi iarăşi dorite, de a fi iarăşi utile. Acum am numai 41, şi timp destul până atunci să te caut, să te iubesc, să sper că într-o zi voi rătăci prin curcubeul ochilor tăi, acum am timp şi nu am stare, acum te aştept şi te caut, stau locului şi bântui peste tot... şi tot aştept ca împlinirea ta să mă îmbrăţişeze. Acum am 41 de ani şi, îmi dau seama că primul exponat al anticariatului la care visez pentru atunci sunt eu însumi, îmi dau seama că a spune doar povestea nu ajunge, de fapt a spune povestea e inutil, atâta vreme cât tu exişti. Hai să ne vedem într-una din zilele astea, hai să bem o limonadă pe seara la o terasă sau vino să te caţăr prin munţi sau plimbă-mă ţinându-mă de mână pe malul mării în aşteptarea răsăritului. Ori hai, prozaic, cât încă suntem atât de tineri să tragem pur şi simplu canapeaua şi jaluzelele şi să ne iubim până la epuizare. Tu vino numai, apoi vedem noi ce vom face.....

Florii de salcâm

Îți simt parfumul, floare albă de salcâm,
Pe tine draga mea te stiu din Paradis,
Ne regăseam iubindu-ne în sfânt tărâm
Pe-atunci eternitea stelele ne-au scris.

Din slova lor ce au gravat cu lucitoare raze
Destin ne-au dat prin dragoste să împlinim
Într-un deșert de moarte, viețile ni-s oaze
Și suntem binecuvantați iubito că trăim.

Îți simt mireasma floare albă de salcâm,
Când mă învălui tandru-n antică-amintire,
Când Visul peste lume-i Dumnezeu, Stăpân,
Și tu mă ții la pieptul tău mireasmă de iubire.

Îmi cânți în vântul care-mi bate la ureche,
Știind că roată-ai dat întregului pământ,
Să te iubesc pe tine suflet drag, pereche,
Cu Dumnezeu drept martor, spun în jurământ.

Să nu mă rup de tine chiar de-ar fi blestem
Și moartea îmi promit cât pot să mai amân,
Îmi jur in fiecare dimineată-n poezie sa te chem,
Să te miros pe tine înc-o vară floare de salcam!

Roman - Sfarsit

        SFÂRȘIT!

        În lumea asta sunt zeci de munți, în lumea asta e atâta frumusețe, în lumea asta fiecare suflet își găsește până la urmă umbra sufletului pereche. Doar iubirea coaptă în veacuri poate trece dincolo în gălbuia mare a uitării. Pământul acesta se deschide nu pentru a primi în țărână trupuri efemere ci pentru a primi în pace suflete împăcate. Sunt unii care cred că sufletele eliberate se ridică la cer, sunt unii care cred că eliberarea sufletului aduce o rătăcire cosmica, un neant infinit și confuz până la urmă. Eu cred că adevaratul loc al sufletelor împăcate e în pământul dătător de viață, în inima planetei care ne dăruiește tot ce avem nevoie pentru a exista. Eu cred ca așa cum materia s-a despărțit de gând, devenind doua părti distincte, Cosmosul și Dumnezeu, la fel Omul prim creat s-a despărțit în doua Sufletul, îmbrăcat în pieritorul trup, menit rătăcirii, creșterii, asemeni corpurilor cerești aflate de miliarde de ani în continua mișcare și Destinul, care asemeni lui Dumnezeu în Cosmos asigura buna împlinire a vieții.

În lumea asta sunt iubiri frumoase care nu se vor stinge niciodată prin moartea trupurilor, trăind mai departe la sânul pământului, încât Destinul renunță să le mai dea ceva de făcut, iubiri mai presus până și de minima materialitate a sufletului, iubiri care sunt mai curate decat eterul, iubiri veșnice.

În lumea asta trăiesc și eu...și am un suflet pereche, în lipsa lui mă voi stinge inutil, în lipsa lui sunt chiar mai muritor decât trupul supus degradării. Adevaratul aur nu e cel pe care îl prețuim noi atât de mult, nu-i cel care ne-a învățat valoarea materiei, nu e cel care ne-a învatat să afișăm un cost la tot, adevăratul aur e în inima Pământului, în pace, armonie și uitare, adevăratul aur leagă cele două suflete pentru eternitate.

Roman - Capitolul 17

CAPITOLUL 17

Era o dimineaţă de toamnă târzie, soarele era parcă la fel de arzător deşi era început de octombrie. Vara parcă nu se îndura să plece, parcă lăsase ceva neterminat, mai ales în amurgul cald venind mai devreme parcă se simţea cel mai acut asta. Era dimineaţă şi pe iarbă mică, otăvita pentru a treia oară era un strat gros de rouă, mici mărgăritare lucind sub mângâierea caldă a razelor de soare. Cerul era de un albastru impecabil, de câteva săptămâni nu mai plouase nici măcar un strop, la prânz ierburile păreau galbene şi ofilite, însă sub roua dimineţii păreau a îşi lua porţia de răsfăţ zilnică. Se trezise că de obicei foarte devreme, de ani buni se trezea odată cu soarele. Stătea pe banca tare, din lemn de brad, tăiată cu toporul direct din butuc, o bancă aşezată lângă prispa casei! Casa din lemn avea un aer vetust, un aer din alt veac, din veacul în care oamenii încă nu descoperiseră atâtea minuni tehnologice, era doar un simplu cămin al retragerii în sine, un cămin al amintirilor calde, un cămin plin de veselie şi chichoteli de copil. Era un cămin al tinereţii veşnice, un cămin care îi rupea fără drept de apel de lume pentru a îi redă lor, pentru a îi redă propriilor suflete. Era doar o casă cu aspect de poveste, o casă dintr-un basm atât de vechi ca incepeea invariabil cu a fost odată…

Privea cu nesaţ cerul senin, aştepta să se trezească Alba, de ani de zile îi aştepta în tăcere trezirea, o aştepta cu o ceaşcă de caféa aburindă şi cu o floare, mereu găsea o floare pentru ea. Era vechiul lor obicei, beau cafeaua împreună şi stăteau câteva minute îmbrăţişaţi, aşa că o garanţie că ziua chiar de îi va despărţi o vreme primele clipe le petrec împreună. Mulţi încercaseră să afle secretul acestei iubiri, evident mult mai tinere decât protagoniştii ei, până la urmă nu era niciun secret, erau doar sortiţi unul altuia, erau doar fericiţi prin ei înşişi, niciodată nu îşi doriseră mai mult decât atât. Şi cei mai fericiţi erau când se retrăgeau în căsuţa de lemn de la marginea păduricii de lăstari, o pădure parcă obligată prin natura ei la tinereţe. Mereu acolo creşteau doar lăstari de alun, frasin, doar mestecenii albi dominau cumva perdeeaua deasă şi verde. Erau fericiţi bând din apa rece scoasă din fântâna care rămăsese aceiaşi în secole de existență, ca o ieşire în afara timpului, ca o evadare de sub imperiul morţii, al îmbătrânirii. Aştepta tăcut, semăna tot mai mult cu bătrânul lui bunic, parcă trecuseră secole de când pe acolo usca fânul copil fiind, părul era acum alb, de un alb ameţitor asemeni zăpezii, umerii îi erau mai lăsaţi, barba moale şi cărunta îi dădea un aer înţelept. De ceva vreme un gând îl măcina, ştia că în curând se vor despărţi, ştia că în curând unul va pleca de aici şi refuza să accepte asta. Urcă tot mai rar pe munte şi nu pentru că nu ar mai fi făcut faţă fizic, urcau tot mai rar pentru că adevăratul lor paradis era poiana de deasupra izvorului, pentru că cele mai fericite clipe erau când casă mică din lemn se umplea cu copii şi nepoţii lor. Afară de Bianca toţi ceilalţi aveau copiii lor, ea se dedicase aşa cum presimţise încă de la început, vieţii artistice. Obţinuse o bursă de studii la Pariş la Academia de Arte Frumoase, era o tânără pictoriţă debutantă de real talent, un înger şaten superb asemeni mamei ei, o fiinţă în care parcă fiecare cuvânt sau privire capăta tremur, capăta atingerea graţiei. Era evident că era un copil totalmente dedicate artei, acelui spirit ce îşi spunea Raul, refuza să creadă, dar parcă uneori privind schiţele ei îi invocă un licurici de pe vremuri, atunci era bucuros şi spera ca spiritul acela ce îi dăruise cei trei copii se bucura aici de existent lor. Oricum erau uniţi de iubire, mereu făcuseră o echipă strânsă în jurul lui  şi al Albei.

Apoi mai aveau un motiv de tristeţe care să îi ţină departe de munte, în primăvara ieşiseră aşa cum făceau de fiecare dată să vadă brânduşele şi ghioceii. De data asta îl întâlniră pe Mihai, era parcă mai îmbătrânit ca niciodată, părul alb, pielea destul de mată arătau vârsta aproape neverosimila a omului, emana în mod paradoxal la fel de multă energie. Pe fata lui se citea uşurarea, era un om care chiar dacă nu simţise dragostea sufletului pereche trăise fericit în armonia munţilor, în renunţarea atât de grea la lume. Mihai era un adevărat călugăr, un om care renunţase la tot, nu retrăgându-se în confortul rugăciunii şi al unei chilii austere, da suna paradoxal, dar chilia aceea austera era un confort raportată la viaţa acestui om. Apoi..el se retrăsese, chiar trăise singur, câţi călugări o fac, până la urmă, având sprijinul fraţilor de credinţă, admiraţia unei lumi întregi, nu poţi numi retragerea lui singurătate, în vreme ce Mihai chiar trăise singur. În lumea munţilor, în galeriile cunoaşterii, la adăpostul cerului, trăise singur şi fericit.

-         Mi-ar plăcea să mergeţi cu mine până pe Plaiul Gutanului, coboram prin Gaură, apoi voi să mergeţi la Padina.

-         Sigur, cu mare drag Mihai....e ceva de văzut acolo...

-         Da, mulţimea de izvoare şi pădurea înverzită, ce naiba, toată lumea e de văzut, fiecare clipă e de trăit.

Îi simţeau amândoi un tremur aparte în glas, în minte independent le venise un singur cuvânt MOARTE, ştiau că Mihai vrea să îşi ia rămas bun de la ei, în mod ciudat, nu s-ar fi gândit să vadă acest om pentru ultima dată. Au lăsat lumea modernă de deasupra Branului şi au intrat pe potecă ce tăia de ani de zile pâraiaşele de pe Guțan, s-au oprit şi au băut apă, era rece şi limpede. Bucur îl îmbrăţişa strâns pe Mihai, acesta îi sărută obrajii îmbujoraţi ai Albei, păreau atinşi de aceais „boala” a seninătăţii, a longevităţii, niciunul dintre ei nu arăta adevărata vârsta.

-         Bucure, Alba, vă spun acum rămas bun, drumul meu prin aceşti munţi se va sfârşi, e vremea să intru în munte şi să mă opresc, e vremea să trec dincolo şi să sper că data viitoare să am norocul vostra de a trăi în acelaşi timp cu sufletul meu pereche. La asta se reduce totul..

-         Drum bun Mihai, să-ţi fie trecerea uşoară, nu ştiu ce să zic acum, cred că meriţi fericirea...pe care nu ai avut-o aici.

-         Nu mă înţelege greşit, am fost fericit, poţi fi fericit oriunde ai fi, lângă oricine câtă vreme trăieşti viaţa cu bucurie. Poţi fi fericit lângă o femeie sensibilă şi plină de suflet, poţi fi fericit ţinându-ţi în braţe copiii sau așteptând primăvara, poţi fi fericit şi aşa, împlinit însă nu te vei simţi niciodată fără acel suflet pereche. Şi voi aţi fost fericiţi până să vă cunoaşteţi, în multe rânduri chiar, dar după a fost o altă fericire.

-         Da, din păcate tu nu o poţi înţelege, nu poţi decât să ştii cum a fost şi asta cred că e dureros acum la final.

-         Nu e aşa, eu am avut privilegiul să primesc, asemeni ţie acele pietre ale cunoaşterii de sine. Sufletul meu pereche mă aşteaptă dincolo, nu am înţeles multă vreme asta, de aceea am cunoscut un timp furia, apoi am înţeles, ea evoluase înaintea mea, mă aştepta acolo, la mine e ultima ieşire. Sub aceşti munţi se afla finalul călătoriei, sub aceşti munţi e viaţa eternă. Mă aşteaptă, simt nerăbdarea, am atâtea să îi aduc din lumea asta...

-         Cum aşa? Poţi duce amintirea dincolo de moarte sau nu vei mai muri?! Intri pur şi simplu şi rămâi acolo? Hai te rog, suntem la vârsta la care ne cam interesează!

-         Oare şarpele care leapădă pielea după fiecare an de existenţa moare?? Trupul e doar o piele a sufletului, o poartă o vreme, îl apără, îi ţine cald, prin ea respiră, prin ea simte lumea din jur, dar o poate lepăda fără să îi fie viaţa pusă în pericol. Voi pierde acest trup bătrân, nu îmi este necesar, dar voi duce amintirea tuturor trăirilor mele, voi duce acolo iernile şi cornişele, verile şi rododendronul, voi duce până şi amintirea unui tânăr prost care l-a găsit aici pe Dumnezeu, voi duce şi amintirea unui bărbat plin de conflicte care a găsit liniştea căzând de pe cea mai ascuţită creastă. Abia atunci ai trecut testul Acelor Bucure, când ai căzut şi ai rămas aici doar pentru iubire. Cum e în munţi...veţi afla şi voi, mi-aş dori să fie în viaţa asta....

Intrase într-o grotă albatruie, simţeau însă eliberare, parcă munţii zâmbeau primind un astfel de om. Priveau la creste, era o alta primăvara a iubiri lor.

Curând urma să vină ziua lui de naştere, împlinea 68 de ani, cine i-ar fi dat atunci când căzuse din Acele Morarului şi era doar legumă pe un pat de spital?! Ştia că numai dragostea Albei îl ţinuse atunci în viaţă şi destinul, destinul care îi pregătise o viaţă plină de fericire. O aştepta să se trezească, pe tavă lângă cafeaua aburindă era o floare, una singură, o crizantemă, semn al toamnei iminente, al toamnei ce parcă refuza în acest an să mai vină. Apăruse într-un târziu somnoroasă în aerul rece al dimineţii, părul îi era la fel de frumos şi ciufulit, chiar dacă acum nu îl mai vopsea, părul alb îi dădea nobleţea înţelepţilor. Avea aceiaşi ţinuta sportivă, chiar dacă nu mai era de mult o puştoaică, avea acelaşi mers mândru şi ferm, aceiaşi privire ce pătrundea ca un scanner direct în  sufletul omului, dar şi blândeţea cu care îl privise pe Bucur întotdeauna, era omul în care avea încredere necondiţionat, era omul pe care mereu îl percepuse că o prelungire a ei, că pe cea mai frumoasă parte din sufletul ei.

-         Bună dimineaţa iubitule! Mulţumesc pentru cafea!

-         Pot gusta?? Niciodată nu bea acea gură de cafea fără a cere permisiunea, era jocul lor de ani de zile, era jocul lor de mai bine de un sfert de veac.

-         Sigur, acelaşi tăntălică scump! Nu te întreb de ce nu ţi-ai pus şi tu într-o ceaşcă! Îmi place când faci asta….

-         Iubita mea îmi place la nebunie toamna asta, mă gândesc dacă ar fi ultima din viaţa noastră?!

-         Să ştii că nu m-aş întrista decât de un lucru! Că viaţa după ce ne-a adus împreună ne va despărţi până la urmă, dar momentan eşti sub “contract”, ai uitat că mi-ai promis 50 de ani când m-am mutat la tine???

-         Nu şi îmi doresc să mă ţin de cuvânt, era doar un gând de om bătrân!

-         Nu-ţi e ruşine??! Niciodată nu mi s-a părut că ai îmbătrânit! Arăta e drept destul de în formă pentru vârsta lui, încă mergea mulţi kilometrii zilnic pe jos, încă putea ţine mâinile întinse fără a tremura câtuşi de puţin.

-         Ok, recunosc…..vinovat. Nu-s bătrân!

-         Dar în dimineaţa asta al cui eşti??!! Era întrebarea pe care i-o punea zilnic, primea acelaşi răspuns în nuanţe diferite, era însă cea mai frumoasă formă de alint, făceau ceea mare parte a celorlalţi oameni nu făceau, conştientizau zilnic iubirea, o ţineau trează în minte şi suflet…

-         Doar al tău, al tău în fiecare zi, al tău întotdeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi, toată viaţa..apoi o sărută, aşa făcea de fiecare dată, răspundea apoi o sărută.

-         Mulţumesc mult, o să ţin minte…dar doar până mâine dimineaţă când o să te întreb iarăşi.

Ani de zile procedaseră aşa, mereu trecuseră peste piedici zâmbind, mereu trecuseră peste tristeţi râzând, aveau ceva fascinant în relaţia lor, puteau pierde orice câtă vreme erau împreună, asta îi făcea acum după ani şi ani să fie la fel ca în prima zi. Dacă la început era puţin sceptică, nu credea în prostia aia cu sufletele pereche, cu destinul cu oamenii ursiţi unul pentru altul, în timp devenise un credincios asiduu, credea cu toată convingerea că vieţile oamenilor sunt legate de un destin, că orice ar face fiecare ceea ce îi este dat să se întâmple se va întâmpla. Dacă la început considerase trăirile lui Bucur pe munte puţin excentrice, dacă se îndoia din tot sufletul de acele peşteri, spirite şi toate poveştile debitate de el, în timp ajunsese să creadă poate mai mult decât crezuse Bucur vreodată. Pentru că adevăratului credincior adevărul nu i se demonstrează ci i se revelează. Cumva aflase adevărul doar crezând fără să înţeleagă, tocmi ea, una dintre cele mai analitice minţi. Şi poate tocmai de aceea credinţa ei era atât de puternică, poate tocmai de aceea simţise mereu că destinul i-a întins mâna atunci când l-a întâlnit pe Bucur. Încercase în ani de zile să îl înţeleagă, să înţeleagă tot ce îi spunea el, dar nu reuşise decât să privească fascinată sufletul de care se îndrăgostise cu tot cu ciudăţeniile lui. Se întrebă de ce evitase celebritatea, de ce continuase să publice cu pseudonim, de ce nu apăruse niciodată în public pentru a îşi clama momentul de glorie. Avea succes mai departe, dar nimeni nu îi mai ştia chipul real, nimeni nu îi publica chipul pe copertă, era doar un pseudonim. Odată îl întrebase de ce procedează aşa, răspunsul a fost destul de sec:

-         Dacă aş cădea în păcatul vanităţii, m-aş iubi prea mult pe mine însumi, aş deveni poate un narcisist egoist prea îndrăgostit de imaginea lui şi prea nepăsător faţă de ceilalţi! Ori destinul meu e să te iubesc cu toată fiinţa pe tine, ajunge ca tu ştii cine e acel autor din spatele pseudonimului! Poate accidentul acela de pe munte tocmai de asta s-a întâmplat, trebuia să cad în anonimat pentru a te iubi pe tine, pentru a deveni UNIC doar pentru tine. Şi apoi nu-mi lipseşte deloc celebritatea, sunt un om cunoscut în lumea noastră tot mai mică…şi sunt fericit aşa.

Până la urmă îl iubea tocmai pentru că întregul timp îl dedica ei, îl iubea tocmai pentru că dintre toate lucrurile din lume el îi dedicase timpul, cel mai efemer dar, cel mai greu de dat până la urmă. Şi timpul întreg îi dovedise iubirea, ce îşi putea dori mai mult. Nu îi lipsea viaţa în care era cunoscută de mulţi de oameni, nu îi lipsea nimic stând cu el în căsuţă mică şi caldă din lemne, nu îi lipsea nimic în iernile aspre când stăteau îmbrăţişaţi privind focul din cămin, când întinşi pe duşumeaua tare, beau ceai de tei sau compot de mere. Îi dăruise atâţia ani în care nu făcuse altceva decât să o iubească în fiecare zi tot mai mult, în fiecare zi un strop în plus. Era mereu al ei, dar încă nu se săturase să îl întrebe zilnic.

Trecuse ziua lui, în preziua ei ninsese, de la căldură aia torida în numai câteva zile se lăsase frigul, apoi ploia rece devenise lapoviţa şi spre dimineaţă zăpadă. Îi invocă ziua în care îl îngropase cu mulţi ani în urmă pe bunicul lui, fusese cea mai urâtă aniversare. Se gândea însă câtă pace îi adusese bătrânului acea zi, era marea lui plecare. Se gândea la părinţii lui stinşi de mult, muriseră şi ei cu aceiaşi pace în priviri, se părea că toţi cei care plecau în marea călătorie din această grădină o făceau împăcaţi cu ei înşişi, o făceau fără regret, fără patimi. Se gândise că toţi plecaseră parcă la întâlnirea cea mare cu destinul, ştia că pentru ei plecarea nu era o penitenţă! Acum înţelegea şi de ce, lăsaseră în urma oameni tari, cu principii! Putea pleca oricând, pentru că lăsase în spate o familie unită, legată de dragoste şi bunătate. Ştia că oricare ar cădea ceilalţi l-ar purta pe braţe toată viaţa l-ar duce fără să li se pară niciodată că este o povară.

Veniseră toţi, erau aşezaţi la masa cea mare de la parterul casei, o masă făcută direct din vârghii de brad, o masă tare şi groasă…excentricitatea rustică a bătrânului îi întorcea pe toţi într-o vreme de poveste, îi aducea mari sau mici în lumea în care basmele n mor niciodată, îi aducea în lumea sacră a copilăriei. Cântau la chitară, îşi dădeau pe rând chitara din mână în mână, priveau la foc. Vremea rece era pe placul lui Bucur, focul era superb.

-         Vă mulţumesc la toţi că sunteţi cu mine azi. Vă mulţumesc că mi-aţi luminat mereu viaţa, că mi-aţi dat mereu un motiv să iubesc viaţa. Mulţumesc mai ales ţie Alba, iubirea mea eternă, fără tine nu aş fi învăţat niciodată să iubesc viaţa şi bucuria lucrurilor simple. Mulţumesc copii, mi-aţi adus zilnic fericire văzându-vă cum creşteţi, uneori îmi pricinuiaţi supărări, toţi copiii o fac, dar fără voi viaţa mea ar fi fost mult mai searbăda. Mulţumesc nepoţei, desenele şi poeziile voastre sunt cel mai frumos cadou, sper să nu se supere ceilalţi, şi ale lor sunt frumoase. Vă mulţumesc pentru toate clipele în care aţi fost cu mine sau numai v-am purtat în gând. Sunt un bătrân fericit, sunt un om împlinit. Vă mulţumesc

Vocea îi tremura la final, era emotionat, simţea acea strângere de inimă inerentă despărţirii. Ştia că într-o zi va veni şi acea clipă, învaţa zilnic să spună rămas bun, învaţa zilnic să mulţumească cerului că se lasa privit încă o dată.

Ştia că după ani de zile mâine va pleca pe munte, zâmbea acum era fericit. Au stat până după miezul nopţii, la plecare îi îmbrăţişase cald pe ficare în parte, simţea cum le da din tăria lui, simţea cum se transformă încet încet în stâncă, simţea că în el sufletul începe să se răcească şi plecă demn!

Dimineaţa aştepta pe laviţă, era îmbrăcat gros, era deja o dimineaţă mult prea rece, inorata, toată noaptea burniţase. Începeau să cadă nucile, gutuile aduse în casa deja aduceau mirosul iernii.

-         Bună dimineaţa iubitule, am avut un vis ciudat, cineva mă chema să merg pe munte, îmi spunea pur şi simplu să te iau cu mine şi să mergem. Ştii tu unde trebuie să ajungem!

-         Cum arată??! Întrebă speriat…se temea să nu fi fost chemarea bătrânului Lup, a bătrânului spirit al libertăţii

-         Era înalt, cărunt şi vorbea monoton că într-o curgere de izvor. Avea ochii pătrunzători şi parcă de foc, m-a dominat prin tăria lui.

-         Era bătrânul Lup, e timpul să îi urmăm chemarea! Mâine dimineaţa vom pleca pe munte, pregătim de azi rucsacii, să ai încredere în  Lup orice s-ar întâmpla!

-         Am în tine iubitule, voi avea încredere mereu în tine. Ştiu că orice ar fi va fi bine…vom merge!

În acea noapte au stat treji până târziu ascultând muzică preferată, au stau trezi şi îmbrăţişaţi, parcă retrăiau viaţă fericită, anii în care seara de seară făceau dragoste în mansardă din casă mare de la stradă, serile în care el scria şi ea lucra diverse chestii de contabilitate, retrăiau serile de vară în care stareau până târziu în noapte tolăniţi în scaune de răchită ascultând greierii. Retrăiau toate clipele de tandreţe şi conştientizau că în peste un sfert de veac nici măcar o singură dată unul din ei nu ridicase tonul, retrăiau toate tăcerile care spuneau adease mai mult decât toate cuvintele din lume. Parcă revedea toate florile primite în fiecare dimineaţă, parcă auzea toate cuvintele de iubire şoptite în mii de seri. Se simţeau atât de bogaţi, atât de frumoşi şi tineri în iubirea lor. Ştiau că orice le va aduce ziua de mâine, vor rămâne împreună pe veci, ştiau că locul lor e veşnic alături, îşi câştigaseră dreptul ăsta prin iubire.

Ziua era senină, amintirea burniţei reci din ajun părea uitate, pe iarba arsă de ger are acum un strat gros de brumă, din piepturile lor ieşeau aburi, priviră cu nostalgie în urma casa de bârne, casa fericirii lor, simţeau că trebuie să o părăsească, erau însă fericiţi că pleacă împreună…

Au ajuns în Buşteni, un oraş atât de diferit, trecuseră anii şi faţa i se schimbase radical, părea un décor de film SF pentru ei, septuagenarii care îl ştiau atât de diferit. Acum înţelegea Bucur sentimental lui Făt Frumos, încerca să recreeze cu ochii minţii vechiul Cămin Alpin unde întâlnise în adolescenţă marii iubitori de munte, nume uitate, apuse ca şi căminul însuşi, încerca să scape de imaginea monstruoasă a oraşului modern, se afunda parcă furios în pădure. După o vreme îşi dădu seama că orice ar face oamenii, după o vreme muntele e acelaşi, acelaşi tarâm de basm neschimbat. Pe măsură ce înaintau, locurile erau tot mai famiale, tot mai cunoscute. Au ajuns în poiana La Verdeaţă, era aceiaşi, sub aceasi înclinată Vale Albă, sub acelaşi Perete al Costilei, majestuos ca un zeu, aceleaşi Albişoare săgalinice în stânga văii. Se odihneau, se priveau…ştiau că aici destinul lor se unise în realitate. Trecuseră atâţia ani de la acea noapte de sânziene, trecuseră atâţia ani şi dorul parcă nu se stinsese, parcă acum simţeau nevoia şi mai mult să se atingă. Trecuseră ani şi parcă era ieri, parcă şi acum simţea acele buze moi, privea acele tălpi fine dansând în iarbă moale de munte. Parcă şi acum făceau dragoste la lumina focului. Se întrebă dacă şi acum îi priveşte Mihai, nu l-ar fi surprins deloc. Era rece, priveau la vale şi porniră încet spre Săritoarea Cârnului, aceiaşi stânca înaltă, aceiaşi chemare pe care o ascultase de câte ori urcase valea. Mergeau printre pietrele mari, prin grohotiş, urmă un mic pod de zăpadă, zăpadă ninsă cu câteva zile în urmă, era însă moale, nu se impuneau colţarii. În timp îl urmase în nebunia lui pentru munte, dormiseră împreună în zeci de seri inghsuiti unul în altul în cortul călduros, în zeci de dăţi urcaseră vai, traversaseră creşte, niciodată însă Alba nu intrase în munte. Acum priveau lumină albastră care lumina firul văii, o urmau ştiind că în curând muntele se va deschide, muntele îi vă primii la sânul său pe amândoi.

Curând pătrunseră în galerie, atât de familială cândva lui Bucur, nu mi intrase de atunci în munte, din ziua aceea rece de decembrie când viaţa i se schimbase radical până la urmă. Simţea emoţia, simţea bucuria regăsirii păcii, acelei păci ce numai nemurirea sau lipsa oricărei temeri legate de moarte o poate aduce. Simţea emoţia curiozităţii, în vreme ce Alba păşea fascinata, era prima dată când i se deschidea muntele, multă vreme crezuse că era doar imaginaţie de scriitor, multă vreme crezuse că erau poate doar halucinaţii. Îl credea mereu pe Bucur, îl crezuse de la început, avea mereu încredere în intuiţia lui, dar de crezut povestea cu tunelurile din munte, nu reuşise niciodată să creadă. Poate prea păreau acele spirite moralizatoare, parcă prea voia să dovedească ceva cu toată povestea. La început însăşi idea de suflete pereche şi dragoste la prima vedere îi păruse absurdă, rămânea o sceptică, o minte logică în faţă oricărei povesti orcat de frumoase ar fi fost. Acum privea mirată, nu înţelegea minunea prin care muntele îi primea în inima lui, nu înţelegea cum se poate că muntele să deseneze acele galerii atât de perfecte. Mergeau ţinându-se de mână, puţin temători amândoi, au mers aşa o vreme apoi în faţa lor s-a deschis o sală înaltă, de fiecare dată erau diferite, exact ca şi percepţia umană, aceasi şi parcă de fiecare dată diferită. Mai departe însă nu era nicio altă galerie şi Bucur intelegea că acolo vor sta o vreme. O sărută lung şi apăsat pe Albă, apoi se întinseră amândoi pe una din laviţele tari din piatră, au adormit aproape instantaneu, un somn uşor, fără vise, un somn în care se regăsea doar pacea şi acceptarea! Asta făcuseră ei de la început, acceptaseră, mai întâi iubirea fără de speranţă, apoi acceptaseră scepticismul tuturor, nimeni la început nu era dispus să le dea vreo şansă, erau prea independenti și singuratici  ca să poate face o familie, doar ei credeau atunci cu tărie în iubirea lor, avuseseră curajul să sfideze reguli, oameni şi să fie împreună până astăzi când muntele îşi primea la sân copiii, avuseseră curajul să accepte cu pace în suflet şi bucurii şi necazuri, ce  nu ar fi acceptat niciodată era viaţa unul fără celălalt. Dormeau acum îmbrăţişaţi pe o laviţă, dormeau uitaţi în tăcere! La poalele muntelui deja salvamontiştii găsiseră două trupuri îmbrăţişate, două trupuri răpuse după spusele lor de un puternic şoc hipotermic. Viaţa pe pământ se terminase, continua însă să doarmă calm pe o laviţă tăiată direct în trupul marelui creator, continuau să doarmă îmbrăţişaţi.

Se treziseră într-un târziu, erau încă îmbrăţişaţi, mâinile erau însă mai reci, tremurau puţin, îşi simţeau trupurile atât de uşoare. Ceva era atât de diferit, se priviră în ochi, aveau luciri de foc, aveau ceva ce niciodată nu avuseseră. Acum în faţa lor se deschidea o altă galerie, mergeau prin ea, lucirea era tot mai puternică, lumina altă dată albăstruie capătă reflexe gălbui, era prima dată când vedea acea lumină, era prima dată când în inima muntelui se vedea şi altă lumină decât lumina albastră diafană. Păşeau parcă mai uşori că niciodată, era tot mai cald, dar nu o căldură sufocantă, era o căldură perfectă, plăcută, o căldură care le uşura trupurile, o căldură care îi făcea să uite totul într-o moale şi plăcută toropeală. Păşeau şi pe măsură ce mergeau în calea lor se releva o sală imensă, superbă, plină de culori vii, de imagini frumoase din viaţa lor, pe măsură ce priveau ţinându-se de mână imaginile erau tot mai împăcaţi, vedeau apă rece ce izvora direct din munte, lucea ca un glob de aur, simţeau nevoia să intre în ea, era chemarea primordială de a bea din apa împăcării, din apa uitării, uitării de sine. Erau goi, au sărit în apă, surprinzător deloc rece, o apă călduţă, o apă care indemna sufletul la linişte, la moleşeală aceea din zilele când nu faci nimic. Nu mai ştiu de câtă vreme erau colo îmbrăţişaţi, goi în apă aceea perfectă, pe măsură ce se priveau trupurile le deveau perfecte, frumoase cum numai în tinereţe fuseseră, pe măsură ce stăteau în apă gândurile erau tot mai puţine, simţeau parcă mai acut ca niciodată dorinţa de a se ţine în braţe, simţeau mai mai acut ca niciodată dorinţa de a se atinge. Nu mai voiau explicaţii, nu mai voiau să ştie nimic, ajungea, cum parcă toată viaţa ajunsese, simpla prezenţă pentru a fi fericiţi. Uitaseră de ei ei înşişi, târziu când goi de gânduri, păcate şi amintiri iesirera din apă nu mai aveau ce îmbrăca afară de hainele albe de în găsite pe marginea apei, erau haine din acelea albe, curate, atât de plăcute la atingere. Bucur ştia senzaţia, doar că apa din care ieşise atunci mergând spre intuneric era o apă rece, o apă a vieţii, o apă a treziei, aceasta era o apă călduţă, a păcii, a uitării.

-         Veniţi, spuneţi adio lumii voastre! Veniţi, eu sunt Creatorul, păstrătorul de suflete, voi ce ce încă iubiţi, ce încă mai credeţi în destin îmi sunteţi cei mai dragi. Ştiu că vă e greu să vorbiţi, nu o faceţi, nu vă speriaţi, o să treceţi în ultima etapă a acestei existente, vă veţi păstra sufletul şi iubirea pentru că doar iubirea leagă.

Îl ascultau pe Creatorul lor, îi simţeau cuvintele în suflete, stiua că trecuseră dincolo şi era atât de plăcut că o făcuseră împreună, era atât de plăcut că în faţa lui să îşi jure încă o dată iubirea eternă.

-         Da, ai dreptate, ai trecut dincolo, aţi trecut amândoi, e vremea să vă simţiţi prima dată sufletele atingându-se perfect, de acum încolo pacea asta o veţi simţi pentru totdeauna. La naştere fiecare suflet primeşte ceva din eternitatea iubirii pe care v-o port de milioane de ani, la naştere fiecare suflet primeşte un destin, fiecare suflet e sortit să trăiască să se consume apoi să plece. Si ce nu se poate face intr-o viata se poate face in alta, până ce sufletele devin ușoare Toţi oamenii ar putea fi fericiţi şi împliniţi, dar în loc să se supună chemării interioare, să se supună chemării eterne din ei se supun normelor sociale, se supun unor interese de moment, ajung să se consume alergând după tot felul de lucruri mărunte considerând idealurile himere. Voi aţi reuşit în timp să treceţi peste astea, voi într-un moment al existenţei voastre aţi înţeles că doar iubind puteţi rămâne fericiţi şi împliniţi. Şi aţi avut curajul să negaţi, să luptaţi..acum plecaţi împreună în eternitate. Mergeţi, mergeţi mai departe şi nu uitaţi să rămâneţi îmbrăţişaţi.

Mergeau înveşmântaţi în materialul moale şi alb, păşeau printr-o galerie roşiatică, nimeni nu se temea, păşeau parcă în adâncul pământului, într-o altă lume, o lume în care doar pacea şi împăcarea contau, ştiau că pe măsură ce merg coboară undeva în interiorul planetei, că merg acolo unde începe de fapt lumea, în chiar miezul acestui pământ.

Călătoria se terminase, erau acum într-o lume nouă, o lume cumva asemănătoare lumii de pe pământ, o lume cu plante, cu izvoare, o lume în care răsărea în fiecare dimineaţă un  soare interior care făcea zilele să capete o nunata verzui deschis iar serile o undă roşiatică, nimeni însă nu se gândea să măsoare timpul acolo având aceste repere! De altfel nici nu era necesar, erau de multă vreme acolo, uneori întâlneau spirite fericite, oameni care trăiseră împliniţi în vieţile pământeşti! La început îi mirase faptul că mereu întâlneau acei oameni numai doi câte doi, dar acolo nu era necesar ca cineva să întrebe, răspunsurile răsăreau ca un gând bun, calme şi fără contradicţia demonstraţiei ştiinţifice. Stiua că erau asemeni lor, cei ce reuşiseră să rămână împreună până la sfârşit, cei ce reuşiseră să păstreze în sufletul lor adâncă iubirea, erau daor cei ce soarta le dăduse bucuria de se găsi că suflete pereche. Erau doar ei...trăind eternitatea aşa cum îşi juraseră în trecătoarea viaţa pământeană de atâtea şi atâtea ori, erau împreună totdeauna, pentru totdeauna, în fiecare zi...